Trafic de idei

Înapoi la cuprinsul Neoiobăgiei

La împroprietărirea foştilor clăcaşi de la 1864, ţăranii au primit în total aproape 1 800 000 de hectare, cam un sfert adică din întinderea arabilă ţării. Celelalte trei sferturi, afară de pământul moşnenilor, răzeşilor, au rămas în mâinile proprietarilor şi ale statului.

La 1864 li s-a dat ţăranilor: la 71 912 fruntaşi 413201 de hectare, la 202075 de mijlocaşi 882737 de hectare, la 134 132 de pălmaşi 384 758 de hectare, în total deci la 467 840 de familii ţărăneşti s-au dat 1 766 258 de hectare, sau, în mijlociu, 3,9 hectare de familie ţărănească. Dintre împroprietăriţi, fruntaşii au primit, în mijlociu, aproximativ 6 hectare de familie ţărănească, mijlocaşii 4 1/2 şi pălmaşii 2 1/2; 60 000 de ţărani au fost împroprietăriţi numai cu loc de casă şi grădină.

Din aproape jumătate milion de ţărani împroprietăriţi, numai unii dintre cei 72 000 de fruntaşi puteau în condiţii prielnice să-şi întemeieze de bine, de rău o gospodărie temeinică şi serioasă. Dar ceilalţi, imensa majoritate, care au primit foarte puţin pământ, din capul locului au fost puşi în imposibilitatea de a-şi face o adevărată mică gospodărie ţărănească. Cu atâta pământ ei n-ar putea-o face nici azi; cu atât mai puţin au putut-o atunci, când cultura era şi mai primitivă. Nu mai vorbim de cei 60 000 de ţărani împroprietăriţi numai cu loc de casă şi grădină.

Dar, în afară că s-a dat puţin, s-a dat şi pământul cel mai prost râpe, pietrişuri, nisipuri, lut; apoi li s-a dat pământul cel mai depărtat de sat şi — monstruozitate fără seamăn — fără delimitare, ceea ce a fost un izvor de certuri şi procese[1].

Pe .urmă, pământurile date n-aveau de multe ori drumuri care să ducă la ele, astfel că ţăranul avea pământ, dar nu putea să ajungă la el; drumul către pământul ţăranului trecea prin proprietatea mare, ceea ce a devenit mai târziu un mijloc uşor, eficace şi feroce de aservire a ţăranului. În multe locuri s-a dat pământ ţăranilor, dar adăpătorile de vite au rămas în mâna proprietăţii mari — un alt mijloc feroce de aservire.

Astfel, ţăranii au primit pământ puţin, absolut neîndestulător pentru formarea unei gospodării ţărăneşti, au primit pământul cel mai prost — nisipuri, luturi, râpi —, au primit pământ prea depărtat de locuinţele lor, înconjurat de pământ boieresc, fără putinţă de a ajunge la el decât cu învoirea boierului, au primit de multe ori pământ fără adăpători pentru vite, care au rămas iarăşi în „mâna proprietarilor mari. S-a făcut deci parcă anume ca această proprietate mică ţărănească nu numai să nu se poată dezvolta ,şi înflori, dar nici să nu poată trăi măcar.

Tendinţa ascunsă, dar destul de lămurită a acestei prime împroprietăriri era deci să facă imposibilă viaţa neatârnată a unei mici proprietăţi, sa pună pe cei împroprietăriţi în imposibilitatea de a trăi din proprietăţile lor, ci, într-un fel sau altul, să fie în dependenţă economică a marilor proprietari spre a fi nevoiţi să lucreze şi moşiile acestora[2].

Să vedem acuma situaţia ce s-a creat marii proprietăţi prin împroprietărirea de la 1864.

Am zis că pământul care s-a dat ţăranilor a fost neîndestulător pentru formarea unei mici proprietăţi cât de puţin raţionale. Aşa e, 4 ha în mijlociu nu erau de ajuns pentru o familie ţărănească, având în vedere primitiva cultură extensivă de atunci. Nu erau de ajuns, bineînţeles, pentru o gospodărie raţională şi pentru un trai omenesc.

