Trafic de idei

Înapoi la cuprinsul Neoiobăgiei

După liberarea ţiganilor şi, pe urmă, după liberarea iobagilor şi introducerea întocmirii politico-sociale şi juridico-sociale din Occident, pentru cei mai mulţi dintre părtaşii sau martorii acestor adânci schimbări sociale era evident că de-acum ne-am prefăcut cu adevărat într-o ţară civilizată occidentală. Întocmirile politice şi juridico-sociale le apăreau ca un fel de haină civilizată, care, înlocuind pe cea orientală, preface ipso facto pe oriental în civilizat.

Se înţelege că şi în generaţia de la 48 au fost oameni care vedeau mai clar şi mai adânc, care pricepeau că prin schimbarea unui fel de port, oricât de important ar fi asta în alte privinţe — pentru că, într-un fel, se poate zice că nu numai noblesse oblige, dar şi haina obligă —, nu s-au schimbat deodată şi mentalitatea şi sufletul omului şi nici profundele relaţii sociale, în special economico-sociale. Aceştia pricepeau că sub cilindru şi frac pot urma să trăiască foarte bine şi frumos o mentalitate şi un suflet balcanic, şi relaţii sociale balcanice, ca să întrebuinţăm şi noi un termen obişnuit acuma. Insă ei sperau că noua întocmire se va realiza, va lua corp şi suflet cu vremea, prin educaţia culturală şi morală a maselor, prin şcoli şi prin însăşi funcţionarea instituţiilor, căci, se înţelege, trebuie o vreme oarecare pentru ca instituţiile să se adapteze la oameni şi oamenii la ele.

Aşa gândeau cei mai perspicaci.

Că realizarea unor întocmiri politice şi a relaţiilor de drept nu atârnă numai de şcoală şi educaţie, şi nici măcar în primul rând nu atârnă de ele, aceasta n-o ştia încă acea generaţie. Ea nu ştia că baza unei societăţi, bază care hotărăşte de dezvoltarea ei şi de caracterul acestei dezvoltări, e organizaţia şi structura ei economică; nu ştia că această organizaţie, felul producţiei şi raporturile de producţie izvorâte din ea hotărăsc şi relaţiile politice şi pe cele de drept — relaţiile reale, de fapt, nu cele de formă; că formele politico-sociale — starea de drept — constituie numai o formă şi rămân pentru mult timp încă o formă deşartă dacă nu corespund structurii, felului şi relaţiilor economice de producţie; că fondul economic hotărăşte formele politico-juridico-sociale, şi nu viceversa. Acest adevăr, atât de mare şi de adânc, nu l-a ştiut tinerimea revoluţionară de la 1848 şi nici n-avea de unde să-l ştie, pentru că nu-l ştiau nici dascălii ei cei mari, Michelet, Quinet şi ceilalţi.

Şi când, după o vreme destul de îndelungată, s-a văzut, în sfârşit, că instituţiile noi, pentru cea mai mare şi mai numeroasă parte a ţării, nu numai că nu dau rezultate pozitive, dar chiar în unele privinţe dau rezultate direct negative; când s-a văzut desluşit că instituţiile occidentale, pentru imensa majoritate a ţării, rămân o formă deşartă şi mincinoasă — cuvântul „minciună” s-a rostit încă de pe atunci; judecata opiniei publice a vremii, adică a acelor grupări şi clase sociale oare puteau judeca şi vorbi — imensa majoritate suferea şi tăcea atunci ca şi acum —, acea judecată s-a manifestat în trei feluri deosebite, vorbim de principalele curente de judecată.

Unii, mai ales dintre aceia care se uitau cu jind şi cu regret la vremurile dispărute, acuzau de-a dreptul tinerimea revoluţionară, care a adus din străinătate, din Paris, împreună cu cilindrul şi fracul, şi instituţiile occidentale, fără a se gândi că ele nu corespund deloc cu împrejurările din ţara noastră, cu cultura ei înapoiată încă.

Alţii, chiar dintre aceia care au lucrat şi au suferit pentru introducerea noii întocmiri, văzând rezultatele nule sau triste pentru cei mulţi şi năpăstuiţi, nu învinuiau întocmirea politico-socială şi instituţiile noi, — pe care le găseau drepte, bune, superioare şi veşnic adevărate şi deci oriunde aplicabile —, dar învinuiau pe oamenii care au fost chemaţi să le aplice: „instituţiile sunt bune, oamenii sunt răi”.

