Trafic de idei

În proiectul de budget prezentat Camerei de ministrul cultelor generalul Tell se propunea sporirea salariului câtorva profesori universitari si suprimarea alocaţiunii pentru şcoalele normale. Comisia budgetară refuză sporirea salarielor universitare şi primeşte suprimarea şcoalelor normale.

D-lor deputaţi, budgetul ministerului cultelor şi instrucţiunii publice ni se prezentă astădată în nişte împrejurări, care sunt mai favorabile unei discuţiuni serioase, decât erau împrejurările din anul trecut; atunci eraţi preocupaţi de o cestiune mai urgentă, astăzi acea cestiune a dispărut, şi avem locul liber pentru o discuţiune matură, cu atât mai mult, cu cât se pare tocmai că budgetul instrucţiunii publice, atât în conştiinţa D-voastră, cât şi în opiniunea publică este obiectul unei preocupări serioase.

Ştiţi ce mişcare s-a produs în opiniunea publică prin măsura luată de a se suprima şcoalele normale, şi prin urmare veţi apreţia necesitatea de a discuta mai pe larg materiile budgetului instrucţiunii publice; căci atât în proiectul guvernului, cât şi în elaboratul comisiunii acea suprimare este menţinută şi pentru anul 1873.

La o privire generală, domnii mei, asupra acestui budget, aş avea de relevat, ca şi în anul trecut, mai întâi direcţiunea greşită în care este conceput acesta ca şi cel precedent, direcţiunea de a nu prevedea îndestul nici ceea ce ar trebui să facem pentru învăţământul elementar prin sate şi oraşe, nici ceea ce ar trebui să facem pentru învăţământul real şi de meserii. Toată direcţiunea de pănă acum în această privinţă a fost primejdioasă si a avut de efect a hrăni din veniturile statului ceea ce s-ar putea numi pentru noi o trebuinţă de lux, şi a lăsa la o parte ceea ce era neapărat necesar.

Deşi şcoalele reali sunt prevăzute prin legea instrucţiunii publice, nu vedem nici o sumă afectată pentru ele în acest budget; vedem însă, din contră, că ni se cer credite pentru a augmenta cifrele de salarii ale profesorilor de universităţi, licee şi gimnazii. Intr-un budget, în care şcoalele săteşti nu sunt îndestul prevăzute, vedem că vi se cer să susţineţi şcoalele de muzică, de bele arte, expunerea artiştilor în viaţă etc., şi cred că este totdeauna datoria noastră de a releva acest inconvenient, pănă când se va forma o dată o opiniune publică aşa de puternică, încât să fie silit ministerul de a prezenta un budget care să răstoarne acest sistem de a prevede şi - pentru a mă servi de expresiunile d-lui raportator - să aducă piramida pe baza ei normală. Astăzi este pusă piramida pe vârf şi partea cea mai dezvoltată a ei este acea de sus; pe când lucrul trebuie să fie invers.

Nu este vorba de a zice că nu sunt bune institutele de cultură mai înalte, că nu merită profesorii de la universităţi, licee şi gimnazii, dacă au făcut un serviciu mai îndelungat, să fie plătiţi după vârsta lor; ,dar este vorba de a ne întreba, dacă asemenea cestiuni se prezentă ca o teorie platonică de predilecţiuni, sau ca o trebuinţă practică a ţărei întregi. Cestiunea nu este, dacă nouă ne plac artele; căci cine ar îndrăzni a zice: nu? Cestiunea este aşa: Intr-un budget mărginit de 8 milioane franci este mai bine ca să se prevadă o sumă mai mare pentru licee, pentru universităţi sau pentru instituţiuni de o cultură de lux, şi să lăsăm să se lipsească ţara de şcoale reale şi săteşti; sau e mai bine, dacă cifra e mărginită, ca aceste mijloace mici să le destinăm în prima linie pentru învăţământul elementar, real si de meserii? Şi astfel pusă întrebarea, lucrul ia cu totul altă fată. Căci, domnii mei, pentru ce statul regulează învăţământul public? înţeleg să se zică, cu sistemul englez, că este treaba comunei sau a iniţiativei private; dar când vine guvernul şi zice: Iau direcţiunea instrucţiunii publice în mână, eu destinez sumele pentru ea, atunci avem dreptul să facem pe guvern responsabil pentru direcţiunea m care dă aceşti bani.

Ne plângem cu toţii, că avem prea mulţi funcţionari şi că ne lipseşte cu desăvârşire burghezia, acea clasă a treia care e sprijinul sistemului constituţional; ne plângem că se măreşte ceata de aspiranţi la budget; dar nu v-aţi întrebat vreodată, dacă statul prin budgetul său nu vine tocmai în favoarea acestui rău social, acestor primejdii a vieţei publice? Noi am înfiinţat gimnazii şi licee multe, comparativ cu lipsa de şcoale reale şi de meserii; şi nu se face nimic pentru a ne abate de la această direcţiune, care tinde a face pe toată lumea aspiranţi la funcţiuni. Dacă găsiţi că e primejdios să se mărească acest bizantinism al funcţiilor, această pânză de păianjen care ameninţă de a năbusi vitalitatea din statul nostru - atunci, domnii mei, trebuie să încetăm de a hrăni păianjenul, care ţese această pânză tot mai departe. Avem atâtea institute în cari se învaţă latineşte si greceşte, muzica şi pictura, şi elevii cari le frecventă nu pot decât să aspire a fi susţinuţi de stat; - şi nu avem mai deloc scoale, unde să se înveţe aşa încât elevii ieşiţi din ele să poată îndeplini lacunele vieţei sociale, fără să mai aibă necesitatea de a se adresa la stat. (Aplauze).