Ţăranul de atunci însă, ca şi cel de acuma dealtfel, avea cerinţe foarte mici, era învăţat să trăiască în mizerie. Ca să-şi scoată existenţa mizerabilă obişnuită îi ajungeau 4 ha, ba şi mai puţin ceva. Să nu uităm că atunci condiţiile economice ale traiului ţăranului erau incomparabil mai uşoare decât acuma. Drumurile de fier nu erau, deci ţăranul avea, ca un izvor de câştig, cărăuşia; avea pentru iarnă mica industrie casnică, nedispărută încă de tot pe atunci; avea imaşuri comunale nearate încă; avea încă servitutea asupra pădurilor; iară birurile erau mai mici, incomparabil mai mici decât acuma.

În aceste condiţii excepţionale, lăsat în voia lui, putea să-şi scoată cele necesare pentru traiul lui obişnuit, atât de sărac, nu numai din 4 ha, dar şi din mai puţin. Şi era natural psihologiceşte ca ţăranul, liber după veacuri de robie, stăpân pe pământul lui, stăpân pe voinţa lui, să se apuce să-şi lucreze în primul rând pământul său. Insă în acest caz ce se făcea proprietatea mare aproape cu totul lipsită de braţe? Căci doar nu putea fi muncită de vreo 60 000 de ţărani împroprietăriţi numai cu casă şi grădină şi nici în resturile de timp ale ţăranilor împroprietăriţi. Evident că în asemenea condiţii proprietatea mare, pentru generaţii încă până s-ar fi înmulţit populaţia, ar fi suferit o mare depreciere. De pe întinsele lor moşii rodnice, dar nelucrate, proprietarii ar fi fost osândiţi să se uite cu melancolie cum ţăranii îşi scot existenţa lor mizerabilă din peticele de pământ inferior, însă al lor. Dar statul, întreg organismul social, ţara?

Acestea se găseau într-o situaţie tot aşa de grea ca şi proprietatea mare. Statul şi întreaga supraconstrucţie socială aveau ca resurse de viaţă aproape exclusivă producţia agricolă. Or, aceasta urma să se facă în cea mai mare parte pe pământurile împroprietăriţilor şi moşnenilor, cam pe un sfert şi ceva adică din suprafaţa cultivabilă a ţării, restul aparţinând statului şi proprietăţii mari.

În aceste condiţii, clasele dominante, cu stat cu tot, nu puteau să se dezvolte.

Iată dar situaţia economico-socială creată ţării la 1864. Ţărănimea şi mica proprietate fără putinţa de a prospera, marea proprietate lipsită de braţe şi statul, organismul social, supraconstrucţia socială, lipsite de putinţa de a se dezvolta.

Frumoasă creaţie!

Şi, pentru ca această frumuseţe să fie mai trainică, s-au luat şi măsuri ca să nu se mai schimbe, declarându-se inalienabilitatea pământurilor ţărăneşti.

Ştiu că, întrucât priveşte pe ideologii naivi, această inalienabilitate a fost dată cu scopul lăudabil de a împiedica proletarizarea ţărănimii, după cum ştiu că întreaga întocmire economico-socială schiloadă de la 1864 nu era rezultatul unui plan bine chibzuit al reformatorilor în cap cu Cuza şi Kogălniceanu, ci un rezultat al luptelor înverşunate dintre clasele şi grupările sociale de atunci. Dar în acest studiu analitic e vorba de analiza economico-socială, nu de judecata istorică.

Prin întocmirea de la 1864 s-au şi dat în germene toate contradicţiile, toate anomaliile, toate antagonismele care s-au dezvoltat atât de trist pe urmă şi care au ajuns la atâta monstruozitate în vremea noastră. Anul 1864 purta în sânul său anul teribil 1907.

Aşadar, întocmirea de la 1864 n-a dat o bază raţională pentru dezvoltarea ţării, ci, dimpotrivă, i-a luat acesteia orice putinţă să se dezvolte pe baza dată. Dar o societate trebuie să trăiască, trebuie înainte de toate să-şi creeze condiţii pentru traiul material. Dacă condiţiile oferite de întocmirea juridică şi economică nu sunt prielnice, atunci alături de ele sau chiar împotriva lor societatea îşi creează altele, iar instrumentul cu care se făuresc este acelaşi de-a lungul istoriei: e lupta de clasă.

