Trafic de idei

Înapoi la cuprinsul Neoiobăgiei

Întocmirile politico-sociale îşi au originea şi îşi iau formele din adâncimile înseşi ale vieţii materiale a societăţii, din producţia însăşi a vieţii materiale, din modul de producere şi distribuire a bunurilor sociale.

Aşa, spre pildă, să luăm societatea veche dinaintea şi de la începutul dezvoltării feudalismului, erei feudale, cu celula ei atât de caracteristică: comuna rurală de atunci Care e baza, structura şi caracterul economic al acestei societăţi? Baza vieţii sociale de atunci e agricultura, şi o agricultură primitivă. Toate articolele de natură industrială necesare vieţii sunt şi ele legate de agricultură, nu s-au diferenţiat încă de ea, industria este casnică, aproape toate necesarele vieţii se fac în aceeaşi familie. Diviziunea muncii, precum şi schimbul — care e totodată unul din efectele şi cauzele diviziunii muncii — sunt aproape embrionare. Gospodăria aceasta e naturală, ceea ce nemţii numesc Naturalwirtschaft, adică aproape toate necesarele vieţii se produc şi se consumă în gospodărie, nu se schimbă; se produc mai ales valori de întrebuinţare, nu valori de schimb, nu mărfuri. Dacă vreo meserie se diferenţiază ca atare, de pildă fierăria, atunci produsele ei sunt plătite mai ales în natură, în obiecte necesare vieţii.

Necesităţile de organizaţie socială în această comună patriarhală — unde, dealtfel, s-au conservat încă rămăşiţe însemnate din comunismul primitiv —, necesităţile acestea, oare se reduc la chestii de organizaţie administrativă atât de simplă ori la chestii de distribuire a dreptăţii •tot atât de simplă, sunt îndeplinite prin alegerea unuia din comună, care să fie administrator şi judecător şi care, cu vremea, capătă tot mai multă autoritate, abuzează de ea, acaparează toate puterile comunei şi devine stăpân. Dar plata serviciilor judecătorului de la început, servituţile către feudalul de mai târziu se fac tot în natură: în muncă sau în articole produse de ţărani. Comuna trăieşte din propriile ei produse, schimbul cu alte comune fiind redus la minimum, şi trăieşte o viaţă izolată, relaţiile cu alte comune, cu lumea din afară fiind cât se poate de reduse.

Este însă o necesitate socială imperioasă — afară de schimbul primitiv — care sileşte comuna rurală de atunci să intre în relaţii cu altele: este apărarea războinică de năvălirea vrăjmaşilor. Pentru aceasta era necesară cooperarea concertată şi concentrată a multor comune.

De aici a rezultat funcţia unui conducător de război pentru mai multe comune, funcţie socială care, prin abuzul de putere obişnuit, se preface în stăpânire, în dominare: peste feudalii mici apare un stăpân mai mare, care stăpâneşte regiuni întregi. Dar şi către feudalul cel mare tributul se plăteşte, în cea mai mare parte, în natură sau în muncă, nu în bani, pentru că societatea aceea continua să fie bazată pe gospodăria naturală, nu bănească.

Este evident că, într-o organizaţie atât de simplă şi într-o asemenea izolare de lumea largă, moravurile au fost — şi trebuiau să fie — simple; simple, dar aspre, în concordanţă cu asprimea vieţii materiale, cu asprimea naturală şi socială a luptei pentru trai.

Înălţimea intelectuală şi culturală a unei societăţi bazate pe o producţie atât de săracă trebuia să fie foarte redusă, iară mentalitatea oamenilor de atunci foarte mărginită, mărginită prin izolarea socială, prin hotarele strâmte ale unei comune ţărăneşti.

Acea societate n-a rămas pe loc, ci a urmat să se dezvolte şi să evolueze; iară forţa motrice a dezvoltării ei ulterioare a fost dezvoltarea şi progresul producerii de bunuri materiale, dezvoltarea producţiei şi schimbului şi a împărţirii bogăţiilor. Imboldul acestui progres a pornit chiar de la agricultură. Pe măsură ce se dezvolta agricultura, se crea un surplus asupra nevoilor imediate ale comunei. Surplusul de producţie face posibilă diferenţierea meseriilor (fierărie, ţesătorie etc.). Şi astfel apare mai desluşit acea formidabilă putere economică menită să schimbe faţa lumii: diviziunea muncii.