In asemenea împrejurări, când văd că se măresc lefile profesorilor de la universităţi şi licee, când văd oratori eminenţi şi simpatici Camerei, cum sunt dd. Boerescu şi Vernescu, când văd şi pe d. ministru al instrucţiunii publice susţinând acum ca şi în anul trecut aceasta: atunci cred de datoria mea să mă opun în contra acestei direcţiuni, şi să accentuez încă o dată, că nu este vorba de a ne întreba, dacă este bine ca profesorii de sus să fie mai bine plătiţi, ci e vorba de a ne întreba dacă, în marginile date ale unui budget închis, e bine să rămânem nepăsători la foametea intelectuală ce bântue cele mai multe sate ale României, şi să le luăm acestora resursele budgetare pentru a le întrebuinţa la mărirea salarielor profesorilor superiori? (Aplauze.)

Puind chestia pe acest tărâm, punctul important este de a vedea odată cu rigoare suprimate toate acele cheltuieli de lux şi susţinut învăţământul elementar, şcoalele reale şi şcoalele de meserii. (Aplauze.)

Aceasta însă nu s-a făcut în budgetul de faţă. Dar nu se poate imputa anume ministrului actual; căci d-sa a continuat numai tradiţiunile şi a primit moştenirea, fără beneficiu de inventar însă, a ministerelor vechi.

Când s-ar fi mărginit aci, discuţiunea ar fi foarte simplificată; dar a mers mai departe într-o direcţiune preparată cu mult timp înainte. Budgetul prezent lasă că nu a îndreptat piramida, nu a pus-o pe baza ei, ci a lăsat-o pe vârf încât se clatină, dar a lovit în ea şi a ştirbit-o, şi budgetul pentru 1873 vă cere, precum v-a cerut şi cel rectificat pe 1872, suprimarea şcoalelor normale. Când se cheltuieşte averea statului pentru şcoalele de muzică şi de arte, când se cere augmentarea salarului profesorilor de la şcoalele înalte, atunci negreşit putem zice, cel puţin că se fac cheltuieli pentru cultura poporului, deşi într-o direcţiune greşită. însă când vine acelaş budget si şterge o cheltuială de cultură utilă fără a pune ceva bun în loc, atunci este timpul a ne întreba, cu mai multă îngrijire, ce necesitate era de a se face aceasta? Si nu ştiu, domnilor, dacă după o mai matură chibzuinţă nu va fi bine ca onor. Cameră să revie asupra votului dat pentru suprimarea şcoalelor normale si să voteze suma de bani necesară pentru reînfiinţarea lor şi pentru 1872, precum asemenea să înscrie suma de bani trebuincioasă pentru menţinerea lor pentru anul 1873 şi mai departe.

D-lor deputaţi, aceste şcoli normale, când vi s-a prezentat budgetul rectificativ pentru anul 1872, au avut o nefericire: nefericirea de a fi fost apărate de onor. domn Nicolae Ionescu. (Aplauze.) Eu cel puţin privesc aceasta ca o nefericire pentru ele; căci dacă ar fi fost altfel apărate, poate că Adunarea nu ar fi dat votul pentru suprimarea lor, poate că ar fi scăpat; fiindcă, domnilor, acei cari sunt obişnuiţi - şi este rareori folositor obiceiul - de a face opoziţiune sistematică, adică poziţiune pe drept si pe nedrept, pierd prin chiar aceasta încrederea, când vin si fac opoziţiune unde se cuvine. Ştiţi istoria omului din fabulă, care strigase de atâtea ori „vine lupul, vine lupul”, fără ca să fi fost adevărat, încât odată, când lupul a venit în adevăr, nu a mai fost crezut, şi atunci a păţit-o. (Aplauze.) Aşa s-a întâmplat şi d-lui Ionescu cu şcoalele normale.

Dar, d-lor, afară de poziţiunea îndoioasă, în care au intrat aceste scoli prin faptul că au fost apărate numai de opoziţiunea sistematică, mai era si altceva. Era chiar punctul de vedere, din care onor. domn Ionescu a susţinut şcoalele normale, care le-a periclitat. Eu, domnilor, acel punct de vedere îl cred greşit, şi dacă nu aş vedea altă cauză, din care să pot susţinea aceste scoli, atunci as zice că foarte bine a făcut Adunarea de le-a suprimat.

Înainte însă de a combate tendenţa domnului reprezentant al fracţiunii libere si independente, sunt dator, pentru întărirea opiniunii contrare ce voi avea onoare a susţinea, să relevez lipsa de cunoştinţă de cauză, ce a arătat-o d. Ionescu în apărarea ce a făcut şcoalelor normale, ca în mai toate tezele susţinute de d-sa, deşi poate aici inexactităţile de fapt îi erau mai puţin îngăduite.

Vă aduceţi aminte, că o oră întreagă a Camerei a fost ocupată prin eroarea, în care se afla domnia-sa în privinţa propunerii de desfiinţare, arătând contrazicerea, în care căzuse ministrul desfiinţând, după cum credea domnul Ionescu, şi seminarele clericale. Degeaba îl întrerupea domnul ministru, rectificându-1 întru aceasta. D. Ionescu combătea mereu o desfiinţare clericală, pe care nici nu-i trecuse prin gând guvernului să o propue. Era cu putinţă a cunoaşte chestiunea mai puţin?

Chestiunea nu e nouă pentru Cameră. Deja la 1870 s-a prezentat şi s-a primit, tot cu ocaziunea unei discuţiuni budgetare, amendamentul d-lui general Florescu de a face numai pe preoţi învăţători rurali. E dar o vechie tendenţă reacţionară - căci numai reacţionară pot numi încercarea făcută de dd. generali Florescu şi Tell, care se formulează aşa:

Seminarele de preoţi, departe de a fi atacate, trebuiesc din contra menţinute, şi numai prin ele să se alimenteze învăţământul din comune; numai preotul să fie învăţător sătesc, si nu laicul; şi fiind trebuinţă de a se înmulţi salarul atât al preoţilor, cât şi al învăţătorilor săteşti, aceste două funcţiuni trebuiesc contopite în una, pentru a se putea face sporirea cerută într-un mod mai îndestulător, şi în acest caz laicii trebuiesc jertfiţi clericilor. Era dar stranie imputarea ce d. Ionescu făcea d-lui Tell, că ar fi încercat să desfiinţeze seminarele preoţeşti.

