Trafic de idei

Pe 16 mai APADOR a prezentat un comunicat cu privire la propunerile preşedinţiei în privinţa siguranţei naţionale:

APADOR-CH aduce la cunoştinţa opiniei publice că, vineri 12 mai a.c. a transmis consilierilor prezidenţiali, care au tangenţă cu cele patru “propuneri de proiect”, comentariile şi sugestiile sale. Este vorba despre Legea informaţiilor, contrainformaţiilor şi securităţii naţionale, Legea privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (SRI), Legea privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe (SIE) şi Statutul ofiţerilor de informaţii. APADOR-CH consideră că primele trei “propuneri” conţin prea multe prevederi proaste sau de-a dreptul aberante pentru a putea fi modificate. Ele trebuie, pur şi simplu, rescrise, pornind de la respectarea standardelor europene (Recomandarea 1402/1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi hotărîri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului) şi a Constituţiei României dar şi de la multele abuzuri permise de Legea siguranţei naţionale nr.51/1991, încă în vigoare.

Comentarii mai detaliate se găsesc aici. Iată finalul:

APADOR-CH cere iniţiatorilor şi Preşedintelui României care şi-a asumat public propunerile de proiecte retragerea imediată a acestora. Nici serviciile “secrete”, nici preşedinţia şi nici CSAT nu au drept de iniţiativă legislativă. Toate aceste instituţii trebuie să se abţină de la orice “propunere” sau proiect în domeniul securităţii naţionale.

Renate Weber în revista 22:

Se pare ca dictonul latin “sa se faca dreptate, chiar de-ar pieri lumea” a fost inlocuit cu altul: “poate sa piara intreaga lume, cata vreme SRI supravietuieste si secretizeaza”.

Ar fi utilă o comparaţie cu Central Intelligence Agency (CIA) din Statele Unite:

The CIA director’s responsibilities include:

* Collecting intelligence through human sources and by other appropriate means, except that he shall have no police, subpoena, or law enforcement powers or internal security functions;

Filip Politică, Statul miliţian

Văd că nu am mai scris nimic de o lună întreagă. La fel ca şi blogul meu anterior, care a supravieţuit din februarie până în august 2004, şi acesta pare în pericol de moarte
Se pare că am perioade când am chef să scriu şi altele când nu prea… Cel puţin pot garanta că blogul va rămâne online, dar este posibil ca postările să fie mult mai rare.
Până una alta, puteţi vedea ce chestii interesante am mai citit şi ce cărţi mişto recomandă lumea pe net. Ambele au RSS.

Filip Uncategorized

Revin cu un comentariu despre aplicarea lustraţiei în România.

Până acum, discuţia a fost cantonată în următoarele coordonate. Cei PRO spuneau că astfel se va curăţa clasa politică românească, cei CONTRA spuneau că e o măsură injustă/neliberală şi că se poate crea un precedent pentru alte epurări (cu sau fără ghilimele).

În aceste coordonate, discuţia seamănă cu dezbaterile din secolul 19 şi începutul secolului 20 referitoare la votul cenzitar. Personal, nu neg unele merite votului cenzitar – deci şi lustraţiei – dar multe lucruri depind de context. Despre crearea unui precedent pentru alte epurări sunt relativ sceptic, deşi articolele care-i vizau direct pe Băsescu şi Stolojan ar putea indica posibilitatea unor răzbunări politice.

Dar cred că există şi alte argumente împotriva lustraţiei.

În primul rând, cine stabileşte cine trebuie “lustrat”? CNSAS, nu? Care CNSAS este în prezent un organism fără cine ştie ce autoritate morală şi care depinde de SRI pentru dosare. Oare câte dosare nu au fost “curăţate” deja? Riscăm ca cei care-i vor alege pe guvernanţi să nu fie electoratul, ci ofiţerii de securitateinformaţii.