Şi marele reprezentant al acestui fel de a vedea, C. A. Rosetti, a închis ochii amărât şi plin de mustrare pentru foştii lui prieteni, care au trădat revoluţia de la 1848.

În sfârşit, alţii — şi cei mai mulţi — optimiştii, demagogii, triumfătorii, aceia care mai ales profitau de pe urma noii stări de lucruri, negau pur şi simplu evidenţa faptelor. Pentru ei nu era deloc adevărat că întocmirea nouă a rămas o formă goală şi mincinoasă pentru masele poporului, ale cărui suferinţe, departe de a scădea, ar mai fi şi crescut; nu era adevărat că s-a creat un imens contrast între o formă civilizată occidentală şi un fond tot aşa de oriental ca altădată; nu era adevărat că se formase un abis între ţara oraşelor şi a satelor de parcă ar fi fost două ţări deosebite, abis care ducea la dezastruoase rezultate morale, culturale şi materiale. Şi, ziceau ei, dacă sunt la noi unele neajunsuri, ele sunt rezultatul firesc al unor întocmiri ce nu s-au adaptat încă pe deplin împrejurărilor reale ale vieţii, sunt neajunsuri trecătoare; în general vorbind însă, noi stăm mai bine decât oricine, la noi e mai multă dreptate şi bunăstare decât aiurea, pentru că „în România nimeni nu moare de foame”, ca în alte ţări cu o civilizaţie mai înaintată decât a noastră.

Din aceste trei curente de judecată, două au dispărut acum, cel puţin sub formă de curente sociale.

Primul e cel reacţionar, care vedea tot răul în însăşi introducerea instituţiilor burgheze occidentale şi ar fi dorit reîntoarcerea, parţială măcar, la instituţiile de altădată. Curentul acesta nu mai există. Să nu uităm că fracţiunea cea mai conservatoare e azi sub conducerea acelui grup doctrinar-conservator care, începând printr-o critică acerbă şi nimicitoare a instituţiilor occidentale, a sfârşit nu numai prin a se împăca cu ele, dar prin a forma un partid special constituţional, având drept program tocmai cererea aplicării corecte a Constituţiei şi a instituţiilor constituţionale.

A dispărut acum şi curentul optimist demagogic. Cu nimicirea acestuia s-a însărcinat în special 1907, tragicul 1907. Atâta bun a avut şi acest an, imens de rău şi de trist, că acum nimenea nu mai îndrăzneşte să afirme că totul merge bine şi frumos în fericita Românie. Anul 1907 a deschis o prăpastie înaintea ochilor celor mai neîncrezători, a arătat că sunt chestiuni sociale, sunt probleme grozave cărora trebuie să li se găsească soluţia sub pedeapsa celor mai mari şi mai ireparabile dezastre. Şi acum, afară de mici şi neînsemnate excepţii, toţi sunt preocupaţi de găsirea soluţiilor, nu de negarea problemelor.

Încât din cele trei curente de judecată a mai rămas numai unul, acela după care toate relele, şi îndeosebi nerealizarea instituţiilor occidentale, abisul dintre ţara legală şi cea reală, se datoresc faptului că n-avem oameni, n-avem caractere. Dar şi curentul acesta duce o viaţă jalnică şi începe să dispară.

Dacă curentele cele vechi au dispărut sau dispar, altele le-au luat locul. În special curentul poporanist, sub multiplele şi variatele lui forme şi nuanţe — de la poporanismul conservator şi antisemit până la poporanismul democrat-înaintat —, dominează acum opinia publică. Dar în general poporaniştii, prin înseşi clasele şi interesele de clasă ce reprezintă, ca şi prin lipsa oricării metode consecvente de cercetare, n-au putut şi nu pot să vadă clar, în întregimea ei, chestia socială a ţării, nici problema ei agrară atât de complexă; iară pe poporaniştii democraţi, cum sunt cei grupaţi în jurul revistei Viaţa românească, metoda superficială şi sentimentalo-fantezistă a poporanismului doctrinar rusesc îi împiedică şi pe ei să vadă clar problemele ţării în general, şi în special problema agrară, care mai ales le stă pe inimă.