Tot aşa de neexactă a fost afirmarea că şcoalele normale în chestiune sunt prevăzute în legea instrucţiunii publice, care este în vigoare. Cu asemenea combateri i se face prea uşoară poziţiunea d-lui ministru, care la replică are astfel ocaziunea de a dovedi că este mai exact decât adversarul său. Nu aşa se poate combate d. Tell. Trebuie să-i admitem d-sale tot ce este exact în propunerile ce face, pentru a i le resturna apoi, dacă au un punct de plecare greşit, din chiar acest punct de plecare nefalsificat. Are dar drept d. Tell să zică: în legea instrucţiunii publice nu sunt prevăzute aceste şcoli. Şcoalele, care sunt numite acolo „normali”, tind numai a da profesori pentru licee şi universităţi. Pe lângă aceste şcoli legea instrucţiunii publice în vigoare a prevăzut şcoalele normale primare în acest mod: în fiecare oraş o şcoală elementară cu cele trei sau patru clase primare se va declara de şcoală elementară model sau şcoală normală.

Aceste şcoli nu sunt de confundat cu şcoalele normale propriu-zise, de care vorbim în budget; acestea sunt o creaţiune alăturea cu legea, deşi nu în contra legii, sunt creaţiune pentru a suplini lacunele legii, o alocare budgetară pentru o instrucţiune de cultură, pe care legea, dacă n-o excludea, dar nici nu o admitea pănă acum în organismul său, şi necesitatea de a prezenta un proiect pentru revizuirea legii instrucţiunii s-a simţit în această parte tocmai pentru ca şcoalele normale să fie mai bine ţesute în organismul învăţământului public.

Pe lângă aceste neexactităţi însă se adaogă o alta, care e mai gravă. S-a zis atunci de către domnul Ionescu:

“Îmi pare foarte bine că din partea aceea a Adunării (dreapta), la cuvântul politică s-au făcut oarecari crispaţiuni de nervi. Zic dar, domnilor, singura educaţiune, care este adevărata expresiune a sentimentelor naţionale si binefăcătoare, nu este decât aceea care va fi insuflată de principiele cele sănătoase ale politicei naţionale…

“Voci. Aceasta e totul.

“N. Ionescu. Da, de principiele politicei sănătoase…

“O voce. Nu de cele revoluţionare.

“N. Ionescu. Voi avea onoare de a spune că în Belgia frageda tinerime învaţă a citi pe Constituţiunea ţărei, şi că în toate ţările unde este un învăţământ popular, tot aşa se urmează.”

Ei bine, domnilor, această afirmare a d-lui Ionescu nu este exactă. D-voastră cunoaşteţi cât este de puternică organizaţiunea Prusiei în învăţământul elementar, o cunoaşteţi cel puţin din rezultatele puternice ce le-a avut pentru mărirea acestui stat.

Nu este exact, că acolo copiii învaţă a citi pe Constituţiune. O asemenea afirmare, domnilor deputaţi, a trecut peste sublim, a trecut cu un pas peste sublim, şi acel pas ştiţi unde conduce. încă o dată, în Prusia nu se învaţă a citi pe Constituţiune! Si voi avea onoare a susţinea, că nici nu trebuie în şcoalele normale să fie această direcţiune. Şcoalele normale trebuie să existe, însă în alt sens. Că vor coprinde în întregime elementul naţional, aceasta se înţelege de la sine. Dar politiceşte scopul lor este ca să prepare învăţători, cari să dea clasei de jos oarecari cunoştinţe elementare, pentru ca în organizaţiunea mai ales a unui stat reprezentativ să nu fie lipsită reprezentarea de opiniunea alegătorilor dată în cunoştinţă de cauză, cel puţin de o opiniune pe cât se poate de dezvoltată prin dezvoltarea inteligenţei în genere.

Însă dacă, pentru a avea într-o staţiune centrală telegrafică, ştiri sigure despre toate întâmplările din diferitele locuri de la periferie, am stabilit staţiuni telegrafice pretutindeni şi am trimis fire de inteligenţă pănă la periferie, n-am trebuit să prejudecăm şi însuşi coprinsul depeşelor. Tot firul telegrafic e bine stabilit şi aparatul e fidel atunci când îmi transmite cu fidelitate ceea ce spune cineva din periferie: dar nu vreau ca cu această ocaziune să impun eu celui din periferie ce să spună. Prin urmare învăţământul elementar are să dea un şir de cunoştinţe, mai ales reale, prin cari să se dezvolte agerimea inteligenţei ţăranilor; iar aplicarea acestei inteligenţe la politica dată este treaba liberă a ţăranului ajuns la majoritate, şi nu face deloc obiectul unei preocupări în şcoală.