În al doilea rând, în România încă nu prea există competenţă administrativă în afara sistemului. Cu puţine excepţii, numai foştii UTC-isti, secretari de partid sau securişti stiu cum funcţionează administraţia publică. Nu există competenţe alternative în societatea civilă, oameni care să nu fi avut nici un contact cu puterea pre-1989. Eliminarea acestei birocraţii post-comuniste ar duce la dezorganizarea administraţiei publice. Trist, dar adevărat. În condiţiile eliminării din politică a foştilor nomenclaturişti de a doua generaţie, locul lor va fi luat de lideri incompetenţi şi populişti. Nu vă spune nimic combinaţia dintre declinul lui Năstase şi ascensiunea lui Vanghelie?

În al treilea rând, aceşti nomenclaturişti/securişti au ajuns în parlament sau la conducerea partidelor fiindcă au practicat un discurs apreciat de România profundă. Eliminarea lor din politică va face ca 50% din populaţia ţării să rămână orfană, fără tătuci în Parlament (nu suntem Cehia, ci o fostă provincie otomană). Ce se va întâmpla? Ce defulări vor apărea? Vrem mişcări radicale care să acţioneze violent în afara sistemului, fiindcă înăuntru nu li se permite?

Din fericire, scenariile de mai sus sunt doar teoretice, fiindcă am încredere (sunt uşor ironic aici) că legiuitorii noştri vor transforma lustraţia în apă de ploaie. Şi, culmea, mă bucur că se va întâmpla astfel…

Filip Politică

Constituţia României se remarcă în primul rând prin neclaritate, atât în privinţa garantării drepturilor fundamentale, cât şi în privinţa delimitării atribuţiilor între instituţii.
În special relaţia dintre preşedinte şi primul ministru este susceptibilă de confuzii. Un anumit vid a fost acoperit prin precizarea în 2003 a imposibilităţii revocării primului ministru de preşedinte, dar au rămas alte elemente. Iar Traian Băsescu, preşedintele jucător, ezită din ce în mai puţin să le folosească.

Prima forţare majoră a cadrului constituţional a avut loc după alegeri, când Băsescu a semnalizat că refuză numirea unui guvern PSD-PUR, în ciuda faptului că PSD-ul câştigase alegerile parlamentare. Nu s-a ajuns la Curtea Constituţională, dar s-a creat un precedent prin care puterea preşedintelui a crescut în mod substanţial. Oare ce se va întâmpla în 2008?

Alte două tentative de forţare au loc chiar acum. După semi-degringolada produsă de numirea lui Turianu şi sărbătorirea victoriei Stelei la braţ cu Becali, Băsescu a făcut două mişcări prin care încearcă din nou să-şi transfere segmente substanţiale de putere executivă:

1. A refuzat numirea unui nou ministru (Victor Paul Dobre), nesemnând decretul de numire a acestuia ca ministru pentru relaţia cu parlamentul. Astfel, preşedinţia îşi arogă dreptul de a controla orice modificare a componenţei guvernului.

2. Pe linia unei divergenţe ceva mai vechi cu Monica Macovei (semnalată şi de mine prin decembrie 2005), Traian Băsescu a refuzat să contrasemneze numirea lui Vasile Doana ca şef al Parchetelor Militare. Constituţia (articolele 124-134) nu este foarte clară în această privinţă (Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.), însă ma îndoiesc că intenţia a fost de a acorda preşedintelui un drept de veto în ceea ce priveşte numirea magistraţilor (acuma e vorba de un procuror, dar precedentul va fi valabil şi pentru un judecător).

România a fost şi rămâne o struţocămilă, jumătate republică prezidenţială, jumătate republică parlamentară, jumătate Belarus, jumătate Cehia. În acest moment, preşedintele Traian Băsescu vrea să forţeze un vast transfer de atribuţii către Cotroceni, în condiţiile pierderii sprijinului societăţii civile.
O “prezidenţializare” a sistemului politic românesc şi concentrarea puterii executive şi a unor importante alte pârghii în mâna unui singur om poate fi o opţiune rezonabilă pentru o democraţie veche, precum Statele Unite, dar nu este în nici un caz recomandabilă unei ţări ca România, a cărei opinie publică mai visează la lideri autoritari.

