Trafic de idei

Înapoi la cuprinsul Neoiobăgiei

E de la sine înţeles că acest sistem unic, care cumulează avantajele exploatării a două sisteme, trebuia să se prefacă într-un adevărat eden pentru exploatatori şi într-un adevărat infern pentru cei exploataţi. E cunoscut istoriceşte şi e o lege economică chiar că sub orice regim exploatatorii caută să stoarcă de la exploataţi cât mai mult, şi numai obiceiurile consacrate sau legi speciale sau împotrivirea organizată a celor exploataţi pun frâu lăcomiei. Astfel, cine ar dori să vadă până unde a putut merge uneori exploatarea sub regimul capitalist să cerceteze Capitalul lui K. Marx. Acolo va vedea cum capitaliştii englezi, prin lungirea zilei de muncă, prin mărirea intensităţii ei şi prin scăderea salariilor, reuşeau să reducă la minimum răsplătirea muncii şi la maximum stoarcerea ei.

Prin combinaţia însă a capitalismului cu iobăgismul, regimul nostru naţional a reuşit să realizeze şi în această privinţă nişte lucruri extraordinare. El a realizat nu numai munca rizibil plătită, semigratuită, dar chiar uneori munca gratuită; mai mult, o muncă ce nu numai nu primeşte nici o remuneraţie, dar mai plăteşte ea pe deasupra.

Chiar de la începutul acestui regim, prin fel de fel de învoieli încurcate, remunerarea muncii a putut să fie aşa de redusă încât acum un sfert de veac, făcându-se socoteala exactă de ce primeau ţăranii după învoielile stabilite la o moşie din judeţul Bacău, s-a constatat că ei primeau 5 parale pe zi. Pe vremea aceea apărea în străinătate o revistă socialistă, Dacia viitoare, sub direcţia d-lui A. Bădărău. Această revistă a deschis o subscripţie spre a bate o medalie comemorativă cu însemnarea „5 parale pe zi”, iară faptul, adus mai târziu la cunoştinţa unui congres socialist internaţional a produs mare senzaţie. Dar totul progresează în lumea asta; au progresat şi învoielile agricole. Şi astfel, după unele contracte agricole de aşa-numită tovărăşie date la iveală de anchetele recente, rezultă următoarele: învoiala e făcută una şi una: o jumătate din recoltă ia ţăranul şi o jumătate proprietarul sau arendaşul; dacă faci însă o socoteală exactă, dacă socoteşti sămânţa pe care o dă ţăranul, munca vitelor lui, uzajul inventarului lui şi mai socoteşti toate ruşfeturile, dările în natură către arendaş, munca de atâtea zile cu palmele, atâtea la cărat ş.a.m.d. şi dacă ţii seama şi de încărcarea ţăranului la socoteală şi de creşterea necontenită a datoriei lui către arendaş, atunci reiese clar că ţăranul nu numai că nu e plătit cu nimica, dar, cum am zis, uneori mai dă el ceva pe deasupra pentru cinstea de a munci[1].

Se înţelege că astfel de contracte sunt excepţionale; dar chiar ca excepţie ele par o imposibilitate, un nonsens economic, o absurditate. Este evident că sub orice regim economic o parte din munca muncitorului, măcar cât de mică, trebuie să-i fie lăsată lui ca să aibă cu ce trăi, căci altfel moare, dispare şi împreună cu el dispare şi exploatarea. Cum. poate deci ţăranul neoiobag nu numai să muncească gratis, dar să mai şi plătească pe deasupra? De unde să mai plătească el stăpânului dacă nu primeşte nimic de la el? Acest nonsens economic se explică prin faptul că neoiobagul nostru nu e numai un fel de salariat care-şi vinde munca prin învoielile încurcate cu stăpânul său, dar e şi un fel de proprietar, ca să-i zicem aşa, are o bucată de pământ proprie, pe care o lucrează în resturile de vreme ce-i rămân după ce lucrează ogorul boieresc. Când ţăranul neoiobag are ceva mai mult pământ, atunci strictul necesar vieţii şi-l scoate din propriul său pământ, iară când acel strict necesar — prin complexul de condiţii mizerabile în care trăieşte ţăranul — e redus la un minimum, atunci încă poate să mai rămână un plus, care e încasat tot de stăpân.

Dar nu numai asemenea contracte excepţionale, ci şi cele mai obişnuite, de îndată ce sunt bine şi exact analizate, arată cât de ridicol e plătită munca ţăranului. Contractele agricole culese şi tipărite de guvernul liberal după răscoale şi despre care d-l Panu zice, cu drept cuvânt, că fac să ţi se ridice părul în cap[2] dovedesc pe deplin că dacă munca ţăranului neoiobag, în mijlociu, nu e gratuită, apoi desigur că e absolut rizibil plătită. Această semigratuitate însă a muncii ţăranului e posibilă, după cum am văzut, numai atunci când ţăranul e totodată şi mic proprietar pe un petic de pământ.

De aici se vede de câtă însemnătate a fost şi este pentru marea proprietate ca ţăranul să fie mic proprietar. Numai cu această condiţie sunt posibile idealul şi edenul exploatării prin munca aproape gratuită. „Ţăranul nostru nu e proletar ca în Occident; e proprietar şi el”, zic cu emfază şi satisfacţie apărătorii regimului economic neoiobăgist. Emfaza şi satisfacţia sunt foarte explicabile: numai prin acest fel de mică proprietate e posibilă munca semigratuită, iară prin felul acesta de muncă s-au făcut posibile în bună parte acel câştig uşor, nebun, realizat de arendaşi şi acea tot atât de nebună creştere a rentei pământului.

Din nenorocire, munca semigratuită n-are drept rezultat numai câştigul şi creşterea rentei, ci de o parte sporul mizeriei şi degenerării ţărănimii, de altă parte mizeria şi starea de înapoiere a producţiei[3].

