Trafic de idei

Ionuţ Popescu:

Fondul [Fondul Proprietatea] urma sa detina pachete de actiuni la cele mai importante societati, actiuni aflate in prezent in posesia statului. Este vorba de societati ca Romgaz, Petrom, RomTelecom, Nuclearelectrica, Loteria, Imprimeria etc. Fostii proprietari vor primi actiuni la acest fond(care este un fel de SIF) si, dupa listarea la bursa a fondului, vor putea vinde aceste actiuni. Administratorul Fondului ar urma sa fie ales printr-o licitatie internationala, pentru a se evita greseala facuta cu fostele FPP-uri(actualele SIF-uri), a caror administrare a fost data pe mana unor politruci. O modalitate de despagubire, zic eu, corecta, transparenta si cu numeroase efecte economice pozitive colaterale. Aproape imediat au inceput atacurile la adresa Fondului. Mai intai, chiar din partea celor care urmau sa fie despagubiti. Evident, era vorba de oameni care criticau ceva ce nu intelegeau; si nu pot fi acuzati ca nu sunt experti in piata de capital. Dar daca in fiecare zi li se spune ca vor primi, de fapt, niste hartii fara valoare, este de inteles atitudinea lor. Fondul va avea un capital social initial de aproape patru miliarde de euro, urmand a fi majorat daca valoarea despagubirilor acordate de statul roman in acest fel va fi mai mare.
[…]
Listarea la Bursa a Fondului va atrage, nu am nici o indoiala, investitii straine de o dimensiune neimaginata pana acum pe piata noastra de capital [de ce? - nota mea]. Cei care ataca acum Fondul, mai ales din ignoranta, fac un imens deserviciu tocmai celor care urmeaza sa fie astfel despagubiti. Criticile nefondate, unele chiar aberante, pot duce la scaderea pretului actiunilor si, implicit, la sume mai mici incasate de cei care in locul imobilelor disparute au primit actiuni la Fond.

Dan Vişoiu are altă părere:

There has been a lot of talk about how the Fund is in line with what Hungary did back in the early 1990s, and how its compensation program was successful. Well, let me make one thing clear: I spent over 7 years working as a legal consultant in Hungary, so I can vouch for the fact that the Hungarian compensation program was not successful. And in any event, there is one important difference: at that time, the European Court of Human Rights (the “ECHR”) had not yet rendered the Brumarescu v. Romania decision (in 2001), which decision introduced the principle of “just satisfaction” (or “compensation”) into the ECHR’s case law dealing with the type of compensation to be given to previous owners dispossessed by former communist authorities, thus establishing so-called legal precedent on point (the decision’s actual wording: “…[the State] shall make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach.”).
In my humble professional opinion, a risk-bearing instrument (such as a share) cannot be considered as “just compensation”, since at any time the actual value of this instrument could very well fall, and fall substantially.

Şi continuă:
- valoarea acţiunilor e stabilită de stat, fiind un mecanism similar tipăririi de bani, cu acelaşi efect: deprecierea;
- valoarea compensării e stabilită de o comisie subordonată primului ministru; conflict de interese! -> alte procese CEDO.

La astea s-ar mai putea adăuga:
- “acţionarii” vor alege cel mai probabil să-şi vândă imediat acţiunile, de unde prăbuşirea cursului;
- multe din activele alocate total sau parţial Fondului Proprietatea îşi bazează valoarea de piaţă pe poziţia de monopol acordată de statul român, ca în cazul Loteriei. Orice dereglementare va duce la scăderea drastică a valorii.

Îmi pun problema de ce statul a ales un sistem atât de dubios pentru compensarea foştilor proprietari… Dacă tot se privatizează activele date Fondului Proprietatea, de ce nu le vinde şi dă banii drept compensaţie?

(Încercare de a înţelege ultimele zile)
Vă mai amintiţi de anii ‘90? Zecile de partide şi platforme electorale? Multitudinea discursurilor politice?