Care clase trebuiau să intre în această luptă se vede lămurit: în primul rând ţărănimea mică proprietară de o parte şi boierii mari proprietari de cealaltă; şi tot aşa de evidente erau şi obiectul şi subiectul acestei lupte.

De o parte era ţărănimea, care căuta să fie lăsată în pace. ca din peticul ei de pământ, de multe ori inferior, să-şi scoată subzistenţa sărăcăcioasă, chit că rămăşiţa de vreme câtă i-ar mai rămâne s-o închirieze boierului pe bani gata.

De altă parte erau marii proprietari, care trebuiau să caute neapărat să capete îndărăt pe vechii lor iobagi; să capete îndărăt braţele de muncă pentru moşiile lor, braţe fără de care acele moşii deveneau nonvalori.

Acestea erau principalele clase în luptă.

Şi rezultatul final al luptei era uşor de prevăzut, cu atât mai mult cu cât unul din luptători — marea proprietate — avea un aliat aşa de puternic ca statul. Căci statul era cel mai mare proprietar al ţării — avea milioane de pogoane — şi deci interesele lui ca mare proprietar erau absolut identice cu ale marii proprietăţi. Afară de asta, statul în bună parte era expresia însăşi a marii proprietăţi şi prin faptul că marea proprietate era clasa cea mai bogată, şi prin faptul că însăşi Constituţia, prin legea electorală, a dat statul în bună parte în mâinile acestei clase.

E adevărat că statul nu reprezenta numai marea proprietate, şi mai ales atunci avea încă un deosebit prestigiu în ţară şi o însemnată putere în stat acea tinerime revoluţionară ideologă de la 1848, care săvârşise chiar transformarea noastră dintr-un stat iobago-feudal într-unul constituţionalo-burghez. Dar şi această tinerime era un slab aliat pentru ţărănime şi iată de ce.

În adevăr, care era mijlocul ca să se ajute radical ţărănimea şi să se facă posibile şi existenţa şi dezvoltarea statului român? (înţelegând prin stat întreg organismul social, ţara). Am arătat-o mai sus. Dacă era vorba de împroprietărit ţărănimea, trebuia dat ţăranilor deodată şi o mare parte din pământul ţării în proprietate individuală, şi trebuia dat şi capitalul pentru întemeierea micilor gospodării agricole. Odată gospodăriile întemeiate în felul acesta, statul ar fi trebuit să le dea tot sprijinul ca să se poată dezvolta. Atunci, ţăranii având pământ suficient şi inventarul necesar, multe din proprietăţile mari rămase fără braţe de la sine ar fi trecut la ţărani şi în felul acesta ţara ar fi putut să se dezvolte pe baza proprietăţii rurale mici, pe baza proprietăţii ţărăneşti.

Aceasta însă, după cum am zis, ar îi însemnat o ţară ţărănistă. Dar tinerimea de la 1848 n-avea deloc idealul acesta. Ea visa o ţară civilizată, de un tip mai înalt, asemănătoare cu cele din Occidentul european, într-un cuvânt o ţară burghezo-capitalistă, nu una ţărănistă. Şi, după cum am văzut, tinerimea aceasta nu ştia că drumul care duce spre o asemenea societate — fie de la tipul ţărănist, fie de la tipul marii proprietăţi rurale — e lung şi greu; nu ştia că acolo se poate ajunge nu prin propagandă, învăţătură, decrete etc., ci prin creşterea organică, şi că această creştere e condiţionată în primul şi esenţialul loc de dezvoltarea puterilor de producţie şi că acesta e un lung şi dureros proces de dezvoltare şi de luptă.

Şi, chiar dacă tinerimea n-ar fi fost victima unor concepţii greşite, totuşi ea nu putea fi de mare folos ţărănimii, pentru că tinerimea cu adevărat ideologă şi dezinteresată, în frunte cu M. Kogălniceanu, forma o pătură foarte subţire, prea puţin numeroasă. În ce priveşte grosul, numărul cel mare al păturii revoluţionare, constând din boiernaşi cu fiii lor, din slujbaşi şi din păturile burgheze aşa rudimentare cum erau, apoi aceştia, conştient sau inconştient, nu erau mânaţi de vreo ideologie dezinteresată, ci de interes, de ură şi de invidie împotriva boierimii celei mari, căreia doreau să-i ia locul. în grosul acestei pături revoluţionare trăia în germene spiritul lui Titircă Inimă-Rea, liberal-sadea, căpitan în garda civică, mâncător de ciocoi, pe care, în calitate de proprietar şi arendaş liberal-naţional, avea să-i înlocuiască.