Pentru progresul şi perfecţionarea agriculturii se cer capitaluri puse în ameliorări, în sămânţă, în îngrăşăminte, în maşini perfecţionate etc. Se înţelege însă că proprietarii şi arendaşii vâră prea puţine capitaluri şi aduc prea puţine maşini costisitoare — ale căror întreţinere şi mânuire de asemenea costă mult — când au la dispoziţie munca vie semigratuită. Dar munca mizerabil plătită e şi mizerabil efectuată, încât munca semigratuită — rezultat al sistemului nostru economic — are de urmare mizeria producătorului şi mizeria producţiei. Mai jos acestea se vor vedea mai clar.

Şi regimul nostru economic, şi relaţiile de producţie izvorâte din el influenţează în sensul lor chiar acele cazuri excepţionale de relaţii mai clar capitaliste cum e închirierea sau arendarea pământului pe bani gata. Astfel, în Prahova, în apropiere de Ploieşti, pământul se închiria până la 1907[4] cu 50 de lei pogonul şi mai mult. Şi asta nu pentru grădinărie, ceea ce ar fi fost foarte explicabil având în vedere vecinătatea unui oraş mare ca Ploieştii, ci pentru grâu şi porumb. Or, producţia mijlocie a unui pogon de porumb în împrejurimile Ploieştilor e de 11/4 chila, iară preţul mijlociu cu care vinde ţăranul chila de porumb e de 40 de lei. Dacă mai adăugăm valoarea cocenilor de 6 lei la pogon, iară de altă parte dacă ţinem seama de costul seminţei dată de ţăran, de amortizarea inventarului şi cheltuiala cu inventarul viu, vedem că ţăranul nu numai că dă proprietarului sau arendaşului valoarea întregului product brut al pământului, dar îi mai dă şi ceva pe deasupra.

Cum e posibilă şi această absurditate economică? lată cum. Mulţumită dezvoltării industriei pe Valea Prahovei, mulţumită îndeosebi industriei petrolifere, marilor rafinării de petrol etc., ţăranii din jurul Ploieştilor găsesc de lucru mai tot anul — şi cu braţele, şi cu vitele lor — şi câştigă relativ destul de bine. în felul acesta capătă posibilitatea să muncească o parte din vară gratis, că au de unde să trăiască. Se va întreba, desigur, cine-i sileşte la asta când le-ar veni mult mai bine să cumpere porumbul de care au nevoie? Dar ei îşi fac altfel socoteala, în parte dreaptă, în parte iluzorie. E adevărat că porumbul ţăranului se vinde în mijlociu cu 40—50 de lei chila. Dar când îl cumpără trebuie să-l plătească cu 60 şi, după obiceiul ţării, şi cu ceva lipsă la cântar. Afară de asta, ţăranul speculează nu asupra anului mijlociu, cum ar fi raţional, ci asupra acelui an excepţional, când se fac două chile la pogon şi preţul e ridicat. Apoi mai intervin şi obiceiul, tradiţia, inerţia intelectuală: din tată în fiu ţăranul a muncit pământul; neam de neamul lui nu s-a hrănit numai cu porumb cumpărat. Ar fi şi ruşine!… Şi astfel, din domeniul general al relaţiilor neoiobăgiste, deprecierea muncii ,se întinde, prin creşterea excesivă a rentei, şi în acele domenii unde relaţiile sunt mai clare, unde pământul e arendat pe bani gata. Această depreciere, această semigratuitate a muncii ca rezultat al regimului economic neoiobăgist e un fenomen de cea mai mare importanţă, despre care vom avea ocazia să mai vorbim.

Alt rezultat tot aşa de important al acestui regim este proletarizarea neoiobăgistă a ţărănimii. Zic proletarizarea neoiobăgistă, nu simplă, pentru că a noastră, rezultat al unui regim hibrid, neoiobăgist, e o proletarizare cu totul deosebită, sui-generis. Fenomenul proletarizării ţărănimii de mult a preocupat pe oamenii de stal şi pe economiştii noştri, dar nimeni nu-l credea atât de vast şi atât de general. Se credea că i s-a pus capăt prin inalienabilitatea pământurilor şi prin împroprietăririle succesive ale însurăţeilor. Şi, iată, din statistica făcută mai ales după răscoale de d-l Creangă se constată că imensul număr de 400 000 de ţărani sunt proletarizaţi sau aproape (copărtaşi la mici petice de pământ). După d-l A. Carp, fost ministru al domeniilor, acest număr trece de jumătate de milion. Aproape o jumătate din ţărănimea noastră proletarizată sau semiproletarizată! Aveau de ce să fie uimiţi prevăzătorii noştri oameni de stat.

Dar care este explicaţia acestui fapt extraordinar? Aceea care fără multă bătaie de cap sărea singură în ochi e înmulţirea populaţiei; şi ea a şi fost adoptată imediat. Se înţelege că înmulţirea populaţiei e un fapt de mare importanţă. Dar, dacă vom cerceta ţărănimea română şi raportul dintre ea şi pământul ce se găseşte în mâinile ei, atunci vom constata că la 1864, în timpul împroprietăririlor, pământul care s-a dat atunci ţărănimii era de aproximativ 1 800 000 de hectare; de atunci până acum, pământul ţărănimii prin împroprietăririle succesive, plus pământurile cumpărate de ţărănime pe socoteala ei, a sporit cu aproximativ 40—50%. Populaţia satelor însă a sporit aproximativ cu 60—70%. Deci numai în marginile acestor 20% s-ar mai putea explica o proletarizare mai gravă a ţăranilor.

De unde provine deci această proletarizare cu totul nemăsurată? Ea s-ar putea explica prin concentrarea pământului, prin moşteniri, zestre etc. şi deci prin creşterea proprietăţii mijlocii pe socoteala celei mici. Dar nici această creştere a proprietăţii mijlocii nu ne-o arată statistica. Atunci care-i explicaţia? Doar n-a intrat pământul ţărănesc în pământ!