- Anticomuniştii radicali din PNT-CD
- Naţionaliştii regionali (şi infami) ai PUNR-ului
- Partidul-stat FDSN, cu stabilitatea şi democraţia originală a tătucului Iliescu
- Partide “brune” anti-sistem, precum PSM sau PRM (Jos mafia, sus patria)
- Un discurs “european” preluat în diverse proporţii de partidele ce urmau să guverneze în perioada 1997-2000

Fast forward 2001. Linişte. Ce s-a întamplat, unde a dispărut toată gălăgia? Nu cred că “vinovatul” trebuie căutat în perioada 2001-2004. Liniştea a început dinainte. Vă mai amintiţi tăcerea apăsătoare dintre cele două tururi de scrutin în 2000? Campania electorală redusă la două monologuri separate la TVR (Iliescu şi Vadim)?
Spaima produsă de mineriadele din 1999, iar apoi de rezultatul catastrofal al primul tur de scrutin, a determinat o autocenzură masivă. Eliminarea radicalilor de pe radarul politic era justificată din raţiuni superioare. Radicali de orice culoare: naţional-comunişti, maghiarofobi sau anticomunişti. A trebuit să strângem din dinţi şi să-l votăm pe Iliescu.

Rămâneau două discursuri majore şi în mare parte consensuale: Europa şi stabilitatea internă. Aici a intervenit abilitatea politică a lui Adrian Năstase: a reuşit să “trianguleze” între cele două discursuri. Le-a combinat. Partidul care oferea “cornuleţ cu lapte” ne dădea şi integrarea. Astfel a scurtcircuitat discursul rămăşiţelor opoziţiei. Ce mai puteau spune, când PSD-ul dădea şi el Europa, iar ca bonus nişte stabilitate?

Peisajul presei din perioada 2001-2004 poate fi explicat parţial şi prin această împrejurare. În afara deplasării consumiste şi a “stimulentelor” partidului-stat, a existat şi o doză mare de oboseală şi teamă de haos. Iar prin limitarea accesul lui Vadim pe micul ecran în 2000 se crease un precedent de controlare a presei.

Astfel că în 2004 problema opoziţiei era diferenţierea. Cum puteau fi deosebiţi de PSD şi cum puteau construi un discurs credibil? Axa Washington-Londra-Bucureşti a lui Băsescu poate fi înţeleasă şi astfel. Idem cota unică (cum puteai atrage clasa mijlocie, în condiţiile în care şi PSD-ul promitea integrare în UE?).

Acum a intervenit a doua “triangulare” majoră. Problema corupţiei devenise mainstream, lucru la care a contribuit în parte presiunea externă. “Jos mafia, sus patria” nu mai era un discurs tarat din principiu. O retorică anti-corupţie putea fi combinată cu respectabilitatea. De aici RAFO “JAFO” Oneşti. Marea lovitură a Alianţei D.A. a fost îmbinarea discursului pro-european cu cel radical anti-sistem, în condiţiile în care stabilitatea economică şi politică începuse să fie de la sine înţeleasă.
Martore sunt voturile pro-Băsescu din Gorj, fost fief PRM şi PSM.

Dar triangularea lui Băsescu nu s-a oprit aici. Figura sa carismatică a dus la aproprierea unui nou discurs, cel al stabilităţii. Părintele naţiunii veghează.
Avem aici un om care a reuşit să îmbine trei curente de opinie destul de diferite: (1) stabilitate, (2) Europa şi (3) discursul anti-corupţie & anti-sistem. Dacă punem la socoteală înţepăturile anti-maghiare, am avea, sotto voce, şi o reiterare a discursului PUNR-ist.

Însă prea multe strică. Apropierea lui de serviciile de informaţii i-a creat o vulnerabilitate pe care Tăriceanu a reuşit s-o exploateze magistral, prin propunerea lui Ticu Dumitrescu la şefia CNSAS, unul dintre puţinii supravieţuitori ai anticomunismului anilor ‘90. Scandalul CNSAS (despre care sper să mai vorbesc într-o însemnare viitoare) i-a tras covorul de sub picioare lui Băsescu şi este de natură să-l priveze de o mare parte a sprijinului acordat iniţial de curentul de opinie pro-european (”societatea civilă”, cum îşi spune).
Aici nu e vorba doar de o triangulare între Europa şi anti-comunism, ci de o reînviere din morţi. Cine credea în 2006 că mesajul Convenţiei mai poate fi prezentat cu atât suces în spaţiul public?
Se anunţă vremuri gălăgioase…