Aşadar, ţărănimea pe atunci n-avea şi nu putea să aibă nici un aliat, nici unul care s-o ajute realmente în lupta ei, să-i reprezinte interesele adânci de clasă, iară ţărănimea ea însăşi era o clasă incultă, inconştientă, fără spirit de independenţă, ci, dimpotrivă, având în sânge şi [în] oase supunerea, umilinţa, indolenţa, fatalismul, toate neajunsurile rezultate dintr-o robie seculară.

Şi deci ceea ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple în mod fatal. Ţara noastră, neputând sta cu nici un chip pe baza nouă pe care a fost aşezată, s-a îndreptat către cea veche, feudalo-iobăgistă.

Ţăranii, mai ales cei cu pământ mai puţin şi mai prost şi situat departe de casele lor, cei fără de drumuri şi adăpători, trebuiau să ceară pământ de la proprietari şi arendaşi. Apoi mai toţi ţăranii aveau nevoie de bani pentru biruri, oare începuseră să crească simţitor, pentru ratele răscumpărării clăcii şi pentru alte necesităţi izvorâte din împrejurările noi; ,şi cui aveau să se adreseze pentru bani decât iarăşi proprietarilor şi arendaşilor? Aceştia, bineînţeles, dădeau bani ţăranului, dar nu ca unui salariat — ceea ce, după cum vom vedea mai jos, ar fi fost preferabil pentru ţăran —, ci ca unui învoit; şi dădeau ţăranului şi pământ, însă nu conform relaţiilor dintre marele proprietar şi micul fermier, adică sub forma de arendare capitalistă pe termen lung — ceea ce ar fi presupus cu totul alte relaţii de producţie —, ci sub formele iobăgiste ale dijmei, ruşfeturilor şi servituţilor de tot felul. Şi astfel din primul moment au început să se restabilească vechile relaţii de producţie iobăgiste. Recolta mizerabilă de la 1865 şi groaznica secetă de la 1866 au putut numai să grăbească acest proces[3].

Dar de ce proprietarii mari nu primeau pe ţăran să lucreze ca salariat, ci ca învoit, sau de ce nu-i dădeau ţăranului pământ în condiţii asemănătoare unui fermier din Occident, de ce adică exploatarea a luat totuşi formele vechi iobăgiste cu un amestec capitalist, neoiobăgiste, cum vom vedea mai departe, şi nu forma franc burghezo-capitalistă? E uşor de înţeles de ce.

Mai întâi, în general vorbind, o trecere bruscă dintr-un fel de producere şi de exploatare economico-socială într-altul e foarte greu de făcut. Adaptarea, mai ales în domeniul vieţii economico-sociale, se face cu mare greutate. Pentru forma burghezo-capitalistă a culturii marilor proprietăţi teriene cu munca salariată trebuie capital, trebuie inventar agricol propriu, trebuie pricepere în agricultura, şi proprietarii şi arendaşii de atunci mai ales n-aveau nimic din toate astea.

Pe urmă, nici ţăranul, de-abia declarat mic proprietar, de-abia împroprietărit, n-ar fi consimţit cu nici un preţ să se prefacă în salariat; el avea aspiraţiile lui proprii, puternice să devină mic proprietar, independent şi de sine stătător. Şi tocmai de aceea n-ar fi consimţit, mai ales la început, nu numai să devină salariat, dar nici mic fermier.

Însă ceea ce mai ales era hotărâtor pentru întoarcerea la vechea iobăgie sub noile forme burgheze, la neoiobăgie deci, e faptul că această formă de producere şi exploatare economico-socială convenea de minune şi clasei proprietarilor mari, şi arendaşilor de atunci, şi, mai mult, convenea clasei proprietarilor mari şi marilor arendaşi ce s-au format în urmă, chiar pe baza acestei forme noi de producere şi exploatare economico-socială, pe baza neoiobăgiei.