Sunt mai multe explicaţii ale acestui fenomen atât de important. Prima, bineînţeles, e şi înmulţirea populaţiei; aceasta însă, cum am văzut, explică numai în parte fenomenul. A doua explicaţie ne-o dă fărâmarea şi deplasarea micii proprietăţi rurale sub regimul nostru neoiobăgist. Proletarizarea se mai datoreşte şi faptului că din capul locului ţăranii au avut prea puţin pământ, se datoreşte şi condiţiilor generale neoiobăgiste.

Să dăm un exemplu explicativ. Stan are 9 pogoane de pământ şi 3 fii. Gheorghe, fiul lui Stan, va moşteni deci 3 pogoane. Să zicem că Gheorghe, însurându-se cu o fată dintr-un sat vecin, ia ca zestre încă 3 pogoane, iară de la un unchi fără copii moşteneşte încă 3. Iată-l deci pe Gheorghe proprietar al unei întinderi de 9 pogoane ca şi tatăl său Stan. Dar acest pământ e împărţit în trei petice situate în locuri diferite şi depărtate. Şi băgaţi bine de seamă — o particularitate foarte importantă — că Gheorghe e o materie învoibilă, e un neoiobag: cea mai mare şi potrivită parte a timpului de muncă trebuie să lucreze la proprietar sau arendaş, iară pentru resturile de timp are trei petice de pământ în diferite locuri, câteodată în diferite sate! Dacă pământul ar fi alienabil, Gheorghe şi-ar vinde peticele după preţul curent şi, sau ar întregi unul din ele, sau ar cumpăra o proprietate mică întregită, cam în întinderea celor trei petice; dar pământul e inalienabil[5] şi astfel pentru Gheorghe aceste trei petice .devin aproape nonvalori. Ce alt poate el face decât să-şi arendeze pământul cu un preţ derizoriu cămătarilor satului ori să-l vândă ilicit pe un preţ ridicol, cu toate urmările mizerabile ce comportă o astfel de vânzare şi o astfel de arendare? În acest exemplu se vede clar ce rezultate absurde ne dă regimul nostru agrar neoiobăgist. Regimul succesoral burghezo-capitalist permite o asemenea fărâmiţare a proprietăţii mici, dar aceasta prin înmulţirea populaţiei. Dacă însă populaţia rămâne aceeaşi şi pământul nu se concentrează în mai puţine mâini, atunci proprietatea mică — în afară de mici modificări în întinderi — rămâne aceeaşi. Noi am luat regimul succesoral de la capitalism şi inalienabilitatea de la iobăgism şi, combinându-le, am ajuns la acest rezultat bizar că la noi, chiar când raportul între întinderea pământului şi populaţia sătească ar fi neschimbat şi când pământul nu s-ar concentra în mai puţine mâini, totuşi proprietatea mică s-ar fărâmiţa, s-ar preface în nonvalori, iară ţăranul, chiar având pământ, s-ar preface într-un fel de proletar.

Altă cauză importantă a proletarizării ţărănimii sunt arendările pământurilor ţărăneşti. Şi acest fenomen a fost cunoscut de mult şi s-a căutat, fireşte fără folos, să se ia măsuri împotriva lui. Dar nu se ştia că arendările au luat proporţii atât de imense. Sunt foarte elocvente încheierile la care ajunge în această privinţă d-l C. Garoflid într-un articol din Convorbiri literare. D-l Garoflid e unul din foarte puţinii care văd mai clar în chestia agrară; are şi avantajul de a fi mare proprietar, arendaş şi inspector agricol, aşa că are toate elementele practice pentru judecăţile d-sale. Şi d-sa, făcând nişte calcule foarte interesante prin care corijează datele d-lui Creangă, ajunge la stupefiantul rezultat că între 17 şi 26% din totalul micilor proprietari ţărani îşi arendează pământul, şi numărul acestora ajunge la cifra enormă de 171 000!!! Din publicaţia Ministerului Agriculturii şi Domeniilor asupra rezultatelor date de legile din 1881 şi 1889 pentru vânzarea moşiilor statului în loturi mici se constată că aproape 17% (16,67%) din cumpărătorii pământurilor nu şi le cultivă singuri. Aşadar, datele oficiale sunt mai optimiste.

Cauza pentru care constatarea acestor arendări făcute pe termene extrem de lungi, prin contracte consecutive, este atât de grea e că cei cari le fac au tot interesul să le ascundă, iară informaţiile statistice sunt date tocmai de cei care au tot interesul să tăgăduiască exactitatea cifrelor, adică tocmai de acaparatorii pământurilor ţărăneşti sau de prietenii lor. Dar, presupunând chiar că cifrele date de d-l Garoflid sunt exagerate pentru momentul de faţă, peste câţiva ani ele vor fi, desigur, întrecute.

Care să fie explicaţia acestor arendări? Pentru apărătorii regimului nostru economic, cauza acestor arendări trebuie căutată în însuşi caracterul ţăranului, în lenea, beţia, indolenţa, nesocotinţa, în demoralizarea lui.

„Cum voiţi să explicaţi arendările prin alte cauze — zic ei — când acelaşi ţăran care arendează pământul său cârciumarului cu 6 lei pogonul se duce pe urmă la arendaş şi ia pământul cu 25 de lei pogonul?”

Ştiu că ţăranul nostru e departe de a fi tipul unui gospodar harnic, socotit, econom ş.a.m.d. Un astfel de ţăran nu poate fi produsul regimului nostru agrar. Ce este cu viciile ţăranului, cum trebuie ele tălmăcite în măsura în care există, acestea le vom vedea mai pe urmă. Ţăranul nostru nu e un înger, asta e sigur. Dar a explica un fenomen aşa de general cum sunt arendările prin indolenţa, nesocotinţa, demoralizarea ţăranului este un nonsens. Prin asta s-ar putea explica numai cazuri excepţionale. Pentru un fenomen aşa de frecvent trebuie să fie cauze economice adânci. Iată-le.