Lectia prabusirii lui Nastase consta in faptul ca membri marcanti ai UE inca mai cred ca in Romania se poate face ceva serios numai prin metode neconventionale. Exista un alt semn ca Uniunii ii place sa renunte la propriile reguli cand vine vorba de Romania: insistenta ca niscaiva “pesti mari” corupti sa fie prinsi si condamnati. Dar, daca aceste metode ce dau gres se soldeaza cu oligarhia economica ce s-a nascut sub regimul PSD-ului si care se regrupeaza sub patronajul unui alt grup? Tentaculele ei au cuprins Justitia si multe alte domenii. Sigur ca nu este sub controlul unui creier central. Dar poate fi descrisa ca asociatie de interese intinsa de-a lungul diverselor domenii, imbogatita pe cheltuiala statului si a cetateanului. PSD-ul a fost protectorul acestei oligarhii. Dar ce se va intampla daca partidul dominant iese din joc cativa ani sau chiar mai mult? Probabil ca multe interese care au fost exploatate pentru obtinerea unui sistem preferential pentru institutiile de stat isi vor cauta un alt protector. Ascensiunea lui Traian Basescu, datorata flerului sau politic incontestabil si priceperii de a atrage de partea lui sefii puternici de institutii mandatati de PSD, arata ca este principalul competitor. Mai mult decat Iliescu sau Nastase, care se iubea pe sine mult prea mult, Basescu ar fi un desavarsit “purtator de cuvant” al intereselor care urmaresc ca Romania sa ramana neschimbata chiar in cadrul Uniunii Europene.

Socialistii europeni au fost neinspirati cand s-au lasat manevrati astfel incat sa-i dea lovitura de gratie lui Nastase si au schimbat echilibrul de putere. Daca judecatori nu tocmai curajosi incep sa faca reguli ce incomodeaza PSD-ul si ingreuneaza situatia celor din tabara Aliantei DA, considerati inamicii lui Basescu, acesta ar putea fi un semn ca se formeaza o noua configuratie a puterii. La randul sau, Traian Basescu ar putea privi inapoi, ca si Nastase, si blestema metodele imperfecte ale UE, daca ele il obliga sa faca aliante care apoi ii vor distruge reputatia de reformator.

Tot articolul este aici.

Zoe Petre:

In vara lui 2002, cand dl. Stoica se mandrea ca, propulsandu-l in fruntea PNL pe dl. Stolojan, a salvat unitatea partidului, l-am intrebat daca nu se teme ca aceasta unitate va fi platita cu identitatea politica a PNL. E drept ca atunci aflasem ceea ce sper ca dl. Stoica nu stie nici azi, anume ca dl. Stolojan fusese convins sa accepte pozitia de lider al principalului partid parlamentar care nu provenea din FSN de catre insusi presedintele Iliescu, parintele eternului si fascinantului FSN.

S-a lansat recent Liberalism.ro. Nu rataţi articolele, comentariile şi discuţiile de pe forum!

Alegerile din Ucraina din 2004 au arătat o scindare radicală a ţării: în timp ce vestul ţării vota în proporţie de 90% pentru Iuşcenko, regiunile industriale şi rusofone din Est votau la fel de masiv cu Ianukovici.

Deşi s-a accentuat mai mult caracterul etnic al diviziunii şi cel economic, nu trebuie neglijată existenţa unei fracturi istorice. Graniţa dintre portocaliu şi albastru corespunde în mare măsură frontierei estice a Poloniei în secolul XVII. E drept că această diviziune era în mare parte şi etnică (ucraineni vs. tătari şi, ulterior, ruşi).

Dar în interiorul zonei care l-a votat pe Iuşcenko mai apare o diviziune, între regiunile care i-au acordat peste 90% din voturi şi celelalte. Şi această diviziune este de natură istorică, fiind vorba de regiunile care în perioada 1918-1939 au făcut parte din Polonia.

În fine, în urma unor rearanjamente constituţionale care au redus puterea preşedintelui şi au generalizat votul proporţional, au avut loc noi alegeri parlamentare pe 26 martie 2006. De data asta, blocul portocaliu nu a mai fost unitar, apărând un conflict între Viktor Iuşcenko şi Iulia Timoşenko (sună cunoscut, nu?). Principalele forţe au fost: blocul lui Iuşcenko (roşu pe harta de mai jos), blocul lui Timoşenko (galben) şi Partidul Regiunilor al lui Ianukovici (albastru).