Guvernul Tăriceanu trebuie să conteste ambele uzurpări (cred că este corect să le numim astfel) în faţa Curţii Constituţionale, în speranţa că aceasta va răspunde de aşa natură încât să nu ducă la respectivul transfer de atribuţii către Cotroceni. În caz contrar, probabil că singura soluţie rămâne o nouă modificare a Constituţiei….

Filip Politică

Ionuţ Popescu:

Fondul [Fondul Proprietatea] urma sa detina pachete de actiuni la cele mai importante societati, actiuni aflate in prezent in posesia statului. Este vorba de societati ca Romgaz, Petrom, RomTelecom, Nuclearelectrica, Loteria, Imprimeria etc. Fostii proprietari vor primi actiuni la acest fond(care este un fel de SIF) si, dupa listarea la bursa a fondului, vor putea vinde aceste actiuni. Administratorul Fondului ar urma sa fie ales printr-o licitatie internationala, pentru a se evita greseala facuta cu fostele FPP-uri(actualele SIF-uri), a caror administrare a fost data pe mana unor politruci. O modalitate de despagubire, zic eu, corecta, transparenta si cu numeroase efecte economice pozitive colaterale. Aproape imediat au inceput atacurile la adresa Fondului. Mai intai, chiar din partea celor care urmau sa fie despagubiti. Evident, era vorba de oameni care criticau ceva ce nu intelegeau; si nu pot fi acuzati ca nu sunt experti in piata de capital. Dar daca in fiecare zi li se spune ca vor primi, de fapt, niste hartii fara valoare, este de inteles atitudinea lor. Fondul va avea un capital social initial de aproape patru miliarde de euro, urmand a fi majorat daca valoarea despagubirilor acordate de statul roman in acest fel va fi mai mare.
[...]
Listarea la Bursa a Fondului va atrage, nu am nici o indoiala, investitii straine de o dimensiune neimaginata pana acum pe piata noastra de capital [de ce? - nota mea]. Cei care ataca acum Fondul, mai ales din ignoranta, fac un imens deserviciu tocmai celor care urmeaza sa fie astfel despagubiti. Criticile nefondate, unele chiar aberante, pot duce la scaderea pretului actiunilor si, implicit, la sume mai mici incasate de cei care in locul imobilelor disparute au primit actiuni la Fond.

Dan Vişoiu are altă părere:

There has been a lot of talk about how the Fund is in line with what Hungary did back in the early 1990s, and how its compensation program was successful. Well, let me make one thing clear: I spent over 7 years working as a legal consultant in Hungary, so I can vouch for the fact that the Hungarian compensation program was not successful. And in any event, there is one important difference: at that time, the European Court of Human Rights (the “ECHR”) had not yet rendered the Brumarescu v. Romania decision (in 2001), which decision introduced the principle of “just satisfaction” (or “compensation”) into the ECHR’s case law dealing with the type of compensation to be given to previous owners dispossessed by former communist authorities, thus establishing so-called legal precedent on point (the decision’s actual wording: “…[the State] shall make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach.”).
In my humble professional opinion, a risk-bearing instrument (such as a share) cannot be considered as “just compensation”, since at any time the actual value of this instrument could very well fall, and fall substantially.

Şi continuă:
- valoarea acţiunilor e stabilită de stat, fiind un mecanism similar tipăririi de bani, cu acelaşi efect: deprecierea;
- valoarea compensării e stabilită de o comisie subordonată primului ministru; conflict de interese! -> alte procese CEDO.