În regimul nostru economic agrar, ţăranul, chiar când are pământ mai mult sau mai puţin îndestulător pentru gospodăria lui, încă nu e lăsat în voie să devină gospodar. El e învoit, târât pe ogorul boieresc, unde e silit să muncească vremea cea mai prielnică pentru muncile agricole. Pentru pământul lui trebuie să se mulţumească cu rămăşiţele de timp, încât, chiar având o întindere care în alte condiţii economice l-ar putea hrăni, în actualele condiţii îi rentează foarte puţin. Dacă mai intervin şi alte condiţii îngreuietoare, cum e, spre pildă, marea depărtare a pământului de casă şi de acel pământ ce-l are în dijmă, dacă pământul se împuţinează, atunci munca lui devine pur şi simplu nerentabilă, atunci îi convine mai bine să ia tot pământul cât îl poate el lucra într-un singur loc de la arendaş. Afară de asta, ţăranul nu citeşte tratate de economie socială. nu face analize economice, dar el simte instinctiv şi simte bine că peticul lui de ogor îl lipeşte pământului, îi ia libertatea mişcărilor şi îi îngreuiază căutarea unor condiţii de muncă mai prielnice aiurea; el simte, iarăşi, că peticul lui de pământ îi preface munca de pe ogorul boieresc în muncă semigratuită. Şi când începe să-şi dea seama mai mult ori mai puţin clar de toate acestea, atunci la cea dintâi ocazie, la o nevoie urgentă, se desparte de pământul său. În ce priveşte condiţiile mizerabile de arendare, apoi acestea depind de totalul condiţiilor în care se fac în general toate tranzacţiile ţăranului sărac.

Aicea dar e cauza adâncă a acestui fenomen atât de stupefiant al arendărilor în masă: sub regimul neoiobăgist, în anumite condiţii, pământul ţăranului, la care el ţine atât de mult, ajunge o sarcină pentru dânsul. Bineînţeles, aceasta nu exclude cazurile izolate când arendările se fac din cauza beţiei şi demoralizării. Neapărat că aceste arendări, făcute de obicei pe termene foarte lungi, prin mai multe contracte succesive, au adesea drept rezultat că ţăranul nu-şi mai vede pământul, se proletarizează.

În sfârşit, o cauză de proletarizare mai sunt şi vânzările ilicite. Oricât ai opri vânzările prin inalienabilitatea pământului, necesităţile rezultate din procesul vieţii economice sunt mai tari decât legea şi vânzările tot se fac.

lată deci un şir întreg de cauze economice adânci care fac ca procesul proletarizării ţărănimii să ia proporţii atât de mari. S-au împroprietărit ţăranii la 64, s-au împroprietărit succesiv însurăţeii, pământurile date au fost declarate inalienabile, toate astea pentru a evita proletarizarea ţărănimii, iară rezultatul e că aproape o jumătate din ţărănime s-a proletarizat sau semiproletarizat.

Dar proletarul ţăran român se deosebeşte profund de proletarul agricol din Occident. Proletarizându-se, ţăranul român nu devine decât în cazuri excepţionale salariat ca cel din Occident, ci rămâne tot ţăranul neoiobag care ia pământul în dijmă, munceşte absolut în aceleaşi condiţii acuma, fiind proletar, ca şi atunci când era proprietarul unui petic de pământ.

Ceea ce face însă originalitatea acestei proletarizări e că ţăranul, deşi proletar fără de pământ, este totuşi proprietarul inventarului agricol: plug, vite, acareturi (ca vai de ele). în. Occidentul capitalist, marea proprietate nu numai că trebuie să îngrijească de muncitorii proletari agricoli, argaţi etc., dar trebuie să îngrijească mai ales de inventar, şi în special de inventarul viu, lucru pe cât de costisitor pe atât şi de greu. La noi, marea proprietate s-a descărcat de toate cheltuielile şi grijile astea pe spinarea ţăranului, şi aceasta chiar când ţăranul nu mai are pământ deloc. Se poate o absurditate mai mare? Ţăranul proletar, bătut de oameni şi de dumnezeu, ţăranul desculţ şi flămând care la paşti nu mai are porumb în .casa lui, acest ţăran, din munca de 4—5 luni pe an cât e sezonul nostru agricol, nu numai că trebuie să hrănească şi îngrijească tot anul o familie întreagă, dar trebuie tot el să hrănească şi să îngrijească în tot anul şi vitele; chiar când nu mai are pământ, el trebuie să rămână depozitarul, hrănitorul şi conservatorul vitelor necesare marii proprietăţi[6]. La aşa rezultat poate ajunge numai un regim economic neoiobăgist! Fireşte că la un om sărac şi flămând nici vita nu poate îi decât tot flămândă; de aici urmează degenerarea şi a ţărănimii, şi a vitelor necesare agriculturii. Intre ţărani nu se mai găsesc soldaţi după măsură, ţărănimea dă o înspăimântătoare cifră de bolnavi de pelagră — 100 000 —, iară când te uiţi la acele fiinţe mici, uscate, sfrijite cărora ţăranul le zice cai şi boi, îţi par nişte vieţuitoare din altă speţă animală.

Altă urmare a regimului neoiobăgist este agricultura proastă, primitivă. Agricultura e făcută doar de ţărănime, şi aceasta, în majoritatea ei, e slăbită, degenerată fiziceşte şi demoralizată sufleteşte. Apoi, afară de puţine excepţii, agricultura se face cu inventarul ţărănesc, cu vitele ţărăneşti complet degenerate şi ele. Îşi poate oricine închipui apriori cum va fi făcută agricultura în condiţiile acestea; când studiezi însă de aproape aceste condiţii, vezi că nu sunt numai neprielnice, dar sunt groteşti şi te miri că agricultura se mai face şi aşa cum se face.