Notă: fiecare district este colorat în funcţie de primul clasat, indiferent de procentaj.
Se observă că Ianukovici şi-a menţinut bazinul electoral din Sud şi Est, de-a lungul primei fracturi istorice de care am vorbit. Foarte surprinzătoare este însă împărţirea voturilor între Iuşcenko şi Timoşenko. Aceasta din urmă preia marea majoritate a bazinului portocaliu, cu excepţia Bucovinei, Galiţiei şi Ucrainei Subcarpatice. Cu alte cuvinte, fostele teritorii austro-ungare.

Un aspect interesant al recentelor evoluţii din Ucraina este trecerea la votul proporţional. Sună oarecum contraintuitiv pentru noi, scârbiţi de parlamentarii noştri iresponsabili.
Introducerea în Ucraina a votului proporţional a făcut parte dintr-un compromis mai vast, destinat să evite un posibil război civil. În condiţiile unui stat centralizat şi monolitic, unde nu poţi deosebi executivul de legislativ sau de judiciar, ca să nu mai vorbim de autonomiile locale, alegerile parlamentare reprezintă o miză uriaşă. Cine le câştigă preia controlul asupra întregului aparat administrativ, fără să existe nici o contragreutate sau corp ponderator. Votul uninominal nu poate decât să agraveze această situaţie. În schimb, votul proporţional, care divizează parlamentul în grupări mai mici, evită ca o singură facţiune să obţină controlul total asupra statului. Ianukovici a acceptat să cedeze puterea numai prin obţinerea acestui tip de garanţie: viitoarele alegeri parlamentare nu vor duce la un parlament controlat în proporţie de două treimi de duşmanii săi. La fel, transferarea către acest nou parlament slăbit a unor atribuţii prezidenţiale a servit aceluiaşi scop.

Morala ar putea fi că atâta vreme cât România rămâne un stat hipercentralizat, cu un executiv supradimensionat şi o autoritate judecătorească mai mult formală, e mai bine să rămânem la un sistem proporţional, cu toate dezavantajele sale.

În ziua votării revizuirii Constituţiei în 2003, excedat de reportajele păşuniste de la televizor, am ieşit la vânătoare în cartier, să votez undeva. Contra. Zâmbetul mieros al tipei din comisie, care-mi arăta unde să pun ştampila, a fost foarte util în acest sens.

Au trecut doi ani şi jumătate, iar sila produsă de acea perioada s-a mai estompat, aşa că am recitit Constituţia revizuită, în comparaţie cu cea din 1991. Ei bine, e surprinzător cât de multe elemente specifice ultimelor 15 luni se datorează acelor modificări.

1. Urmărirea penală a parlamentarilor.
2003:

Art. 72 (2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

1991:

(1) Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, perchezitionat sau trimis în judecată, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie

Anchetarea lui Adrian Năstase de către DNA (şi, în consecinţă, posibila scindare a PSD - ultimele zvonuri i-au mai redus probabilitatea, mă rog) nu ar fi fost posibilă fără această schimbare.

2. Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru - art. 107 (2).

Această prevedere a consolidat caracterul de executiv bifurcat/bicefal al regimului constituţional românesc. Susţinută de Năstase, care dorea să-şi consolideze poziţia în faţa lui Iliescu, a fost foarte utilă lui Tăriceanu în cursul răzgândirilor sale, “etanşând” oarecum palatul Victoriei de presiunea Cotrocenilor.

3. Arestarea preventivă se dispune de judecător.
2003:

Art. 23 (4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.

1991:

Art. 23 (4) Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat…

Fără această prevedere, probabil că Patriciu era demult arestat. Rămâne de văzut cum vor utiliza judecătorii această nouă putere. Patriciu este liber, dar Tender este arestat (în baza unor probe destul de îndoielnice), Csibi Istvan este eliberat, Marian Iancu pare să fi scăpat momentan. Toate cazuri de posibilă criminalitate economică unde nu prea se pune problema unui pericol social…

4. Reorganizarea Consiliului Superior al Magistraturii.
2003:

(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care:
a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;
b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen;
c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

1991:

Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durata de 4 ani, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună

Consiliul Superior al Magistraturii a fost şi el vedeta ultimelor 15 luni. Modificarea Constituţiei a fost urmată în 2004 de o amplă reorganizare a sectorului judiciar, astfel că nu este foarte uşor de decelat influenţa acestei modificări. Totuşi eliberarea CSM-ului de sub controlul legislativului a fost de natură a mări independenţa judecătorilor.