Cu această ocaziune, a face pe copii ca să primească nemistuite încă idei fie de orce politică, nu vorbesc numai de a d-lui Ionescu, fie şi reacţionară şi liberală, aceasta este o tendenţă lipsită de conştiinţă. Căci, domnii mei, în şcoală este o primă datorie: de a prezenta băieţilor numai ceea ce ei înţeleg, si orce sistem, care tinde a prejudeca în capul copiilor chestiunile de politică, introducându-le de timpuriu în această privinţă lucruri pe care nu le înţeleg, pentru ca astfel, când ajung în vârstă, să le găsească ca o reţea formată gata în mintea lor fără să fi fost mai întâi controlate de judecata lor, orce sistem zic, care bate acolo, este o politică jesuită. Căci ce fac jesuiţii? Pun mâna pe instrucţiunea publică şi vor să inculce în capul tinerimii mecaniceşte, prin memorizare, într-un timp, unde judecata liberă nu este încă dezvelită, ceea ce le convine lor să găsească mai pe urmă de-a gata în capul oamenilor majori. Nu judec coprinsul politicei lor; sistemul este greşit, şi dacă este greşit, puţin îmi pasă dacă este teoria jesuitică sau fracţionistă, sau altă teorie, care se predă tinerimii; greşala este de a se introduce în genere o idee politică în capul unor fiinţe care nu sunt încă în stare să o judece. Prin urmare nu voiesc să fie nici una din teoriile politice obiect de învăţământ sau de lectură în şcoalele săteşti, căci nu e nimeni care să poată zice cu drept, că un sistem politic, d. e. Constituţiunea de astăzi, este cel mai perfect pentru tot timpul şi astfel trebuie să se introducă gata, chiar şi cu memorizare din obicei, în mintea copiilor; căci atunci s-ar prejudeca toată viitorimea şi s-ar împedeca orce progres.

Domnilor, daţi-mi voie a spune că un asemenea sistem este chinezesc. Chinezismul consistă în a menţine statul în statu-quo, si de aceea nici nu se mişcă chinezii mai departe; în educaţiunea lor ideile li se introduc în cap fără judecata liberă, într-un mod prematur, şi astfel se împedecă viaţa intelectuală. Noi râdem de mandarinii chinezi, când cred că statul lor este cel mai perfect; dar alţii râd de noi, când avem aceeaş credinţă pentru statul nostru. Greşala lor este că ideea lor de astăzi voiesc s-o introducă ca o bază neschimbătoare de viitor, si greşala noastră ar fi aceeaş, când am voi să prejudecăm ca o regulă a viitorimii tot ce ne pare regulat acum. Nu este iertat ca actualitatea să monopolizeze viitorimea, şi cine ştie, dacă poporul ajungând la majoritate, la o cugetare independentă, nu ne va cere samă de ceea ce am făcut acum şi nu va voi să-şi facă altfel idealul statului său?

Rolul învăţământului, în ceea ce priveşte asemenea chestiuni, este dar rolul unui tutor care administrează averea ce i s-a încredinţat pentru pupilii săi; administrarea lui trebuie să fie aşa încât, când vor ajunge pupilii la majoritate, să poată ei dispune de averea lor cum gândesc. Este oprit tutorului de a aliena imobilul minorilor, chiar într-un sens care îi pare lui mai bun, chiar când alienează de bună credinţă… (Aplauze.) Tot aşa e de oprit, şi mai oprit încă, a propune copiilor teorii pe cari la vârsta lor nu le pot fireşte înţelege; căci atunci am dispune într-un mod adese definitiv de inteligenţa minorilor, am prejudeca idealul, am prejudeca viitorul copiilor noştri. La tutori aveam o alienare materială, aci avem o alienare… mentală.

Pe această cale ar fi primejdios a susţine şcoalele normale; din contra, tocmai aci vedem direcţiunea care a făcut din cestiunea şcoalelor, aşa de populară odinioară, o cestiune foarte grea şi neplăcută pentru acei oameni, înaintaţi în vârstă mai ales, de a cărora autoritate şi simpatică încurajare nu e bine a se lipsi generaţiunea tânără.

Era mai nainte, pănă la 1858, un titlu de onoare pentru oamenii înaintaţi în vârstă, boeri din cei mai boeri, dacă voiţi, din rangurile cele mai înalte ale societăţii, ca şi pentru noi ceştilalţi burghezi, era un titlu de onoare de a lua parte la administrarea şcoalelor, în eforie; ştiţi că eforia şcoalelor noastre era susţinută mai ales de bărbaţii cei în vârstă, în rang si cu merite. De ce a dispărut aceasta? Pentru ce vedeţi că tocmai oamenii de cea mai bună credinţă din aceşti bătrâni s-au descurajat în privinţa învăţământului public? Tocmai fiindcă s-a introdus politica în învăţământul public (Aplauze); fiindcă nu s-a înţeles că singura politică a instrucţiunii publice la noi este ca să nu fie politică în instrucţiunea publică, să nu se facă din scoală un instrument de partid, de orce coloare ar fi.

În această privinţă dar, în opoziţiunea ce trebuie făcută în contra teoriilor fracţiunii, cel puţin ale d-lui Ionescu, despre scoli, mă aflu cu majoritatea acestei Camere de aceeaş opiniune. Să vedem dacă, odată admis aceasta, nu se poate dobândi pentru susţinerea şcoalelor normale alt punct de vedere.

Oare rezultă numai decât că din extremul d-lui Ionescu, orator al fracţiunii, să ajungem la extremul d-lui Tell, ministru al cultelor? Trebuie oare să zicem: fiindcă e greşită direcţiunea, după care vor unii să meargă şi poate au şi mers pănă acum şcoalele normale si învăţământul primar, trebuie să le suprimăm?

Neapărat, domnilor, că pe cât de fals este extremul cel dintâi, tot aşa de puţin admisibil este cel de al doilea.

Dacă sunt şcoalele normale rele, precum este adevărat, necesitatea este simţită de toţi de a le îmbunătăţi. Răul, ce e drept, nu se poate tăgădui. Nu se învaţă destul în aceste şcoli; nu se învaţă destul de bine; tinerii cari ies de acolo, în loc să fie, cum s-au numit, preoţii şi apostolii învăţământului, sunt adese răzvrătitorii şi perturbatorii satelor, sau nu sunt nimic, nevoind să se ducă acolo. Aceasta o recunoaştem cu toţii.