Această diviziune a muncii între agricultură şi meserie, la rândul ei, face să se mărească producţia, iară mărirea producţiei şi diviziunea muncii măresc schimbul între diferite comune. Schimbul, dezvoltându-se mai departe, provoacă o mai mare diviziune a muncii, aceasta măreşte şi dezvoltă schimbul şi împreună măresc producţia. Apoi, cu cât se măreşte producţia, pe de o parte se măresc şi schimbul şi diviziunea muncii, iară pe de altă parte se dă posibilitate ca să se mărească populaţia. Şi, iată, avem un alt factor de o mare importanţă: creşterea populaţiei, care la rândul ei influenţează şi stimulează producţia, diviziunea muncii, schimbul; înlesneşte şi lărgeşte cooperaţia simplă şi cooperaţia complexă şi sporeşte, diversifiază şi face mai complexă cooperaţia socială[1].

Şi aceşti factori: progresul producţiei, schimbului şi împărţirei produselor, precum şi diviziunea muncii — cooperaţia sub toate •formele —, mărirea populaţiei şi a densităţii ei, aceşti factori constituie forţele care, în profunzimea organismului social, influenţându-se şi stimulându-se una pe alta, lucrând fiecare în parte şi toate împreună, prin relaţiile şi lupta de grupări şi clase sociale, fac ca societatea să se dezvolte şi să evolueze, transformându-se treptat dintr-o epocă şi treaptă de dezvoltare în altă epocă şi altă treaptă, mai înaltă.

Şi astfel creşte, se diversifiază, se diferenţiază, se măreşte acest organism social, cuprinzând alte grupuri — clase şi categorii sociale noi.

întâi se formează între mai multe comune un centru de schimb, un orăşel, care e totodată un centru primitiv, de schimb şi de producţie, al micii industrii. Pe urmă, mici meserii se dezvoltă pe baza şi ajutorul puterilor sus-arătate: un mic meşteşugar se preface în mic industriaş, un mic atelier în unul mai mare, acesta în mică manufactură şi, în sfârşit, într-o manufactură mare, cu enorma ei diviziune a muncii, care înzeceşte, însuteşte, ba uneori înmieşte forţele de producere ale individului.

Cu creşterea însemnată a producţiei creşte importanţa şi numerică, şi economică a oraşelor. În oraşe — de acum centre de producţie manufacturieră şi centre de schimb — se formează grupuri noi economice: patronii de ateliere organizaţi în corporaţii, negustorii organizaţi în ghilde şi lucrătorii tot mai numeroşi organizaţi în bresle. Cu creşterea ulterioară a diviziunii muncii, producţia se diferenţiază şi mai mult: unele oraşe dau mai ales an-mite producte, alte oraşe dau alte producte, ceea ce măreşte suma productelor şi importanţa schimbului. Şi aşa mai departe.

Şi, cu cât creşte şi progresează producţia economică, creşte şi organismul social, atât în numărul membrilor, prin creşterea populaţiei, cât şi în întindere, prin necesităţile economice ale diviziunii muncii şi schimbului, care au tendinţa să cuprindă un spaţiu tot mai mare ca să-şi dea toate binefăcătoarele rezultate economice. Prin această întindere în spaţiu şi creştere în număr se formează de acum organisme sociale puternice, mari, unitare: state, naţiuni[2].

Acest organism e, în adevăr, un organism nou, creat prin forţele sociale indicate mai sus; nou nu numai prin mărimea lui, dar şi prin relaţiile sociale ce s-au dezvoltat într-însul, prin grupurile şi clasele noi, prin structura lui economică şi socială, prin cultura lui, care a putut să se dezvolte numai pe baza acestei economii, acestei producţii dezvoltate (luând cuvântul cultură în sensul cel mai larg: die Kultur); nou, de asemenea, prin moravurile şi morala socială izvorâte din aceste felurite relaţii noi.

În acest organism nou şi vast şi atât de complex în comparaţie cu cel vechi-medieval de mai înainte, se dezvoltă funcţii sociale noi şi variate.

În societatea veche, relaţiile se mărgineau aproape exclusiv între membrii aceleiaşi comune, diferendele juridice se mărgineau la diferende locale, iară necesităţile de administraţie şi de justiţie puteau să fie îndestulate de un om — jude — ales din mijlocul comunei şi care mai târziu devine stăpân feudal. Acum însă relaţiile sociale între oameni s-au lărgit asupra unui teritoriu întreg, diferendele rezultate devin peste măsură de numeroase, variate şi încurcate, aşa că pentru îndestularea justiţiei se cere acum o organizaţie întreagă de anumiţi funcţionari: breasla judecătorească. Acelaşi lucru se cere în administraţie, acelaşi lucru pentru organizaţia războinică, acelaşi lucru se cere pentru îndestularea culturală şi cultuală (religioasă) a acestui vast organism social. Se creează deci funcţii noi, complexe şi extrem de importante, se creează noi mari grupuri sociale: clasa judecătorească, administrativă, cultuală, militară, clase puternice care, prin analogie cu organizaţiile economice de atunci, s-au prefăcut şi ele într-un fel de caste.