Se ştie că un agricultor, fie şi un proprietar mic, trebuie de cu vreme să-şi facă un plan sistematic, să-şi împartă câmpul pentru diferitele semănături, ocupându-se de fiecare la vremea ei, să aleagă pentru fiecare muncă momentul potrivit. mai ales la noi, unde clima e aşa de schimbătoare şi nesigură. Şi toate acestea sunt necesare nu numai pentru o agricultură intensivă şi raţională. dar pentru orice agricultură, fie şi extensivă cum e a noastră. Or, ţăranul nostru aşa-numit mic proprietar e un neoiobag şi în această calitate e învoit la proprietar sau arendaş şi uneori la doi, trei deodată, iară în contractul fiecărei învoieli e scris invariabil ca la prima chemare trebuie să se prezinte la muncă. Am întrebat pe un arendaş inteligent din Moldova care mi se plângea de greutăţile ce întâmpină cu ţăranii din cauza acestor multiple învoieli, l-am întrebat la care din arendaşii ce l-au învoit se duce ţăranul mai întâi. „Apoi la care-l apucă mai întâi; de obicei acela al cărui partid e la putere, că are administraţia în mână”, mi-a răspuns arendaşul. Aşa că ţăranul neoiobag, apucat ba de unul, ba de altul, munceşte mai toată vremea prielnică — atât de scurtă! — pe lanurile boiereşti, iară propriul său pământ şi-l munceşte în picăturile de vreme ce-i mai rămân, dacă-i mai rămân. Îşi închipuie oricine dacă în aşa condiţii ţăranul mai poate nu să-şi alcătuiască un plan de mai înainte, nu să facă agricultură bună, dar măcar s-o facă proastă, cum o fi. În felul acesta nu se poate face agricultură deloc.

Pentru înlăturarea acestui rău — adică dispariţia agriculturii de pe pământurile ţărăneşti, ceea ce ar fi fost un inconvenient tot atât de mare pentru proprietari şi arendaşi ca şi pentru stat —, legiuitorul a fixat două zile pe săptămână care trebuie să rămână pe seama ţăranului. Această lege, de natură nu neoiobăgistă, ci de-a dreptul iobăgistă, după obiceiurile ţării niciodată n-a fost observată; dar chiar de ar fi fost! Cum se poate face agricultură cu două zile pe săptămână anume precizate? Dar dacă tocmai zilele acestea n-au fost bune de lucru? Bineînţeles că în aşa condiţii groteşti nu se poate face o agricultură care să pretindă acest nume şi atunci se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple: ţăranul, după ce ară prost din cauza inventarului mizerabil, apoi propriul său pământ îl ară prea târziu, seamănă tot aşa, prăşeşte porumbul când s-a îngălbenit, îl strânge de crud, seceră grâul când s-a scuturat ş.a.m.d. Nu e agricultură, ci o caricatură grotească.

Şi în acest fel sunt lucrate aproape jumătate din pământurile ţării româneşti, pentru că cele arendate sunt lucrate tot atât de mizerabil. Ba chiar mai mult de jumătate. Astfel, în Moldova, ţăranul închiriază, arendează („cumpără” se zice acolo) pământul pe seama sa; preţul închirierii se preface pe urmă în diferite munci, pe care ţăranul le săvârşeşte pe câmpul boieresc sau arendăşesc. Bineînţeles, primele munci şi în vremea cea mai prielnică ţăranul le face pe pământul arendaşului, unde e dator să se prezinte la prima chemare, şi numai în resturile de vreme lucrează pământul ce a arendat, întocmai cum face cu propriul său pământ. În aceeaşi categorie intră toate pământurile din Muntenia luate în dijmă la tarla sau, după desfiinţarea acestui fel de dijmă, închiriate pe bani. Rămâne încă de văzut partea cea mai mică a ţării, rămâne acel pământ care e lucrat fie în dijmă de-a valma (aşa-numita tovărăşie, de n-ar mai fi fost!), fie pe seama marii proprietăţi. Acest pământ e în adevăr mai bine lucrat, îndeosebi categoria din urmă. Aici barem sunt părţi interesate ca munca să fie mai bine făcută: la munca în dijmă e interesat şi ţăranul, şi stăpânul, iară la munca pe lanurile proprietăţii e interesat numai stăpânul, care însă, având toată puterea economico-socială, poate înrâuri ca munca să fie mai bine efectuată. Dar şi aici sunt neajunsuri grave, proprii regimului nostru economic. Mai întâi, şi aceste pământuri sunt lucrate de acelaşi ţăran, atât de redus şi fiziceşte şi moraliceşte, şi de obicei cu acelaşi inventar ţărănesc şi tot cu munca robită sau semirobită, inferioară muncii libere. Apoi, cum vom dovedi mai jos, regimul nostru economic produce relaţii anarhice, relaţii de vrăjmăşie, care aduc pe ţăran să prefere a-şi face un rău sieşi decât să facă un bine stăpânului. Dar mai este o cauză importantă a inferiorităţii muncii pe pământurile marii proprietăţi: este ca munca se face de lucrători care îşi au şi semănăturile lor fie pe pământurile lor proprii, fie pe cele luate în arendă sau în dijmă de la marii proprietari; şi numai cu entuziasm nu poate să muncească omul ogorul altuia când ştie că în vremea asta al lui se părăgineşte.