Admiţând răul, să vedem cum se poate îndrepta. S-a zis: mai este un rău pe lângă şcoli: lipsesc preoţii; şi d. M. Kostaki a constatat că 1000 de biserice, îmi pare, din cele ce aveau preoţi sunt astăzi lipsite de ei. Foarte mare rău în adevăr, fiindcă ţăranii nu vor putea ajunge niciodată la gradul acela de cultură de a rezolvi cestiunile de cari se ocupă religiunea, într-un mod filosofic, - religiunea le ţine loc de această filosofie, de care în certe limite nu se poate lipsi o fiinţă cugetătoare. Este dar o preocupare legitimă de a se menţine această instituţiune la înălţimea ei. Dar nu rezultă de aci că putem să confundăm în ea instituţiunea şcoalelor.

Arta de a propune în şcoalele elementare este astăzi o specialitate. Nu se poate zice că orcine a învăţat a scrie şi a citi, precum şi geografia şi istoria, este prin aceasta capabil de a le si propune altora. Dacă este un merit pe care 1-a avut Prusia, şi ştiţi cât de departe a ajuns cu acest merit, este acela de a fi înţeles la timp că dezvoltarea inteligenţei în cetăţenii de jos trebuie să fie cultivată şi tratată ca o specialitate, pentru care s-au introdus la ea mai întâi acele şcoli normale menite mai cu samă de a da învăţătura necesară, care să fie în stare a ageri, a deştepta şi a face independentă judecata altora. în Prusia învăţătorii se ocupă un timp foarte îndelungat cu această preparare. La noi însă mijloacele nu ne iartă, şi corpul didactic nu se va putea ocupa un timp atât de întins ca acolo, dar va trebui şi la noi să se ocupe un timp oarecare cu aceasta. A da o asemenea specialitate grea, mai grea decât credeţi, în mâna seminariilor preoţeşti, va să zică a le impune o sarcină ce nu o pot lua asupră-le. Este foarte greu de a susţine învăţământul clerical în aceste seminarii; este o sarcină poate mai grea decât de a forma învăţători, aceea de a forma predicatori cari să insufle entuziasmul binelui şi al moralităţii în clasele de jos. A mai impune pe deasupra în seminarii sarcina artei de a ageri inteligenţa lumească, este imposibil. Pentru această imposibilitate s-a pronunţat toată practica pănă acum în Prusia şi în statele care au primit şcoalele normale. Şi nu uitaţi că în Prusia, ca şi la noi, preotul protestant e tată de familie si tată al satului său, şi dar se aseamănă protestanţii mai mult decât catolicii cu preoţimea noastră în privinţa vieţei sociale a lor, şi cu toate aceste n-a trecut prin capul nimănui în Prusia de a zice că acestui preot care are sarcina grea de a înălţa simţimentele religioase, să i se dea şi sarcina exclusivă de a ageri inteligenţa lumească.

Ar fi a face o dizertaţiune, când m-aş încerca a demonstra că este poate o incompatibilitate sufletească între aceste două lucruri, şi că dacă puneţi pe preot să-şi dezvolte mai cu samă inteligenţa lui în cestiuni reale, care interesează statul lumesc, pentru a le putea propune în şcoalele primare, aveţi să-l stricaţi pentru biserică şi să faceţi din el ceea ce vă plângeţi că sunt astăzi învăţătorii din sate. Teama aceasta e legitimă, fiindcă simţirea religioasă şi inteligenţa pozitivă se separă radical una de alta. Dacă însă nu se primeşte această teorie şi alergăm numai la practică, vom recunoaşte că tendenţa practică a statelor modeme este de a separa biserica de şcoală. Nu se poate om mai conservator decât principele Bismarck, si toţi aţi citit, cu câtă energie s-a luptat acest geniu politic, nu mai departe decât în anul acesta, pentru separarea teritoriului laic de teritoriul ecleziastic m stat, înţelegând el ce primejdie ar aduce pentru statul prusian încercarea numai de a confunda aceste două sfere.

A! dar mi se va zice: Prusia este un stat înaintat în cultură, noi suntem înapoiaţi. Ar fi bine, d-lor deputaţi, să ne lămurim odată pănă unde merge înapoirea noastră. Înapoirea noastră are o epocă pentru comparare şi imitare. Suntem atât de înapoiaţi cât este un stat care pentru prima oară a primit sistemul reprezentativ. Din momentul însă în care aţi zis în statul nostru: Eu, stat, dau puterea legislativă în mâna oamenilor aleşi de mine, popor, ca ei să mă guverne, din acel moment nu mai este admisibil a zice că suntem aşa de înapoiaţi, în cât să imităm statele europene din naintea epocei lor parlamentare; din ziua, când s-a dat cârma statului în mâna poporului, nu mai putem să ne sustragem în cestiuni de detaliu de la consecinţele unui sistem admis ca princip, nu mai putem refuza cea mai independentă cultură ce se poate da claselor de jos, căci altfel se dă în fapt cârma ţărei în mâna unor oameni, care prin ignoranţa lor sunt expuşi la fanatism şi la toate manoperele celor ce ştiu să-i exploateze. (Aplauze.) Suntem dar siliţi a trage această limită. Nu admitem comparare de înapoiere cu timpurile vreunui alt stat în care nu era încă sistem reprezentativ. Şi acum vă puteţi asigura că, îndată ce s-a introdus sistemul reprezentativ într-un stat, s-a introdus şi cultura laică în şcoale. Un exemplu, pe care nu-l veţi recuza, îl avem în Serbia. Iată un stat, cu care ne putem compara, dar care s-a dezvoltat natural, şi o spun cu invidie, mai natural decât noi, fiindcă s-au scos instituţiunile din inima şi înţelegerea poporului său şi nu s-au improvizat, ca la noi, din idei şi din compromise teoretice. În acest stat sârbesc, care sub Carageorge ş-a dobândit independenţa sa, la începutul secolului nostru, ştiţi ce s-a făcut mai întâi? La 1806, 7 şi 8 după războiul crâncen al independenţei de Turcia, când s-a format Scupcina legislativă care şi-a ales deasupra sa un fel de sfat administrativ, unul din primele acte de regulare a administrării intereselor publice din partea acestui sfat a fost de a lua învăţământul din mâna preoţilor şi de a institui şcoli laice prin sate, pentru că la ei era sistemul reprezentativ acum, şi nu se putea lăsa interesele statului în mâna cetăţenilor, fără ca cetăţenii să aibă o cultură pământeană, independentă de credinţa transcendentală. Acestea, domnilor deputaţi, sunt câteva exemple de comparare istorică în această materie.