Noul organism, prin structura lui economico-socială, nu mai e difuz şi dezorganizat ca altădată, când mai fiecare comună trăia propria ei viaţă, mai mult ori mai puţin independentă de celelalte. Acum toate părţile organismului social se leagă intim între ele, unele nu pot trăi fără altele, viaţa şi funcţionarea unora sunt condiţionate de viaţa şi funcţionarea celorlalte. Astfel, un oraş în care, prin progresul diviziunii muncii, s-a concentrat manufactura industrială şi s-a creat un centru de schimb, un oraş care trăieşte deci din industrie şi comerţ nu poate sta nici o săptămână fără să fie aprovizionat din altă parte cu ale hranei; lăsat numai la propriile lui resurse, ar muri curând de foame. Schimbul de producte economice într-un asemenea organism poate, de bună seamă, să fie comparat cu circulaţia sângelui vivifiant în organismul omenesc. Această societate deci, cu intima ei organizaţie şi structură economică, dezvoltată pe bazele şi prin factorii sus-arătaţi, e un organism social organizat, e o unitate organică şi deci şi viaţa ei şi funcţionarea ei trebuie să fie unitare. Administrarea trebuie să fie unitară; tot aşa distribuţia justiţiei, a culturii şi tot aşa organizarea armată pentru apărarea ţării, căci acum e vorba de apărarea sistematică a unei ţări întregi împotriva altei ţări, acum e vorba de armate numeroase şi organizate. Aşadar, se cere neapărat o conducere unitară şi pornită din acelaşi loc, de aici formarea unei capitale şi învestirea unui monarh, a unui rege, care la început e numai un feudal mai tare decât alţii — primus inter pares —, iară pe urmă devine rege absolut. Şi aşa se întemeiază monarhia absolută, cu organele ei administrative, judiciare, culturale, cultuale, militare, birocrate, cu toate instituţiile politico şi juridico-sociale caracteristice ei.

Monarhia absolută a fost deci o necesitate istorică; şi nu numai o necesitate istorică, dar şi o condiţie a dezvoltării ulterioare a societăţii spre societatea capitalistă de azi. Ca s-o vedem în câteva cuvinte măcar, să luăm faptul social arătat mai sus: importanţa schimbului de producte în societatea de pe vremuri.

Se înţelege, această importanţă nu era încă aşa de mare şi vitală ca astăzi, când diviziunea muncii a păşit mult mai departe; totuşi, atunci chiar, era atât de mare încât am putut s-o comparăm cu circulaţia sângelui în •organismul omenesc. Stingherirea acestei circulaţii însemna ruina pentru sate şi dezastrul pentru oraşe, iară oprirea ei însemna moartea.

Or, cu asemenea oprire a circulaţiei, ca şi cu perturbarea întregii vieţi sociale, s-au însărcinat cinstitele feţe boiereşti de atunci: clasa feudală. Ea, care avusese odată, după cum am văzut, o funcţie necesară şi utilă, deveni cu vremea — veşnica istorie a claselor stăpânitoare —, din funcţionară, stăpână şi parazitară; şi, ipso facto, din utilă ce fusese, ajunse vătămătoare propăşirii societăţii.

Pe de o parte, feudalii au robit pe foştii membri liberi ai comunelor, prefăcându-i în servi. Pe de altă parte, ei şi-au făcut un venit din vama prelevată asupra mărfurilor ce treceau pe teritoriile lor, vamă care apăsa greu asupra schimbului şi circulaţiei mărfurilor. Şi tot aşa de greu apăsau jafurile şi hoţiile la drumul mare ale feudalilor. în sfârşit, prin războaiele dintre dânşii şi războaiele cu oraşele — centre de meserii şi comerţ —, ca şi prin tributurile ce storceau oraşelor, prin toate acestea nu numai că împiedicau liniştita propăşire economică a societăţii, care se dezvoltase într-un puternic organism economic, dar ameninţau cu ruina întreaga viaţă socială.