Nu e de mirare deci că nici pe proprietăţile mari nu se poate obţine o muncă pasabilă măcar decât prin cele mai mari străşnicii de supraveghere. Şi toate acestea sunt adevărate şi pentru pământurile date în dijmă. Deşi de astă dată există un fel de tovărăşie şi, în definitiv, ambele părţi sunt interesate, totuşi rezultatele nu se schimbă mult, pentru cuvântul iarăşi că ţăranul îşi are şi pământul său propriu, aşa că antagonismul rămâne în picioare. D-l V. M. Kogălniceanu face următoarea justă observaţie:

„Trebuie să se ştie că în anii de belşug săteanul nu produce la pogon nici atâtea producte câte produce arendaşul sau proprietarul în anii de secetă, în anii răi; şi această disproporţie e cu atât mai mare, cu cât săteanul e mai sărac, încât anii de abundenţă devin mai periculoşi chiar decât anii mijlocii, prin faptul că atunci ţăranul abia poate să secere, să strângă pi să ducă la treierat recolta proprietarului sau arendaşului, iară a sa se scutură pe câmp”[7].

Şi în aceste condiţii absurde şi groteşti se face aşa-zisa agricultură a ţării într-o ţară eminamente agricolă!

Se va obiecta, desigur, că rodnicia pământului nostru, cu toate aceste neajunsuri, e încă destul de bună. Astfel, d-l I. Lahovary caută să arate că produsul grâului pe hectar la noi nu e cu mult inferior ţărilor occidentale, unde există o cultură intensivă sau semiintensivă. Încă o dovadă că statisticile sunt făcute ca să demonstreze cu ele ce-ţi place şi ce-ţi convine. Natural, dacă iei, de pildă, producţia unui an foarte îmbelşugat cum e anul 1906, cu impozanta cifră a recoltei de 40 000 000 de hectolitri de grâu, atunci putem să ne comparăm cu unele ţări înaintate în agricultură; dacă luăm însă anul 1904, în care am atins cifra sărmană de 18 000 000 de hectolitri, atunci rămânem în coada tuturor ţărilor agricole. Ce să-i faci, aşa e statistica! Adevărul e că în rezultatele cele bune ale recoltei noastre n-are nici un merit nici ţăranul, nici arendaşul, nici proprietarul, ci unicul merit îl are meşterul dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat un pământ fertil, mănos, în multe părţi nu de mult desţelenit; şi dacă tot dumnezeu ne dă şi vreme prielnică la arat, semănat, secerat şi cules; şi dacă tot el ne dă şi ploi suficiente la timpul necesar, atunci recolta e în adevăr bună — meritul lui dumnezeu. În ce-l priveste pe om, apoi el, prin regimul nostru economic, opera sa proprie, face tot ce-i stă în putinţă ca să compromită opera dumnezeiască, şi dacă, totuşi, nu reuşeşte întotdeauna, vina nu e a lui, că bunăvoinţa nu-i lipseşte.

Afară de agricultura absurdă şi de multe ori grotească. o altă urmare foarte gravă a regimului nostru economic este agricultura prădalnică, dealtfel strâns legată de cea dintâi. Prin agricultură prădalnică înţeleg acea agricultură care scoate an cu an elementele hrănitoare din pământ fără a pune nimic la loc şi care stoarce mereu pământul fără a-i face şi îmbunătăţirile cari îi trebuie. Dacă nu îmbunătăţeşti pământul prin asolamente, gunoire, îngrăşăminte chimice etc. şi ,dacă nu-i dai irigaţii, atunci el începe a se secătui şi din ce în ce ţara merge spre ruină. 0 astfel de agricultură se face la noi, şi alta, cu regimul nostru economic agrar, nu se poate face.

Să luăm, spre pildă, mica proprietate, care ocupă aproape jumătate din pământul arabil al ţării. În Occident, micul proprietar trăieşte din propria sa gospodărie agricolă. El îi dă toată munca sa, toate grijile sale. acolo sunt toate speranţele lui. El trăieşte toată viaţa din acest pământ şi după moartea lui vor trăi copiii săi. Această legătură între pământ şi ţăran produce, pe de o parte, interesul elementar, foarte limpede şi lămurit, de a face pământului toate îmbunătăţirile — îngrăşare, irigare etc. —, iară pe de altă parte produce calităţile necesare în om pentru facerea acestor îmbunătăţiri: sobrietate, economie, prevedere, tenacitate, continuitate în muncă ş.a.m.d. Dar la noi? Am văzut cum imensa majoritate a micilor proprietari ţărani nici nu se ocupă exclusiv de pământul lor, ci îl lucrează printre picături, pe apucate, când li se dă voie. Ba am văzut chiar că de cele mai multe ori aceste pământuri îmbucătăţite servesc mai mult ca să împiedice libertatea de mişcare a ţăranului, robindu-l marii proprietăţi, şi servesc ca să reducă până la semigratuitate remunerarea muncii lui, încât uneori ţăranul caută să scape de bucăţica sau bucăţelele lui de pământ arendându-le. E deci absurd şi nedrept în cel mai mare grad că se acuză ţăranul de gospodăria lui prădalnică.

Se înţelege că pământurile arendate cămătarilor satului nu vor fi nici pe atât îmbunătăţite. Arendaşul-cămătar caută să stoarcă din pământ tot ce poate, nu să-l îmbunătăţească.

Rămân încă pământurile marii proprietăţi, care ocupă mai mult de jumătate din pământurile arabile ale ţării. Din aceste pământuri, o bună parte sunt arendate şi de obicei pe termene scurte, 3—5 ani, aşa că în nici un caz nu i-ar conveni arendaşului să facă îmbunătăţiri, care sunt foarte costisitoare şi în genere dau rezultate tocmai după ani de zile. Pe urmă, arendaşul nu e doar un fermier capitalist ca în Occident. Afară de unele excepţii din Moldova, el n-are nici unelte şi nu pune nici capital în exploatare. Pentru arenda pe care o plăteşte proprietarului el îşi cumpără şi îşi asumă drepturile neoiobăgiste ale proprietăţii mari, amestecul de drept capitalist şi iobăgist: dreptul capitalist de a uza şi abuza de pământ, de a-l stoarce cât va putea fără a-i da ceva în schimb şi dreptul iobăgist de a uza şi abuza de ţăran, de a-l stoarce cât va putea, dând cât mai puţin posibil în schimb. Interesul ideal al arendaşului este să stoarcă până la ultimul pic rodnicia pământului şi puterea de viaţă a ţăranului şi vitelor lui, astfel ca la plecare să lase moşia stearpă şi satul fără vite. În arendăşia neoiobăgistă, gospodăria prădalnică — erijată în întocmire sistematică — îşi atinge culmea şi apogeul[8].