Nu pot însă spera ca prin o discuţiune de o jumătate de oră să fi convins pe acei din d-v., care au votat contra şcoalelor normale, că nu au făcut bine. Nu merge pretenţiunea mea aşa de departe. Un singur lucru doresc să fi produs prin cuvintele mele, să vă fi produs cel puţin convingerea că cestiunea este controversată, aşa de controversată, încât sunt atâţia oameni, care împărtăşesc în alte cestiuni fundamentale punctul de vedere al d-v. şi care se unesc totuşi cu cei ce împărtăşesc opiniunea contrarie a minorităţii opozante, pentru a vă zice că nu este bine să suprimaţi şcoalele normale, nu este bine să puneţi principiul: numai preoţimea să conducă şcoalele săteşti. Şi dacă este aşa de controversată cestiunea, atunci trebuie să ne întrebăm: era necesar, era oportun de a hotărî acum, mai ales prin o votare budgetară, o asemenea întrebare fundamentală a învăţământului public? D-voastră ştiţi ce zice legea instrucţiunii m vigoare; ea mi-a părut mai prudentă decât extremele enunţate aici, ea nu zice, ca d. Ionescu, să nu fie preoţii deloc învăţători, nici nu zice ca d. ministru de culte, numai preoţii să fie învăţători, ea zice: săteanul român are trebuinţă de învăţământ; primesc dar să fie învăţător în sate orcine este pregătit; primesc să fie învăţător în sate atât preoţii cât şi laicii. Dacă aceasta era poziţiunea făcută de legea noastră, vă întreb ce necesitate era de a schimba această poziţiune? De-a zice, cum se zice acum: nu sunt suficienţi laicii, să vină numai. preoţii, sau de-a zice: nu vreau să vină deloc preoţii, aceasta este o procedere pe care cu toată buna voinţă nu o veţi putea califica nici de folositoare, nici de bine chibzuită, nici de oportună.

Care a fost tradiţiunea la noi în această privinţă? A fost de a se menţine şcoalele laice în sate. începeţi cu principele Grigorie Ghica, tatăl onor. nostru preşedinte, el a făcut primii paşi în această privinţă. Vedeţi un alt principe, care era un mare talent de administraţiune, spre fericirea acestei ţări, şi pentru care economia financiară ocupa cu drept cuvânt primul rang în gândirile sale de stat, principele Ştirbei; şi el a susţinut direcţiunea învăţământului laic. Voiţi o altă dovadă? Priviţi la mişcarea ce a produs-o ştergerea din budget a şcoalelor normale, nu numai la noi cei tineri care ne ziceţi că suntem teoretici, dar la oameni în vârstă, la cei din timpul lui Ghica şi Ştirbei. Toţi aţi văzut, cum un venerabil bărbat bătrân, d. Petre Poenaru, a venit şi a depus pe biroul Camerei o petiţiune, prin care atâţia cetăţeni de onoare, cu dd. Poenaru şi Arsachi în fruntea lor, vă roagă să restabiliţi aceste şcoli! Si dacă a fost un bărbat venerabil în această ţară, dacă a fost bătrâneţe înconjurată de stima şi iubirea tutulor, dar mai ales a oamenilor de scoală, este aceea a d-lui Poenaru, care si-a consacrat toată viaţa sa învăţământului public în România şi rezumă în sine tradiţiunile statului nostru în această privinţă. Si când asemenea bărbaţi vin şi ridică glasul lor în mijlocul nostru, vă întreb încă o dată, care este prudenţa, care este folosul de a depărta pe laici din şcoalele săteşti? (Aplauze.)

Dar de ce vorbim de tradiţiunile trecutului? Să vorbim de tradiţiunile de acum 5 sau 6 ani câte sunt pentru aceste şcoli. Cum s-a înfiinţat şi s-a susţinut şcoala normală din Bucureşti? Vă aduceţi aminte că avem un decret publicat în Monitor, în care se coprind cuvintele Principelui nostru domnitor cu ocazia darului a 12.000 galbeni pentru şcoala normală. Aici se arată menirea şcoalei normale “de a îmbunătăţi şcoalele săteşti, care să ducă lumina, iubirea de patrie si cunoştinţa datoriilor în cele mai îndepărtate unghiuri ale ţărei”. Si un institut, creat sub aceste auspicii, susţinut prin aceste tradiţiuni, l-am putea noi lovi cu ocaziunea unui budget? Judecaţi d-voastră dacă este cu putinţă.

Acum, în faţa acestor lucrări, recitind ceea ce s-a zis cu ocaziunea discutării budgetului rectificativ pe 1872, întâlnesc următoarele cuvinte ale d-lui ministru al instrucţiunii publice, care au fost punctul de plecare pentru suprimarea şcoalelor normale: „Am spus şi spun opiniunea mea clar şi categoric, că sunt în contra acestor şcoli şi voiesc ca învăţătorii săteşti să fie preoţi. lată o declaraţiune clară, îmi pare. Eu susţin şi mă pronunţ categoric, - şi binevoiţi a observa un lucru, că atunci când un ministru se pronunţă categoric în asemenea cestiuni, bravând toată popularitatea, toate criticele jurnalelor, toată opiniunea care o numiţi publică, când acel ministru ştie că are să fie sfâşiat ca un persecutor al instrucţiunii publice, după cum mi s-a imputat pe toate tonurile, înaintea d-voastră am să dau eu samă de ceea ce fac şi dispreţuiesc toate calomniile şi bănuelele: când, repet, vin şi declar acestea, când susţin înaintea d-voastră că aceasta este părerea mea, că astfel trebuie să fie şcoalele săteşti: apoi binevoiţi, domnilor, a lua în consideraţiune ceea ce susţin. Puteţi, d-lor, să mă combateţi cât veţi pofti, acestea sunt ideile mele, şi am curagiul să le susţin înaintea reprezentaţiunii naţionale. Rămâne ca să hotărască cum va voi.