Dacă nu de la început, apoi în curând s-ar fi impus ţăranului salariatul, capitalurile s-ar fi găsit de asemenea pentru cultura marilor proprietăţi, după cum au fost găsite în urmă pentru luxul şi risipa marilor proprietari prin fundarea Creditului funciar rural. De asemenea şi aptitudinile necesare s-ar îi dezvoltat, iară cei recalcitranţi şi incapabili sau neadaptabili ar fi fost nevoiţi să-şi vândă moşiile altora mai apţi să le conducă, după cum dealtfel şi sub neoiobăgie clasa veche boierească a fost mai toată expropriată de noua clasă burghezo-neoiobăgistă. Principala cauză deci a reîntoarcerii la iobăgie sub o altă formă nouă, la neoiobăgie, erau interesele marilor proprietari şi arendaşi de atunci şi, din urmă, pentru că neoiobăgia, ca sistem de exploatare a muncii, cum vom vedea clar mai departe, reprezintă nişte avantaje extraordinare pentru clasa exploatatoare, nişte avantaje pe care nu le avea nici iobăgia veche şi pe care nu le are nici capitalismul burghez occidental.

Aceste interese deci ale marilor proprietari şi arendaşi, ale clasei dominante agrare, au hotărât mai ales reîntoarcerea la iobăgia de fapt. Zicem interesele marilor proprietari şi arendaşi şi nu interesele marii proprietăţi, care, dimpotrivă, sub forme noi, curat capitaliste s-ar dezvolta şi ar înflori mult mai bine decât sub forme neoiobag. Dar, cum am zis şi mai sus, interesele marii proprietăţi ca o categorie economico-socială, interesele ei teoretice, abstracte, permanente nu sunt totdeauna identice cu interesele vremelnice, practice şi reale ale marilor proprietari şi arendaşi. Uneori aceste interese sunt chiar opuse, cum s-a întâmplat tocmai la noi.

Deci interesele clasei dominante agrare, atât de puternice într-o ţară eminamente agricolă mai ales, ele au hotărât reîntoarcerea la iobăgia veche sub alte forme. Şi afară de aceste interese sunt şi altele, s-ar putea zice toate interesele sociale coalizate — afară, bineînţeles, de cele ale ţărănimii —, care au hotărât, au impus şi au consfinţit această reîntoarcere la iobăgism şi la relaţiile de producţie în fond iobăgiste. Mai întâi, bineînţeles, era clasa boierilor, a marilor proprietari, care — chiar dacă prin noua organizaţie economică i s-ar fi dat putinţa de a exista ca o clasă burgheză dominantă — încă ar fi avut tot interesul să se întoarcă la raporturile vechi, pentru menţinerea cărora se lupta cu atâta înverşunare, dar avea cu atât mai mult interesul acesta când prin noua stare de lucruri ea se prefăcea aproape în nonvaloare, neavând braţe. Apoi era clasa burgheză ce se ridica în urma introducerii instituţiilor noi şi care avea toate aspiraţiile — poate pentru moment la unii instinctive încă — de a înlocui vechea clasă boierească. în sfârşit, era statul, care avea interese vitale ca să se reînfiinţeze raporturile economice vechi, şi aceasta în dubla calitate: de cel mai mare proprietar rural, având deci interese comune identice cu ceilalţi proprietari, şi de stat propriu-zis, oare reprezintă interesele claselor dominante şi care nu putea să se dezvolte pe baza creată.

Astfel, toate puterile sociale trebuiau să fie împotriva ţărănimii.

Ca excepţie au rămas doar domnitorul Cuza şi Mihail Kogălniceanu cu partizanii lor, care, pe de o parte, prea au luat în serios schiloada creaţie economică, iar pe de altă parte şi-au luat în serios rolul de apărători ai ţărănimii[4].

A mai fost câte un ideolog incorigibil, ca C. A. Rosetti, care de asemenea a luat calda apărare a ţărănimii, fără să priceapă însă unde e adevărata ei boală, adevărata ei durere. Şi a fost înlăturat din viaţa publică. Nu-i vorbă, în orice caz ar fi fost înlăturat, dar altfel, rodnică, i-ar fi fost activitatea dacă ar îi priceput întreaga şi monstruoasa contrazicere economico-socială a noii alcătuiri.

Aşadar, împotriva acestei reînvieri a iobăgiei rămânea să se lupte ţărănimea însăşi.