La astea s-ar mai putea adăuga:
- “acţionarii” vor alege cel mai probabil să-şi vândă imediat acţiunile, de unde prăbuşirea cursului;
- multe din activele alocate total sau parţial Fondului Proprietatea îşi bazează valoarea de piaţă pe poziţia de monopol acordată de statul român, ca în cazul Loteriei. Orice dereglementare va duce la scăderea drastică a valorii.

Îmi pun problema de ce statul a ales un sistem atât de dubios pentru compensarea foştilor proprietari… Dacă tot se privatizează activele date Fondului Proprietatea, de ce nu le vinde şi dă banii drept compensaţie?

Filip Economie

(Încercare de a înţelege ultimele zile)
Vă mai amintiţi de anii ‘90? Zecile de partide şi platforme electorale? Multitudinea discursurilor politice?

- Anticomuniştii radicali din PNT-CD
- Naţionaliştii regionali (şi infami) ai PUNR-ului
- Partidul-stat FDSN, cu stabilitatea şi democraţia originală a tătucului Iliescu
- Partide “brune” anti-sistem, precum PSM sau PRM (Jos mafia, sus patria)
- Un discurs “european” preluat în diverse proporţii de partidele ce urmau să guverneze în perioada 1997-2000

Fast forward 2001. Linişte. Ce s-a întamplat, unde a dispărut toată gălăgia? Nu cred că “vinovatul” trebuie căutat în perioada 2001-2004. Liniştea a început dinainte. Vă mai amintiţi tăcerea apăsătoare dintre cele două tururi de scrutin în 2000? Campania electorală redusă la două monologuri separate la TVR (Iliescu şi Vadim)?
Spaima produsă de mineriadele din 1999, iar apoi de rezultatul catastrofal al primul tur de scrutin, a determinat o autocenzură masivă. Eliminarea radicalilor de pe radarul politic era justificată din raţiuni superioare. Radicali de orice culoare: naţional-comunişti, maghiarofobi sau anticomunişti. A trebuit să strângem din dinţi şi să-l votăm pe Iliescu.

Rămâneau două discursuri majore şi în mare parte consensuale: Europa şi stabilitatea internă. Aici a intervenit abilitatea politică a lui Adrian Năstase: a reuşit să “trianguleze” între cele două discursuri. Le-a combinat. Partidul care oferea “cornuleţ cu lapte” ne dădea şi integrarea. Astfel a scurtcircuitat discursul rămăşiţelor opoziţiei. Ce mai puteau spune, când PSD-ul dădea şi el Europa, iar ca bonus nişte stabilitate?

Peisajul presei din perioada 2001-2004 poate fi explicat parţial şi prin această împrejurare. În afara deplasării consumiste şi a “stimulentelor” partidului-stat, a existat şi o doză mare de oboseală şi teamă de haos. Iar prin limitarea accesul lui Vadim pe micul ecran în 2000 se crease un precedent de controlare a presei.

Astfel că în 2004 problema opoziţiei era diferenţierea. Cum puteau fi deosebiţi de PSD şi cum puteau construi un discurs credibil? Axa Washington-Londra-Bucureşti a lui Băsescu poate fi înţeleasă şi astfel. Idem cota unică (cum puteai atrage clasa mijlocie, în condiţiile în care şi PSD-ul promitea integrare în UE?).

Acum a intervenit a doua “triangulare” majoră. Problema corupţiei devenise mainstream, lucru la care a contribuit în parte presiunea externă. “Jos mafia, sus patria” nu mai era un discurs tarat din principiu. O retorică anti-corupţie putea fi combinată cu respectabilitatea. De aici RAFO “JAFO” Oneşti. Marea lovitură a Alianţei D.A. a fost îmbinarea discursului pro-european cu cel radical anti-sistem, în condiţiile în care stabilitatea economică şi politică începuse să fie de la sine înţeleasă.
Martore sunt voturile pro-Băsescu din Gorj, fost fief PRM şi PSM.