O ultimă modificare, fără efecte practice până acum, se referă la Curtea Constituţională. La atribuţiile Curţii Constituţionale s-au adăugat:

e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
[..]
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

În timp ce litera (e) este vagă şi ar fi surprinzător să ducă la pronunţarea de sancţiuni, ultima adăugire a deschis calea extinderii autorităţii Curţii Constituţionale şi în alte domenii. Sunt curios dacă numirea a trei membri noi ai Curţii în 2007 va fi precedată de proiecte de modificare a legii organice a Curţii, în direcţia măririi atribuţiilor sale.

Două luări de poziţie recente sugerează o creştere a disponibilităţii elitelor (sau “elitelor”) româneşti faţă de modelul anglo-american de justiţie.

Astfel, Baroul Bucureşti susţine reformarea instituţiei baroului după model american, acesta urmând să-i includă pe avocaţi, judecători şi procurori.
O binevenită filipică împotriva procurorilor “de tip sovietic”, ce se consideră egalii judecătorilor, nu ai avocaţilor, a dus la o reacţie lemnoasă din partea acestora.
Un element care mă face totuşi un pic sceptic faţă de intenţiile Baroului Bucureşti este ideea de a îngreuna examenele de admitere în barou. E de aşteptat ca orice corporaţie să-şi apere monopolul, într-adevăr, dar propriile experienţe cu 4 avocaţi, din care 3 aveau o etică a afacerilor mai bizară, mă fac să cred că avem nevoie de mai multă concurenţă, deci de examene mai uşoare. Să lăsăm piaţa să decidă.

Între timp, Monica Macovei a fost la un fel de seminar la Bruxelles (aici, aici şi aici). Printre altele, ar fi spus şi asta belgienilor:

Sistemul romano-germanic, cel care se aplica in Romania, de la adoptarea Codului Civil, din timpul domnitorului Cuza, ar trebui sa tina cont mai mult si de sistemul anglo-saxon, acolo unde jurisprudenta are rol de lege.

O idee binevenită, dar care probabil va rămâne la nivel teoretic în următorii ani.

Dar dacă tot suntem în zodia influenţelor anglo-saxone, iată propunerile mele:

Juraţi, cel puţin în procesele penale, de preferinţă şi în cele privind libertatea presei (art. 105 Const. 1866) şi, wishful thinking, fiscale (jury trial şi, apropo, jury nullification).

Spargerea CSM-ului: separarea definitivă a judecătorilor de procurori; măsurile disciplinare interne să fie luate la nivelul instanţelor, eventual cu o majoritate calificată, nu este nevoie de o instanţă centralizată pentru asta.

Transparenţă în numirea judecătorilor: prin asta înţeleg eliminarea mandarinatului existent prin care cei din interiorul sistemului (CSM şi INM) îi pregătesc şi-i promovează pe novici şi numirea judecătorilor printr-un proces similar celui american - propuşi de executiv, aprobaţi de legislativ.

Devoluţie: nu este fezabil ca orice judecător să fie numit prin procedura de mai sus, s-ar bloca activitatea Parlamentului. Deci devoluţie: judecătorii de la instanţele inferioare (judecătorii şi chiar tribunale) să fie numiţi la nivel local - propuşi de prefect (sau primar) şi aprobaţi de legislativul local. Da, autorităţile locale nu prea au prestigiu, asta se datorează lipsei de autoritate efectivă într-un stat hipercentralizat. Temporar se pot imagina scheme precum aprobarea de către un consiliu format din senatorii unei anumite zone geografice…

[Actualizat cu poziţia APADOR-CH]

Pe 24 iunie 1968 era adoptată Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod ilicit.
Elementele principale ale legii erau următoarele:

Se aplica tuturor persoanelor fizice.

Articolul esenţial (art. 2) spunea astfel:
Valoarea bunurilor a cărei provenienţă nu se justifică este supusă unui impozit de 80%.
Prin justificarea provenienţei bunurilor se înţelege obligaţia persoanei de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor.

Verificarea averilor se făcea de o comisie compusă din doi judecători, un procuror, un delegat al administraţiei financiare judeţene şi un deputat în consiliul popular judeţean, municipal sau orăşenesc.