Şi ea s-a luptat, sau mai bine zis s-a zbătut în mari şi nesfârşite dureri, cu jertfe groaznice, s-a zbătut şi… se zbate încă pentru a scăpa de această iobăgie de fapt, ascunsă sub un văl subţire de liberalism occidental de drept. Era deci fatal ca iobăgia de fapt să se reintroducă; şi, dacă ea s-a reintrodus nu numai cu fondul, dar şi cu formele vechi — nu vorbim de cele juridice —, cauza e că-i mai uşor să reintroduci forme vechi decât să le schimbi. Pentru a schimba mai trebuie puţină originalitate, bătaie de cap şi muncă creatoare; pentru a reintroduce numai, trebuie rutină, tradiţie, inerţie, tot calităţi cu care au strălucit întotdeauna clasele noastre dominante iobăgiste.

Dar, dacă s-au reintrodus relaţiile de producţie iobăgiste, apoi era logic ca şi instituţiile politico-sociale şi relaţiile de drept tot cele vechi, feudale, să se reintroducă, pentru că relaţii de producţie feudale alături de instituţii şi relaţii de drept liberalo-burgheze, asta e o absurditate şi un nonsens aproape grotesc. Şi, totuşi, acest nonsens a devenit o realitate, şi trebuia sa devină în condiţiile sociale date.

Am văzut ce puteri sociale au provocat reînfiinţarea relaţiilor de producţie iobăgiste. Să vedem acuma care au fost condiţiile şi puterile sociale care în acelaşi timp au fixat instituţiile şi relaţiile de drept liberalo-burgheze ce fuseseră introduse.

Mai întâi e însăşi ţărănimea. Ţărănimea a putut de fapt să fie adusă, pas cu pas şi prin tot felul de mijloace, în iobăgia economică veche; dar să readuci de jure pe iobagul liberat în iobăgia de drept, aceasta ar fi fost pur şi simplu o imposibilitate; ţărănimea s-ar fi ridicat ca un singur om. Mai sus am arătat condiţiile sociale, interne şi externe, care impuseseră întemeierea instituţiilor liberalo-burgheze; fireşte, aceleaşi condiţii se opuneau cu hotărâre la desfiinţarea pomenitelor instituţii.

În sfârşit, s-ar fi opus — şi cu ultima energie — şi grupările revoluţionare ridicate după 48, alcătuite în parte din oameni mânaţi de un interes cât se poate de material, dar şi din ideologi de adâncă convingere. Cei dintâi pricepeau ori simţeau foarte bine că numai într-o societate cu forme liberalo-burgheze, dar cu fond semiiobăgist, vor putea ajunge să ia locul vechii boierimi; deci ei erau partizanii aprigi ai instituţiilor liberale. Ceilalţi erau încredinţaţi că principalul lucru sunt instituţiile occidentale, care, ele, vor preface ţara într-o ţară civilizată, oricare ar fi pentru moment relaţiile economice; pentru ei, problema ţării era în prima şi chiar ultima instanţă o problemă politică, astfel că ar fi putut să tolereze orice, numai o atingere adusă formelor politice nu.

Deci neapărat, fatal instituţiile politico-sociale trebuiau să rămână intacte; dar tot atât de neapărat şi de fatal relaţiile de producţie trebuiau să revină de fapt la relaţiile de producţie iobăgiste.

Prin urmare, iată două stări sociale — una economico-sociala, alta politico-socială — care amândouă au fost necesarmente impuse ţării noastre în raporturile agrare: instituţiile politico-sociale burgheze şi relaţiile de producere semifeudale; două stări sociale care nu numai nu concordă între ele, dar îşi sunt profund antagonice, se exclud una pe alta. Realitatea vieţii sociale ştie să creeze monstruozităţi pe care fantezia cea mai bogată nu şi le-ar putea închipui.

Şi pe baza unei asemenea monstruozităţi trăim noi de o jumătate de veac; într-însa îşi au originea multe, profunde şi dureroase anomalii nu numai din viaţa economico-socială a satelor noastre, dar şi din viaţa lor morală şi culturală; şi tot într-însa îşi au originea multe şi însemnate anomalii dureroase din viaţa ţării întregi.

Dar să urmărim pe scurt cum s-a reintrodus şi consolidat iobăgia de fapt în relaţiile de producţie ale satelor noastre.