Dar triangularea lui Băsescu nu s-a oprit aici. Figura sa carismatică a dus la aproprierea unui nou discurs, cel al stabilităţii. Părintele naţiunii veghează.
Avem aici un om care a reuşit să îmbine trei curente de opinie destul de diferite: (1) stabilitate, (2) Europa şi (3) discursul anti-corupţie & anti-sistem. Dacă punem la socoteală înţepăturile anti-maghiare, am avea, sotto voce, şi o reiterare a discursului PUNR-ist.

Însă prea multe strică. Apropierea lui de serviciile de informaţii i-a creat o vulnerabilitate pe care Tăriceanu a reuşit s-o exploateze magistral, prin propunerea lui Ticu Dumitrescu la şefia CNSAS, unul dintre puţinii supravieţuitori ai anticomunismului anilor ‘90. Scandalul CNSAS (despre care sper să mai vorbesc într-o însemnare viitoare) i-a tras covorul de sub picioare lui Băsescu şi este de natură să-l priveze de o mare parte a sprijinului acordat iniţial de curentul de opinie pro-european (”societatea civilă”, cum îşi spune).
Aici nu e vorba doar de o triangulare între Europa şi anti-comunism, ci de o reînviere din morţi. Cine credea în 2006 că mesajul Convenţiei mai poate fi prezentat cu atât suces în spaţiul public?
Se anunţă vremuri gălăgioase…

Filip Politică

Lectia prabusirii lui Nastase consta in faptul ca membri marcanti ai UE inca mai cred ca in Romania se poate face ceva serios numai prin metode neconventionale. Exista un alt semn ca Uniunii ii place sa renunte la propriile reguli cand vine vorba de Romania: insistenta ca niscaiva “pesti mari” corupti sa fie prinsi si condamnati. Dar, daca aceste metode ce dau gres se soldeaza cu oligarhia economica ce s-a nascut sub regimul PSD-ului si care se regrupeaza sub patronajul unui alt grup? Tentaculele ei au cuprins Justitia si multe alte domenii. Sigur ca nu este sub controlul unui creier central. Dar poate fi descrisa ca asociatie de interese intinsa de-a lungul diverselor domenii, imbogatita pe cheltuiala statului si a cetateanului. PSD-ul a fost protectorul acestei oligarhii. Dar ce se va intampla daca partidul dominant iese din joc cativa ani sau chiar mai mult? Probabil ca multe interese care au fost exploatate pentru obtinerea unui sistem preferential pentru institutiile de stat isi vor cauta un alt protector. Ascensiunea lui Traian Basescu, datorata flerului sau politic incontestabil si priceperii de a atrage de partea lui sefii puternici de institutii mandatati de PSD, arata ca este principalul competitor. Mai mult decat Iliescu sau Nastase, care se iubea pe sine mult prea mult, Basescu ar fi un desavarsit “purtator de cuvant” al intereselor care urmaresc ca Romania sa ramana neschimbata chiar in cadrul Uniunii Europene.

Socialistii europeni au fost neinspirati cand s-au lasat manevrati astfel incat sa-i dea lovitura de gratie lui Nastase si au schimbat echilibrul de putere. Daca judecatori nu tocmai curajosi incep sa faca reguli ce incomodeaza PSD-ul si ingreuneaza situatia celor din tabara Aliantei DA, considerati inamicii lui Basescu, acesta ar putea fi un semn ca se formeaza o noua configuratie a puterii. La randul sau, Traian Basescu ar putea privi inapoi, ca si Nastase, si blestema metodele imperfecte ale UE, daca ele il obliga sa faca aliante care apoi ii vor distruge reputatia de reformator.

Tot articolul este aici.

Filip Politică

Zoe Petre:

In vara lui 2002, cand dl. Stoica se mandrea ca, propulsandu-l in fruntea PNL pe dl. Stolojan, a salvat unitatea partidului, l-am intrebat daca nu se teme ca aceasta unitate va fi platita cu identitatea politica a PNL. E drept ca atunci aflasem ceea ce sper ca dl. Stoica nu stie nici azi, anume ca dl. Stolojan fusese convins sa accepte pozitia de lider al principalului partid parlamentar care nu provenea din FSN de catre insusi presedintele Iliescu, parintele eternului si fascinantului FSN.