Era deci o necesitate vitală înfrângerea şi distrugerea clasei feudale ca atare. Tocmai această misiune a dat-o istoria monarhiei absolute. Aceasta, pe de o parte, era bazată pe organele ei organizate: pe clasele judiciare, .administrative, militare etc., iară pe de altă parte era bazată pe ghilde, bresle şi, în parte, pe ţărani, întrucât căuta, prin alianţa cu oraşele, cu burghezimea producătoare şi negustorească, să-i apere împotriva feudalilor. Monarhia a intrat în luptă cu clasa feudală, a înfrânt-o şi a încorporat-o în clasa servitorilor ei.

Şi aşa monarhia absolută, cu instituţiile corespunzătoare ei, a crescut organiceşte din dezvoltarea economico-socială a societăţii, a dat o organizaţie unitară ţării şi a curăţit piedicile din drumul propăşirii organismului social, care a putut să se dezvolte mai departe pe bazele materiale sus-arătate şi într-un tempo tot mai repede.

Producţia urmează să crească. Se intensifică agricultura, invenţii nenumărate dezvoltă manufactura; creşte şi producţia, şi populaţia, şi diviziunea muncii sub toate formele ei. Schimbul devine mai intens, tot mai multe articole de producţie sunt acaparate de manufactură, tot mai multe articole de consumaţie sunt sustrase din gospodăria naturală, aşa că din valori de întrebuinţare devin mărfuri, valori de schimb. Societatea se bazează mai mult pe gospodăria bănească, se produc articole de vânzare pentru localităţile cele mai îndepărtate şi pentru ţările străine, iară perfecţionarea navigaţiei lărgeşte mult câmpul schimbului şi diviziunii muncii.

Intensificarea spontană a unuia din factori dă [a]vânt -tuturor celorlalţi. Astfel descoperirea drumului împrejurul Capului Bunei Speranţe dă un imbold puternic schimbului peste ţări şi mări, acesta stimulează producţia şi invenţiile ştiinţifice, iară împreună diviziunea muncii. Tot aşa e, în proporţii şi mai mari, cu descoperirea Americii. Afară de marele avânt pe care l-a dat tuturor factorilor de mai sus, a făcut şi altceva foarte important:

prin metalele nobile — aurul şi argintul — cu care a inundat Europa a dat un puternic impuls dezvoltării specific capitaliste a societăţii, capitalism care se dezvoltă în toată vremea acestei lungi evoluţii, după cum se dezvoltă pas cu pas şi clasa care îl reprezintă: clasa burgheză.

La început neînsemnat, caracterul capitalist începe să apară mai distinct — abia perceptibil şi foarte timid, insă din ce în ce mai distinct — pe măsură ce se dezvoltă procesul economic de mai sus.

Mai întâi apare sub forma de capital comercial şi uzura şi apoi sub forma lui principală de capital în producţie, care-i completează înfăţişarea de sfântă treime.

Dar în această înaintare aşa de însemnată societatea e acuma reţinută şi împiedicată de monarhia absolută şi de toate instituţiile ei de-acum învechite. E cântecul vechi, atât de vechi!

Monarhia absolută, care a fost un rezultat necesar al dezvoltării sociale şi a stimulat şi apărat propăşirea economică, din funcţionară a societăţii, se preface în stăpâna ei, din imbold al progresului se preface în cea mai mare piedică a lui. După ce a supus pe feudali şi i-a prefăcut în servitorii ei, pe urmă, în alianţă cu dânşii — deveniţi clasa dominantă — şi sprijinită pe toate organele ei administrative, juridice etc., caută să escamoteze întreaga dezvoltare socială în propriul ei folos, devine tot mai mult un organism parazitar, corupt, corupător şi degenerator, care caută să stoarcă toată seva organismului social.

Să vedem puţin mai de aproape în ce constau piedicile pe care monarhia absolută, cu întreaga ei organizaţie socială, le punea dezvoltării capitalismului şi deci înseşi dezvoltării economico-sociale pe care acest capitalism o reprezenta. Şi, fiindcă constatările de aici sunt importante pentru cele ce vor urma în lucrarea de faţă, atragem asupra lor atenţia deosebită a cititorilor.

Capitalul şi producţia capitalistă cer ca toate bunurile produse în societate să ia forma de marfă, să fie vândute şi cumpărate; ele cer ca până şi produsul producătorului însuşi să fie cumpărat de acesta ca marfă: lucrătorul fabricii de cizme să-şi cumpere ca marfă cizmele produse de el ş.a.m.d. Intr-un cuvânt, toate relaţiile dintre oameni să fie relaţii băneşti, întreaga gospodărie a societăţii să se prefacă din gospodărie naturală în gospodărie bănească. Or, feudalismul, prin relaţii de producţie feudale, prin felurite servituţi, dijme, tributuri naturale etc., menţinea în viaţă multe din relaţiile vechi ale gospodăriei naturale şi deci stătea în drumul capitalismului.