——————————————————————————–

[1] „După ce pământurile date foştilor clăcaşi au fost integral plătite, ar fi fost firesc ca fiecare să fie pus în stăpânirea parcelei sale şi să i se dea la mână documentul de proprietar. Nu s-a urmat aşa. Şi din această cauză nesfârşite neînţelegeri, certe, bătăi, ba chiar omoruri au fost şi sunt, aşa încât unii, în loc de a câştiga pământul plătit, au ajuns la puşcărie şi alţii s-au sleit cheltuind, s-au sărăcit umblând prin judecăţi pentru pământul lor. Şi la judecăţi s-au întâmplat cazuri că nu cel cu drept a câştigat…”. „…Toate acestea şi câte alte turburări şi nedreptăţi n-ar fi avut loc dacă statul făcea ceea ce dator era, adică delimitarea individuală a proprietăţii săteşti” (I. G. Bibicescu. În chestiunea agrară, p. 35, 36).

Nu mai vorbim de înşelătoriile directe ale proprietarilor, care, după obiceiul pământului, au căutat şi au izbutit să eludeze legea de împroprietărire. lată ce zice un mare proprietar şi un conservator, dar om cinstit şi bun cunoscător al vieţii agrare, Gr. Păucescu, citat de d-l I. Bibicescu:

„Toţi oamenii abili, toţi oamenii vicleni s-au opus la împroprietărire sub cuvântul că au învoieli particulare şi mulţi au izbutit să înlăture aplicarea legii rurale.

Vi s-a spus că în Moldova clăcaşii au fost goniţi cu totul de pe unele proprietăţi ca să nu-i apuce legea rurală făcând clacă.

În părţile noastre, mulţi proprietari au luat biletele de clacă de la locuitori ca să poată susţine că n-au făcut clacă şi, prin urmare, n-au dreptul la împroprietărire; pe alocurea proprietarii le-au vândut câte o mică bucată de loc şi legea rurală i-a găsit proprietari” (I. G. Bibicescu. În chestiunea agrară, p. 30).

[2] Ca să se vadă spiritul care a domnit la efectuarea împroprietăririlor, e interesant să mai cităm şi următoarele din cartea d-lui Bibicescu:

„Şi să nu se uite aceasta, căci e semnificativ — cel dintâi care a contribuit cu puterea exemplului rău a fost statul; el — adică cei care în numele statului lucrau — a dat şi pământuri rele, şi pământuri lipsă: unora le-a dat mult mai târziu, după ce s-au tăiat pădurile şi obligând pe săteni a le defrişa cu cheltuiala lor; ba încă unora nu li s-a dat deloc nici la 1864, nici de atunci încoace, aşa că până azi, după un răstimp de peste 40 de ani, sunt încă ţărani foşti clăcaşi care nu-şi au pământul. Şi, lucru şi mai curios, acei oameni n-au avut pământul, dar au plătit preţul lui, au plătit şi plătesc chiar impozitul pământului, deşi nu l-au avut, deşi nu l-au muncit, deşi folosul, presupusul folos pe care trebuia să-l aibă de pe urma pământului, niciodată n-a intrat în punga lor” (I. G. Bibicescu. În chestiunea, agrară, p. 31).

[3] „Recolta proastă din anul 1865, în care din pricina aplicării legii rurale se făcuse prea puţine semănături, fu aproape cu desăvârşire distrusă de secetă în anul 1866; popuşoii nu se făcură aproape deloc. Ţăranii fură siliţi să cumpere popuşoi şi, în lipsă de popuşoi, orz, pentru hrana lor, de la proprietarii şi arendaşii care aveau producte vechi prin magazii şi, deoarece nu aveau bani pentru a achita acele producte, se tocmiră să le plătească în muncă repartizată pe cinci ani. Preţurile cu care cumpărau productele erau foarte ridicate, adevărate preţuri de foamete, încă mărite de o camătă nemiloasă; apoi, claie peste grămadă, preţurile muncii lor erau de obicei cele mai scăzute.