Un alt curent, care încă acum 25 de ani a avut o influenţă destul de însemnată asupra opiniei noastre publice, este cel socialist. Încă de pe atunci, el a arătat în literatura lui mai multă pătrundere şi pricepere a chestiilor noastre sociale şi a celei agrare decât celelalte curente luate la un loc. Cauza, desigur, nu este în vreo deosebită superioritate intelectuală a reprezentanţilor acelui curent, ci în faptul că, pe de o parte, ei reprezentau şi reprezintă interesele adevărate ale clasei muncitoare, iară pe de altă parte aveau o metodă de cercetare puternică şi sigură: metoda socialisto-marxistă.

Dar şi ei au căzut în unele greşeli şi inconsecvenţe. Şi aceasta din diferite pricini. Mai întâi e viaţa socială aşa de puţin desluşită, aşa de puţin diferenţiată, cum era încă la noi cu atâţia ani în urmă. Apoi e faptul că socialismul de atunci nu se liberase încă din mrejele poporanismului celui consecvent, doctrinar-rusesc, atât de superficial ca metodă, dar şi atât de ademenitor, care părea că uşurează pentru ţările rămase în urmă realizarea unor idealuri pe care cele înaintate nu pot încă să le realizeze. În sfârşit, socialiştii aveau o puternică metodă de cercetare luată de la socialismul occidental, dar trebuiau s-o aplice unui mediu atât de deosebit de cel din Occident. Unele greşeli şi inconsecvenţe erau deci inevitabile.

Cu toate acestea, literatura sociologică socialistă din ţară e chiar de la început mult superioară literaturii sociologice a celorlalte curente.

Astfel, încă acum 17 ani, noi am înscris în programul agrar socialist desfiinţarea tuturor rămăşitelor feudale şi a relaţiilor de producţie iobăgiste, ceea ce, în definitiv, constituie şi ideea centrală a acestei lucrări.

*

Dintre cei care s-au ocupat şi au scris asupra chestiei şi problemei agrare, o menţiune specială merită, desigur, d-l C. Garoflid. D-sa, în tripla calitate de om inteligent, fost socialist şi însuşi mare proprietar şi arendaş, e unul dintre foarte puţinii care au văzut mai clar în problema noastră agrară. Cum se întâmplă însă aşa de des, unele împrejurări care i-au fost atât de favorabile i-au fost în aceeaşi vreme şi defavorabile. Astfel, faptul de a fi fost socialist şi de a fi mers odată la şcoala economiei politice socialiste şi faptul de a fi un mare proprietar şi arendaş, care, de visu şi din propria sa practică, cunoaşte starea şi relaţiile agrare din ţară, au făcut ca d-sa să nu cadă în cursa economiei politice burgheze şi, ceea ce e mai merituos, să nu cadă în cursa economiei politice poporaniste la modă acuma, economie politică pe cât de ademenitoare, pe atât de falsă şi superficială. Din altă parte însă, faptul de a fi mare proprietar şi arendaş făcea uneori pe d-l Garoflid, mai ales în primele d-sale lucrări, să fie tare confuz, să dea încă prea multă însemnătate cauzelor accidentale şi cauzelor subiective ale omului, în special neajunsurilor subiective ale ţărănimii, şi, ceea ce e mai important, să aibă încă preferinţe, justificări pentru regimul nostru neoiobag în vigoare. Insă în merituoasa d-sale lucrare din urmă: Problema agrară şi dezlegarea ei, d-l C. Garoflid, dezbărat de aceste neajunsuri, vede clar baza economică a problemei noastre agrare, ca şi soluţia ei. Pe baza însă a economiei unei societăţi şi a unui anumit fel de producţie, se creează grupe şi clase sociale care, prin raporturile şi lupta lor, dau un anumit înţeles vieţii sociale şi, la rândul lor, explică acest fel de producţie şi existenţa lui. De această parte largă, sociologică a problemei nu se preocupă d-l Garoflid. Dar, în marginile problemei agrare ca o problemă economică propriu-zisă, d-l Garoflid, o repetăm, vede destul de limpede problema, ca şi soluţia ce o comportă, ceea ce e, desigur, un merit deosebit pentru d-sa.