Când cetesc aceste cuvinte, când le aflu pronunţate în aceste împrejurări, atunci din parte-mi nu pot decât a ruga pe d. ministru al instrucţiunii publice: să nu persiste în asemenea afirmări. Căci, d-lor deputaţi, nu este în mijlocul nostru locul de susceptibilitate personală pentru d. Tell. Toţi cred că aţi avut în trecut, ca şi mine, aceleaşi simpatii pentru actualul ministru şi aceeaşi admiraţiune pentru energia cu care lucrează, şi pentru virilitatea tânără, cu care a luat sarcine grele asupra sa. Toţi, ca si mine, veţi fi admirat în trecut un nume ca al d-sale, preţios naţiunii române. Dar este cu atât mai mult o datorie ca să împiedicăm, ca nu cumva sub bandiera acestor merite bine dobândite să se introducă fără drept o măsură, care n-are a face cu ele, şi să se prejudece astfel o cestiune, pentru care - orcât de mare este autoritatea ministerului actual şi orcât de categorică este afirmarea d-sale - autoritatea nu-i este suficientă pentru a hotărî. Când vine un ministru şi spune: vă declar ceva categoric şi categoria mea de declarare trebuie s-o luaţi de autoritate, se cade să ne întrebăm: pe ce se razemă această autoritate? Aci nu este vorba de autoritatea disciplinară, regulamentară, prevăzută în legea instrucţiunii faţă cu cei ce sunt supuşi administraţiunii d-sale; această autoritate este mare şi întinsă. In Cameră este vorba de autoritatea specială pentru cestiunea tratată, şi când în Cameră se întreabă despre un ministru: care este autoritatea sa în această privinţă? eu răspund: atârnă, depinde, dacă în această materie, afară de poziţiunea de ministru, are o autoritate dobândită; şi când nu o are dobândită, atunci simpla funcţionare ca ministru nu i-o poate da; şi atunci aş ruga ca acei care ştiu foarte multe, precum ştie multe actualul d. ministru al cultelor, să aibă şi ştiinţa despre limitele ştiinţei d-lor, pentru care în starea foarte înaintată a culturei de astăzi este uneori onoare a se pronunţa.

în cazul de faţă cu atât mai mult, cu cât, d-lor deputaţi, în toată această cestiune, cum s-a prezentat ea de pe banca ministerială, au fost ezitaţiuni şi contraziceri. In anul trecut, în iunie, primul cuvânt ce ni s-a pronunţat de chiar actualul ministru al cultelor şi instrucţiunei publice m proiectul de budget ce 1-a prezentat, era de a cere o sumă pentru îmbunătăţirea şcoalei normale laice din Bucureşti, vro şase mii si atâtea sute de franci. Pe urmă vi s-a cerut d-voastră prin un proiect de decret, să autorizaţi a se cumpăra case pentru şcoala normală din Bucureşti; aceasta, d-lor, în iunie anul trecut. Şi în martie anul acesta să ni se zică: tot ce s-a făcut atunci, era alt sistem, şi în vreme de opt luni vă prezint alt sistem: sunt rele toate aceste şcoli. Aceasta nu este o procedare, ce o putem noi sancţiona printr-un vot.

Dar, ni s-a spus, este un inconvenient: nu sunt bani destui pentru ca să plătim pe tinerii ce ies din şcoalele normale; sunt vro treizeci, patruzeci, ni s-a arătat, care nu vor să meargă în sate decât dacă li se va întregi leafa pănă la 111 franci, şi nu avem de unde.

D-lor deputaţi, cifra totală a acestor întregiri pentru 30 - 40 de învăţători ieşiţi din acea şcoală este de 1500 sau 1600 de galbeni pe an. Acum vă aduceţi aminte, că în iunie anul trecut, când era prevăzută în budgetul anului 1871 suma de peste 1.400.000 lei pentru învăţământul primar, ce este drept în oraşe, a venit ministrul actual şi ne-a cerut ca să suprimăm 114.000 şi să lăsăm numai 1.300.000, fiindcă după declaraţiunea d-sale făcută în comisiunea budgetară, la întrebarea d-lui col. Manu, ministerul va putea îndeplini serviciul cu această sumă. M-am opus atunci şi v-am cerut să nu loviţi în învăţământul elementar, să nu admiteţi ca să zică un ministru în această materie: am destui bani; ţara nu vrea să aibă destui, când se mărgineşte cu prea puţin. În materie de şcoale săteşti nu încap modestii ministeriale la budget; căci şi dacă mai este un prisos, trebuie să-l întrebuinţăm tot pentru a lărgi serviciul acesta. Au fost degeaba toate ce am zis; aţi votat şi d-voastră sub presiunea aceasta. Acum, după ce la şcoalele elementare primare, în iunie, zicea d. ministru: nu am trebuinţă de 114.000, ştergeţi-i, vine tot d-sa şi zice: desfiinţaţi şcoala normală, fiindcă n-am 1500 de galbeni ca să plătesc pe învăţători. Aceasta fiind o contrazicere ce sper că vă frapează şi pe d-voastră ca şi pe mine, ea nu poate servi de motiv pentru a susţine o asemenea suprimare, şi cred că trebue să ne unim cu toţii pentru a ruga pe d. ministru să părăsească rezistenţa ce face contra acestei înfiinţări şi să ne admită cererea.