Filip Politică

S-a lansat recent Liberalism.ro. Nu rataţi articolele, comentariile şi discuţiile de pe forum!

Filip Societate

Alegerile din Ucraina din 2004 au arătat o scindare radicală a ţării: în timp ce vestul ţării vota în proporţie de 90% pentru Iuşcenko, regiunile industriale şi rusofone din Est votau la fel de masiv cu Ianukovici.

Deşi s-a accentuat mai mult caracterul etnic al diviziunii şi cel economic, nu trebuie neglijată existenţa unei fracturi istorice. Graniţa dintre portocaliu şi albastru corespunde în mare măsură frontierei estice a Poloniei în secolul XVII. E drept că această diviziune era în mare parte şi etnică (ucraineni vs. tătari şi, ulterior, ruşi).

Dar în interiorul zonei care l-a votat pe Iuşcenko mai apare o diviziune, între regiunile care i-au acordat peste 90% din voturi şi celelalte. Şi această diviziune este de natură istorică, fiind vorba de regiunile care în perioada 1918-1939 au făcut parte din Polonia.

În fine, în urma unor rearanjamente constituţionale care au redus puterea preşedintelui şi au generalizat votul proporţional, au avut loc noi alegeri parlamentare pe 26 martie 2006. De data asta, blocul portocaliu nu a mai fost unitar, apărând un conflict între Viktor Iuşcenko şi Iulia Timoşenko (sună cunoscut, nu?). Principalele forţe au fost: blocul lui Iuşcenko (roşu pe harta de mai jos), blocul lui Timoşenko (galben) şi Partidul Regiunilor al lui Ianukovici (albastru).

Notă: fiecare district este colorat în funcţie de primul clasat, indiferent de procentaj.
Se observă că Ianukovici şi-a menţinut bazinul electoral din Sud şi Est, de-a lungul primei fracturi istorice de care am vorbit. Foarte surprinzătoare este însă împărţirea voturilor între Iuşcenko şi Timoşenko. Aceasta din urmă preia marea majoritate a bazinului portocaliu, cu excepţia Bucovinei, Galiţiei şi Ucrainei Subcarpatice. Cu alte cuvinte, fostele teritorii austro-ungare.

Un aspect interesant al recentelor evoluţii din Ucraina este trecerea la votul proporţional. Sună oarecum contraintuitiv pentru noi, scârbiţi de parlamentarii noştri iresponsabili.
Introducerea în Ucraina a votului proporţional a făcut parte dintr-un compromis mai vast, destinat să evite un posibil război civil. În condiţiile unui stat centralizat şi monolitic, unde nu poţi deosebi executivul de legislativ sau de judiciar, ca să nu mai vorbim de autonomiile locale, alegerile parlamentare reprezintă o miză uriaşă. Cine le câştigă preia controlul asupra întregului aparat administrativ, fără să existe nici o contragreutate sau corp ponderator. Votul uninominal nu poate decât să agraveze această situaţie. În schimb, votul proporţional, care divizează parlamentul în grupări mai mici, evită ca o singură facţiune să obţină controlul total asupra statului. Ianukovici a acceptat să cedeze puterea numai prin obţinerea acestui tip de garanţie: viitoarele alegeri parlamentare nu vor duce la un parlament controlat în proporţie de două treimi de duşmanii săi. La fel, transferarea către acest nou parlament slăbit a unor atribuţii prezidenţiale a servit aceluiaşi scop.

Morala ar putea fi că atâta vreme cât România rămâne un stat hipercentralizat, cu un executiv supradimensionat şi o autoritate judecătorească mai mult formală, e mai bine să rămânem la un sistem proporţional, cu toate dezavantajele sale.

Filip Europa de Est