Această comisie putea decide clasarea cauzei, trimiterea spre soluţionare judecătoriei în raza căreia se află domiciliul persoanei în cauză sau trimiterea cauzei la unitatea competentă de procuratură.

Demnitarii beneficiau de o comisie de cercetare mai specială, alcătuită din doi judecători de la Tribunalul Suprem, un procuror din Procuratura Generală, un delegat al Ministerului Finanţelor şi un deputat în Marea Adunare Naţională. Această comisie putea proceda la verificare averii numai cu acordul Consiliului de Stat sau al Consiliului de Miniştri.

Procedura se aplică şi bunurilor comune ale soţilor. De asemenea, poate continua împotriva moştenitorilor. Poate începe direct şi împotriva moştenitorilor, dar numai în termen de 3 ani de la data deschiderii succesiunii.

Ministerul Finanţelor putea cere “desfiinţarea actelor prin care persoana în cauză a înstrăinat bunuri, cu titlu gratuit, în frauda drepturilor statului decurgând din această lege”.

Denunţarea calomnioasă este pedepsită.

Am redat principalele prevederi ale Legii 18/1968 deoarece se va vedea în continuare că aceasta a dat dovadă de o vitalitate ieşită din comun, ajungând, într-o formă mai restrânsă, până în zilele noastre. Read the rest of this entry »

Franco Frattini:

Cred ca cei care joaca acest joc extrem de straniu, se joaca cu viitorul tarii. De aceea sper ca doamna Macovei, presedintele Basescu si premierul Tariceanu vor primi sprijinul pentru ordonanta DNA si pentru toate cererile, pentru a inainta in investigatiile de coruptie. Este absolut nebuneste sa te joci cu viitorul tarii si cu aderarea ei, asta e situatia reala.
[…]
Nu pot interveni asupra deciziei pe care o va lua Curtea Constitutionala. Dar cred ca presedintele Basescu a avut perfecta dreptate in a ridica problema coruptiei judecatorilor. Si nu e o jignire pentru judecatori
[…]
Raportul din mai este raportul decisiv. Dar mi se pare util pentru Guvernul roman sa fie acompaniat de niste mecanisme permanente de monitorizare. Voi propune in iunie un soi de „tabel european“ care sa monitorizeze permanent toate statele membre. Asa ca nu e vorba despre a decide daca Romania va adera in 2007 sau 2008, ci de un mecanism care sa previna ca Romania sa nu piarda timpul dupa luna mai pina in decembrie.

Tăriceanu:

De altfel, si la intrebarea din final: „Cum a evoluat relatia dumneavoastra cu presedintele Traian Basescu?”, Tariceanu raspunde la fel de rece: „Relatia este una, as spune institutionala. (…) Dincolo de aceasta, nu avem decit Constitutia si legile care sa defineasca raporturile dintre presedinte si primul-ministru”.

Băsescu:

Tipam de privilegiile pentru ofiterii de informatii, dar nu ne uitam la propriile privilegii. Cat de demagogic pare! Ne situam undeva, ca parlamentari, deasupra societatii. Or, atata timp cat vorbim despre egalitate in fata legii, nu inteleg de unde atatea probleme cu aprobarea unei perchezitii.
[…]
Eu am mai multe probleme care-mi pot fi imputate. Pe drept sau pe nedrept. N-am facut un secret din a recunoaste ca am o eticheta nedreapta in ce priveste flota. Ca am o problema de moralitate in ce priveste apartamentul din Mihaileanu. Nu de legalitate, de moralitate.

Dar un presedinte nu poate pune inaintea activitatii lui ca sef al statului reprosurile lui interioare. El are obligatia de a lucra fara inhibitii pentru a promova o directie in care crede. De cate ori am ocazia, imi asum erorile trecutului.
[…]
Eu va pot spune in modul cel mai sincer ce a stimulat acest inceput de exod al primarilor, fara sa fie un atac la guvern. Guvernul trebuie sa fie foarte atent la modul cum s-au repartizat banii in luna decembrie catre primarii.

Sper sa nu utilizeze resursa financiara ca pe o parghie de atragere a primarilor. Esti din Alianta, primesti bani, nu, nu. Sunt practici vechi, le-au folosit toate guvernele, inclusiv cele in care eu am fost. Dar trebuie sa incetam.