Lucrarea de faţă e o încercare de aplicare consecventă a metodei socialiste sus-pomenite la analiza economică şi sociologică a problemei noastre agrare şi a problemelor pe care ea le implică, un studiu analitic economico-sociologic al regimului nostru agrar. Dacă această încercare, atât de fragmentară, e reuşită sau ba — şi, întrucât e reuşită, dacă e —, aceasta, bineînţeles, nu eu pot s-o judec. Din parte-mi însă pot să afirm cu toată siguranţa că nu m-a condus decât dorinţa de a afla şi a spune adevărul. Dealtfel, îmi dau bine seama de toate neajunsurile acestei lucrări. De bună seamă, e prea fragmentară şi disparată, chestiile tratate împreună cu problema agrară, ca şi aceasta însăşi, sunt prea fragmentar tratate. Cauza acestui neajuns e următoarea.

În gândul şi planul autorului acestei lucrări era o operă largă, care avea să cuprindă chestia socială a ţării noastre în întregimea ei, cu toate problemele vitale ce le comportă şi între care una dintre cele mai vitale e problema agrară, importantă şi vitală, desigur, dar nu unica vitală. Problema agrară face parte din vasta chestie socială a ţării, e cuprinsă în ea ca o parte într-un întreg şi nu invers, cum par a gândi unii din poporaniştii noştri.

0 astfel de lucrare asupra chestiei sociale a ţării — o lucrare istorică, economică şi sociologică în aceeaşi vreme — nu mi-a fost dat să fac. Adversitatea sorţii şi împrejurări protivnice extrem de grele m-au împiedicat de la acest plan atât de ademenitor. Lucrarea de faţă, ca şi Cuvinte uitate, e un crâmpei din cea plănuită şi are deci toate neajunsurile unei astfel de opere. Dacă împrejurările vor fi prielnice, voi căuta să completez şi să înlocuiesc măcar prin alte câteva mici fragmente aceea ce era să fie lucrarea întreagă, bineînţeles pe cât se poate înlocui prin fragmente o operă unitară.

Înainte de a intra în materia propriu-zisă a studiului, cercetăm cauza acelui dezacord constatat de atâta vreme de noi, ca şi de alţii, şi care cercetare e reluată acum de mulţi alţii, cauza dezacordului adânc, a abisului — mai ales la ţară — dintre instituţiile noastre civilizate, dintre legile noastre occidentale şi realitatea vieţii, în bună parte orientală şi semifeudală.

Înainte de această cercetare dăm loc unui mic fragment: „Din evoluţia societăţilor moderne”, necesarmente foarte scurt şi insuficient, care învederează însă, pe cât e cu putinţă în câteva cuvinte, metoda urmată în această lucrare şi aplicarea ei. Cercetarea asta e necesară şi ne va introduce pe nesimţite, dacă putem zice aşa, în însuşi obiectul studiului nostru: regimul nostru agrar neoiobag.

Se înţelege, din punctul de vedere al metodei ar fi preferabil şi mai logic să începem prin expunerea însăşi a acestei metode. Ar fi mai logic, dar şi mai arid şi mai greu pentru cititorii noştri. Drumul urmat e mai puţin logic, dar mai clar şi deci preferabil pentru cititori.

Termenul raporturi de producţie, sau relaţii de producţie, ce întrebuinţez atât de des în lucrarea asta, îl înţeleg în sensul cel mai larg. El înseamnă nu numai suma raporturilor sociale provocate de un anumit proces de producţie socială, dar în parte conţine şi noţiunea de felul şi înălţimea producţiei unei societăţi.

încă o observaţie asupra căreia atrag atenţia cititorilor: în lucrarea de faţă, chestia agrară e tratată din punct de vedere socialist. Dar în special despre atitudinea teoretică şi activitatea tactică şi practică a socialiştilor în această chestie vom vorbi, de ne va fi dat să vorbim, în altă parte. Tot atunci vom vorbi şi despre dezvoltarea noastră capitalistă şi atitudinea teoretică, tactică şi practică a socialiştilor români faţă de capitalism.