Mai sunt de văzut pământurile marii proprietăţi cultivate de înşişi proprietarii lor. S-ar crede că cel puţin aci este posibilă şi rentabilă o altă cultură decât cea prădalnică. Din nenorocire, nu-i aşa. Mai întâi, o parte a moşiei- — şi adesea cea mai mare parte — e dată ţăranilor fie în dijmă, în Muntenia, fie în bani, în Moldova, şi anume pe câte un an. Pe acest pământ, orice îmbunătăţire este exclusă. Doar nu se va apuca ţăranul să îngraşe pământ străin, care circulă din mână în mână. Rămâne deci o parte mică lucrată de proprietari pe socoteala lor şi care e în adevăr mai bine lucrată decât restul. Dar nici aici nu se pot face îmbunătăţiri. Lanurile boiereşti de obicei îşi schimbă destinaţia, şi pământul, care anul acesta a fost lucrat pe seama boierului, anul viitor sau peste doi-trei ani e împărţit ţăranilor. Dar chiar dacă un proprietar ar opri o parte mai rodnică a moşiei ca s-o lucreze întotdeauna pe seama sa, încă n-ar putea face îmbunătăţirile necesare, pentru că şi pământul lui e lucrat în mare parte cu uneltele şi vitele ţăranului, căci de obicei el n-are gospodăria sa proprie; iar îmbunătăţirile presupun neapărat o gospodărie proprie, cu vite, argaţi, instalaţii[9].

Aşadar, e evident că afară de puţine şi onorabile excepţii — mai ales în Moldova, unde unele moşii sunt lucrate mai sistematic şi în parte cu inventar propriu — întreg pământul ţării se găseşte sub cultura prădalnică. Şi această gospodări[r]e prădalnică, prin care an de an se stoarce pământul, nu se datoreşte ignoranţei, lenei, relei-voinţe, neprevederii, indolenţei agricultorilor în genere, ci mai ales relaţiilor agrare de producţie, regimului nostru neoiobăgist, care o fac inevitabilă; iară aceste defecte, întrucât ar contribui cu adevărat la existenţa gospodări[r]ei prădalnice, sunt şi ele un produs al aceluiaşi regim neoiobăgist. Nu oamenii, sistemul e de vină.

Şi câteodată această gospodări[r]e devastatoare ajunge la lucruri care te uimesc. Când treci cu trenul în serile de toamnă, de multe ori vezi focuri uriaşe, parcă ar fi sate incendiate. Şi, când alarmat, întrebi ce înseamnă aceste focuri, ce sate s-au aprins, ţi se răspunde: ,,Nu sunt sate, s-a dat foc la nişte girezi”. Scurt. Când se face destul fân de nutreţ, atunci se dă foc şirelor de paie, în loc să se răspândească prin lanuri şi să se dea pământului măcar o mică parte din ce i se ia. Focul, simbolul devastării![10]

Când vezi cum pământul se stoarce atât de neomenos, cum îngrăşămintele gratuite zac aruncate prin şanţuri, cum paielor li se dă foc, cum pădurile — aceste mari rezervoare de umezeală, apărătoare .de inundaţii — se distrug cu nemiluita, când vezi cum rodnicia pământului e stoarsă an de an şi zvârlită peste hotare ca în schimb să ne vină articles de Paris şi un lux demoralizator; când vezi cum, în concordantă cu gospodări[re]a prădalnică agrară, întreaga gospodărie a ţării, ca şi a statului, se face în chip tot atât de risipitor şi prădalnic, te întrebi cu grijă amestecată cu groază: ce vânt de nebunie s-a abătut asupra ţării acesteia de parcă se întrece care mai de care s-o ruineze mai curând?

Nu e un vânt de nebunie, ci e un detestabil regim economico-social care în mod necesar îşi produce efectele inevitabile prin acea necesitate de fier după care anume cauze trebuie neapărat să producă anume efecte.

——————————————————————————–

[1] D-l Seb. Moruzi constată următoarele: „Cu acest sistem vedem deseori şi avem în minte numeroase exemple: un sat dator, după 6 ani, cu 70 000 de lei atunci când întreaga valoare anuală a muncilor agricole nu trece de 6 000” (citat de d-l Bibicescu, În chestiunea agrară, p. 61).

Iar defunctul C. Ressu a spus în Cameră în 1893:

„Şi în privinţa acestei lăcomii nu e iarăşi un secret că s-au văzut proprietari care şi-au cultivat pământul în timp de 10 şi de 15 ani numai cu dobânda banilor luaţi de [la] ţărani cu 16 ani în urmă” (citat de d-l Bibicescu, În chestiunea agrară, p. 58).

[2] Se înţelege că aici nu putem analiza contractele tipărite într-un volum compact de 624 de pagini format mare.

Dar, ca o pildă, iată ce găsim chiar în primul contract agricol (p. 9) asupra duratei zilei şi condiţiilor de muncă în regimul nostru agrar:

„Vom merge în muncă întotdeauna înainte de a răsări soarele şi seara vom sta până ni se va da voie de oamenii de serviciu ai moşiei şi vom merge a munci în orice punct al moşiei şi pe orice vreme fără a obiecta că este departe sau timp urât”.