Remarcaţi, d-lor deputaţi, că este în interesul unui partid conservator de a nu lovi, nici măcar de a avea aerul de a lovi în învăţământul din sate. Am avut onoare de a spune în anul trecut, a vă spune de atunci, că aduceţi pagubă învăţământului cu votul ce suprimă cifra din budget; mi s-a asigurat că nu se loveşte interesul instrucţiunii, şi acum vedeţi din agitarea produsă că s-a lovit. Rolul partidului conservator îmi pare a fi, permiteţi să v-o spun, de a coprinde în sine elementele liberale, ce nu ştiau pănă acuma ce să facă în viaţa publică a acestei ţări; toate le aveam, numai partid liberal nu; căci nu sunt liberali, şi aci este răul, nu sunt liberale partidele ce se dau de liberale pănă acuma, nu sunt încă liberali roşii, şi niciodată fracţioniştii n-au fost liberali (aplauze). Prin urmare partidul conservator, având misiunea acum de a aduna spre sine elementele în adevăr liberale, care nu şi-au putut găsi locul în partidele vechi, face prudent de a evita şi aparenţa măcar de a lovi în interese, pe care un partid liberal cu drept cuvânt şi ca titlu de onoare le înscrie pe drapelul său. De aceea, d-lor, nu este bine să lovim în învăţătura elementară, nici măcar să avem aparenţa de a lovi în acest învăţământ.

Aşa fiind, d-lor deputaţi, am onoare a vă propune la discuţiunea generală ca o cestiune prealabilă (şi a vă ruga să vedeţi, dacă este cu putinţă ca să votaţi aceasta acuma) ca şcoalele normale să rămână în fiinţă şi să se invite d. ministru al instrucţiunii publice a cere Camerei creditul necesar pentru restabilirea în budget a acestor şcoale normale şi pe întregul an 1872, cum au fost pe anul 1871, bine înţelegându-se că va rămânea definitivă aceasta (aplauze). La discuţiunea specială a budgetului pe 1873, când vor veni şcoalele normale, este greu a se cere restabilirea şi pe anul 1872; de aceea am propus de mai nainte aceasta, şi dacă d. ministru declară că primeşte propunerea si că va veni d-sa să ne ceară creditul pentru restabilirea acestor şcoale pe 1872, atunci nu mai este trebuinţă să mai votăm partea II, căci se va face de la sine. Dacă însă d. ministru va persista în opoziţiunea sa, atunci nu rămâne alt mijloc decât a provoca Camera, ca să invite ea pe ministrul cultelor de a veni cu un asemenea proiect în Cameră pentru anul 1872, şi atunci rog să se voteze moţiunea mea ca o cestiune prealabilă. Este o afacere de conştiinţă; sunt mulţi deputaţi, sau cel puţin câţiva, dintre care şi eu, care ar avea dificultate de a vota luarea în consideraţiune a unui budget, unde au ocaziunea înscrierii unei cifre ce prejudecă o cestiune aşa de gravă, cum este aceea de a şti, dacă laicii sau preoţii să aibă învăţătura satelor în mâna lor. Ceea ce va facilita, d-lor deputaţi, revenirea asupra votului d-voastră este consideraţiunea că s-a prezentat, după ce deteserăţi votul, un proiect de reformare a întregei legi a instrucţiunii publice şi prin urmare, când aţi dat votul budgetar în contra şcoalelor, nu puteaţi să ştiţi ce se va face cu această reformă organică. în asemenea împrejurări, când aveţi un proiect întreg de reorganizare, nu puteţi prejudeca, cu ocaziunea budgetului, o cestiune de princip, care trebuie să rămâie la matura şi întreaga d-v. apreţiare atunci când veţi lua în cercetare însuşi proiectul de reformă. lată, d-lor, considerările, pentru care vă rog să primiţi moţiunea mea. (Aplauze prelungite).

I. Văcărescu dă citire următoarei propuneri a d-lui Maiorescu:

“1. Şcoalele normale rămân în fiinţă.

2. Se invită d. ministru a cere Camerei creditul necesar pentru restabilirea în budget a şcoalelor nonnale pe întregul an 1872, precum au fost în 1871.

T. Maiorescu, I. Văcărescu, C. Grădişteanu, G. Gr. Cantacuzin, A. Lahovary, I. Agarici, P. Milo, Gr. N. Lahovary, A. Pascal, C. Blaremberg, G. Argetoianu, M. Kogălniceanu.”

Ministrul cultelor general Tell. D. Maiorescu, terminând frumosul său discurs, a făcut apel la mine şi mi-a zis să nu fiu susceptibil. Eu cedez invitării d-sale şi declar, că nu sunt nicidecum susceptibil. Dorinţa ce o are d-sa o am şi eu cel puţin tot atât cât o are d-sa. Sunt gata să fac ce a zis d. Maiorescu; votaţi propunerea d-sale, şi nu sunt deloc susceptibil. (Aplauze.) Cum veţi voi, aşa votaţi; însă daţi-mi numai mijloace ca să execut votul d-voastră; aceasta vă cer. (Aplauze.)

Şedinţa se suspendă pentru zece minute spre a se consulta comisiunea budgetară asupra propunerii d-lui Maiorescu.

La redeschiderea şedinţei se dă din nou citire acestei propuneri.

D. preşedinte. D-lor, fiindcă fac şi eu parte din comisiunea budgetară, pot să vă comunic că comisiunea budgetară primeşte propunerea d-lui Maiorescu, la care şi d. ministru a aderat, si prin urmare nefiind nimeni în contra, cred că ar fi o pierdere de timp a mai asculta lungile şi frumoasele discursuri ale acelor 15 d-ni deputaţi cari s-au înscris spre a susţine această propunere.

- Se pune la vot amendamentul d-lui Maiorescu, şi se primeşte.

Notă: text preluat din Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, vol. I (1866-1876), Editura Albatros, Bucureşti, 2001 .