Cunosc ţărani pe care i-aş putea numi şi nu ţărani beţivi şi leneşi, ci gospodari harnici şi cumpătaţi, cu ajutor în casă, care au muncit 15 ani pentru a achita datoria contractată în iarna anului 1866—1867 pentru cumpărarea popuşoiului trebuitor hranei familiei lor. De-abia în vara anului 1881 se izbăviră de cele de pe urmă rămăşiţi…

Şi odată cu seceta grozavă care bântuia ţara venise şi noua sarcină a ratelor răscumpărării clăcii. Sumele acelor rate, în-semnate prin ele înseşi pentru acele vremi de bani puţini şi rari, devenise cu desăvârşire împovărătoare prin faptul secetei, în urma căreia ţăranii care nu făcuse nici măcar cele trebuitoare mâncării, nu aveau pe ce prinde bani. Deoarece perceptorul nu aştepta, ţărănimea fu de iznoavă silită să se adreseze proprietarilor şi arendaşilor atât pentru achitarea banilor pământului, cum ziceau sătenii, cât şi pentru acea a birului curent. Aceasta fiind o a doua ipotecă asupra muncii lor, ea fu con-tractată cu condiţiuni şi mai grele decât cea dintâi; preţurile cu care de astă dată era plătită munca fură şi mai mici decât acele din întâiul contract” (R. Rosetti. Pentru ce s-au răsculat ţăranii, p. 450).

[4] Ţin să amintesc din nou că această lucrare e o analiză economieo-socială, nu de judecată istorică, după cum e, spre pildă, remarcabilul studiu al d-lui R. Rosetti. Dacă ar fi să cercetăm a cui e vina reintroducerii iobăgiei, ar trebui să exceptăm pe Cuza şi Kogălniceanu şi pe adepţii lor sinceri. Aceştia au avut cel puţin intenţia să elibereze cu adevărat ţărănimea. împrejurările economico-sociale, pe de o parte, puterea clasei dominante, pe de alta, au fost mai tari decât ei. Dealtfel, tot aici trebuie căutată şi una din cauzele hotărâtoare ale detronării lui Cuza. Doamna Elena Cuza a avut dreptate când în interviul acordat Adevărului a spus că adevărata cauză a detronării a fost problema agrară. Decât că explicaţiile date sunt greşite. Doamna Elena zicea că proprietarii se temeau că le va lua Cuza moşiile şi le va da ţăranilor şi de frica asta au pus la cale detronarea lui. Aceasta nu este exact. Legea de la 1864 fusese votată, împroprietărirea făcută — şi cu câte greutăţi — şi proprietarii ştiau foarte bine că nici prin gând nu-i putea trece lui Cuza ca să le mai ia moşiile (afară de partea stabilită prin lege) şi să le dea ţăranilor; şi dacă i-ar îi venit în gând aşa ceva, n-ar fi permis-o Europa. Nu, de asta nu se temeau proprietarii. Dar ei se temeau cu drept cuvânt că, date fiind sentimentele ţăranofile ale lui Cuza şi autoritarismul lui, el va pune piedici reintroducerii raporturilor de producere iobăgiste. De aceea s-au asociat la detronarea lui. Şi doar nu e o simplă întâmplare că legea tocmelilor agricole, cerută cu atâta insistenţă încă din 1864 şi depusă la Cameră tocmai peste un an, fu votată după o lună de la detronarea lui Cuza, nu fără a fi fost şi înăsprită în acest scurt interval. Se înţelege că actorii direcţi ai detronării, cum au fost C. A. Rosetti şi alţii, au putut să aibă — şi au avut — alte motive justificate. Dar dacă vodă Cuza, în afară de ţărănimea pe care o avea de partea sa, ar fi avut şi clasa puternică, economiceşte dominantă, boierimea, atunci ar fi putut să fie de zece ori mai autoritar şi mai… crai, iară liberalii de o sută de ori mai. pudici (evenimentele istorice explicate prin pudicitate — ce mai istorie!), tot domnitor ar fi rămas şi nimeni n-ar fi încercat aventura nebună de a-l detrona.

Scriind acestea, trebuie să mărturisesc că acum un sfert de veac, vorbind de formidabila înşelare a ţărănimii săvârşită cu împroprietărirea de la 1864 şi după împroprietărire, făceam părtaşi conştienţi şi pe Cuza şi pe Kogălniceanu. Mai târziu m-am încredinţat că intenţiile lor fuseseră democratice, dar că n-au putut rezista unor împrejurări mai tari decât ei.