[3] Iată, după d-l Gh. Maior, care este starea ţăranului după ce şi-a isprăvit sezonul de muncă:

„Ţăranul nostru a lucrat vara întreagă cu oamenii familiei. sale şi cu vitele sale, parte la arendaş şi parte la sine, s-a hrănit numai cu buruieni şi toamna el nu are atâta recoltă cât îi trebuieşte pentru sine şi pentru vite ca să iasă din iarnă şi nici datoriile nu le-a stins; datoria a rămas aproape aceeaşi şi se perpetuează la arendaş şi proprietar, vitele îi sunt depuse amanet la Creditul agricol.

Întreaga lui recoltă constă dintr-un cărucean, două de mohor, 2—3 cărucene de paie de grâu şi nişte coceni de porumb. Cereale abia are. să-i ajungă până la crăciun, nutreţ până pe la bobotează; porumb, rar sunt ţărani cari să aibă până pe la paşti şi după paşti.

Şi puţinele cereale ce le adună n-are unde să le păstreze; cerealele cele rămase după sămănat sau le bagă într-o groapă în pământ, ori că trebuie să le vândă mai pe nimic la cârciumarul din sat ca să se plătească de biruri cu ele” (România agricolă, P. 82).

[4] În cele precedente, că şi în cele ce urmează, avem în vedere relaţiile agrare până la răscoalele din 1907. Despre relaţiile ce s-au stabilit după -răscoale, prin noile legiuiri aşa-numite socialiste sau cvasisocialiste, vom vorbi mai departe într-un loc special.

[5] E adevărat că legea, prin excepţie. permite vânzarea către foştii clăcaşi. Dar această permisiune e îngrădită cu atâtea greutăţi insurmontabile încât e prefăcută într-un drept absolut iluzoriu şi vânzările sau nu se pot face. sau se fac în mod ilicit, cu toate nenumăratele urmări rele ale unor asemenea vânzări, cum e nesiguranţa pentru ambele părţi, procesele fără număr în perspectivă etc.

[6] „După ancheta Ministerului de Domenii din 1899 rezultă că 92% din vitele existente în ţară sunt ale ţăranilor şi numai 8% ale proprietarilor mari şi arendaşilor. Statistica animalelor domestice din 900 găseşte că repartiţia cailor şi boilor între micii şi marii cultivatori e următoarea: marii exploatatori posedă 13%, iară ţăranii 87%. Numărătoarea plugurilor şi carelor confirmă aceste date: din 517 463 pluguri de toate felurile, marii cultivatori nu stăpânesc decât 7,4%; din 589 308 care şi căruţe, marea agricultură nu are decât 4,2%. Aproape toate atelajele sunt ţărăneşti şi pierderea care rezultă din întrebuinţarea lor tot a ţăranilor e. Dacă marea cultură ar trebui să cultive cu vite proprii, de mult ar fi dispărut” (C. Garoflid. Problema agrară şi dezlegarea ei, p. 60).

[7] Chestiunea ţărănească, p. 34, 35.

[8] D-l Gh. Maior, în cartea citată, ocupându-se de felul [de cultivare] pe care-l practică arendaşii, zice:

„Ştiinţa şi cultura au rămas izolate de partea practică a vieţii şi ocupaţiunei românului. întreaga noastră economie consistă în principiul că solul trebuie să producă încontinuu, fără restituţiune; boul din jug care munceşte ziua întreagă şi ţăranul care de primăvara până ce dă zăpada munceşte până-i vin stele verzi înaintea ochilor este neproductiv şi deci îşi merită soarta ca să se hrănească cu ştir, lobodă şi alte buruieni, şi numai arendaşul, improvizat din cârciumar, măslinar şi bragagiu, este om productiv. Aceste păreri bizare le poţi auzi la noi foarte des şi de la oameni care trec de oameni de oarecare seriozitate” (p. 26).

Şi în altă parte:

„Făcui cunoştinţa unui arendaş care avea două moşii în arendă de câte 1 000 de pogoane fiecare şi o pădure în exploatare. Stătea de 15 ani deja în acea moşie şi mie îmi era frică să stau în casa lui până voi scrie un raport ca să nu se dărâme casa pe noi” (p. 59).

[9] Iată ce zice d-l Maior şi despre îmbunătăţirile făcute de proprietari:

„Proprietarii de la 1861 n-au putut face nici o singură îmbunătăţire pe moşiile lor, dar s-au distrus şi ruinat aproape cu totul cele puţine ce erau atunci. Nici o singură baltă ori mocirlă nu s-a secat, nici o singură pădure nu s-a plantat din nou ori ameliorat Luncile de pe lângă cursurile apelor, odini-oară atât de bogate şi frumoase, s-au prefăcut azi în prunduri sterile şi râurile în torenţi sălbateci de munte din cauza devastării pădurilor, cari au pus tot pietrişul şi ţărâna în mişcare; iară la şes şi câmpie ele sunt prefăcute în eleşteie pentru producţia de stuf şi peşte pentru arendaş şi proprietar, deşi ele nu sunt decât un focar de friguri de baltă, care decimează populaţiunea rurală cu miile sau o fac incapabilă de muncă pentru o mare parte a verii. Şi totuşi stuful nici a suta parte nu valorează din ceea ce pământul acela ar putea produce ca păşune sau fânaţ dacă ar fi secat şi zvântat, iară peştii din eleşteu se înveninează şi omoară prin gunoiul ce se aruncă în eleşteu ca să facă pod de trecut peste el” (p. 33—34).

[10] În anii din urmă, din lipsă de nutreţ, nu se mai ard paiele. ci se întrebuinţează ca hrană pentru vite. În anul însă în care nutreţul va fi abundent. această operaţie a arderii paielor va reîncepe, căci sistemul de a întrebuinţa paiele pentru îmbunătăţirea pământului n-a intrat încă în uzul agriculturii noastre neoiobage.