Dar ceva tot aşa de important: dacă, prin înseşi forţele inerente lui, capitalismul preface toate bunurile în mărfuri, toate valorile de întrebuinţare în valori de schimb, este însă un bun, o valoare care mai cu seamă trebuie prefăcută în marfă pentru ca să poată exista capitalismul dezvoltat: e munca, forţa muncitorului. Ca să se poată dezvolta capitalismul, trebuie ca posesorul forţei de muncă să fie liber, independent, neîmpiedicat prin nimic de a-şi vinde marfa lui: munca. Această marfă, care e însuşi nervul capitalismului, trebuie să se afle cu grămada în piaţă, pentru ca astfel capitalul să-şi cumpere dintr-însa atâta cât îi trebuie şi s-o pună în valoare, s-o pună să lucreze. În societatea feudală însă, sub monarhia absolută, masa cea mare a lucrătorilor, rezerva cea mare din care se putea lua marfa-muncă, la ţară era legată de glie, era — într-un fel sau într-altul — serva feudalilor, iar masa lucrătorilor din oraşe, prin analogie cu cea de la ţară şi în concordanţă cu tot caracterul social al monarhiei absolute şi al feudalismului, era organizată în corporaţii silnice. Aceasta, desigur, era o imensă piedică pentru dezvoltarea capitalismului.

Mai departe, monarhia absolută, prin monopolurile nenumărate, prin vămi, accize şi tot felul de drepturi fiscale pe care le-a instituit în folosul său şi al aliaţilor ei feudali, împiedica libertatea tranzacţiilor şi schimbului, circularea liberă a bogăţiilor, absolut necesare dezvoltării capitalismului.

În sfârşit, capitalismul nu poate să sufere alt stăpân pe lângă el fără a-şi compromite propria existenţă. Aşa, în societatea capitalistă, capitalul e acela care hotărăşte ce şi cât să se producă — hotărâre condiţionată de libera concurenţă, de ofertă şi cerere — şi tot el hotărăşte distribuirea bogăţiilor şi distribuirea plusvalorii naţionale. Această plusvaloare se împarte în proporţia câtimilor capitalului[3] şi, micşorată de consumaţia personală a clasei capitaliste, intră iarăşi în producţie, cu însuşirea de capital productiv. Trecerea unei părţi a plusvalorii în capital productiv, din ce în ce mai mare şi crescând, pentru producţia ulterioară e doar cauza principală a progresului capitalismului, căci mai ales printr-însa a produs el acea cultură economică uriaşă care este la baza civilizaţiei burgheze.

Ei bine, monarhia absolută, ca stat, caută să acapareze venitul net, plusvaloarea naţională, ca s-o împartă nu după normele capitaliste, după câtimea capitalului posedant, ci după titlurile de nobleţe, după gradul de influenţă al curtenilor, după fantezia monarhului, după pofta de risipă a castei militare, administrative, judecătoreşti, a tuturor favoriţilor şi privilegiaţilor.

Este deci evident că între monarhia absolută şi feudali, de o parte, şi capitalism şi burghezie, de alta, s-a format, prin însăşi dezvoltarea organică a societăţii, un antagonism de neîmpăcat, o prăpastie adâncă. 0 luptă aprigă, pe viaţă şi pe moarte, trebuia să înceapă. Din această luptă ori trebuia să iasă biruitoare monarhia absolută, ceea ce ar fi însemnat retrogradarea economico-socială şi culturală a societăţii şi decăderea ei, ori trebuia să fie biruitor capitalismul, şi atunci acesta, scăpat şi liberat de toate piedicile feudale, să-şi desfăşoare acele nemăsurate puteri de înaintare economică pe care le comportă însuşi principiul său[4]. Şi capitalismul, tocmai pentru că reprezenta propăşirea economico-socială, a învins feudalismul.

Se înţelege, în luptă n-au intrat abstracţiunile — feudalismul şi capitalismul —, ci oamenii, şi anume clasele sociale: de o parte burghezimea mare, mânând în luptă burghezimea mică, de asemenea şi pe meseriaşi, proletariatul orăşenesc; de altă parte castele monarhico-birocrate, curtenii şi clasa feudală cu armata lor şi partea cea mai întunecată şi abrutizată a ţărănimii.

Burghezimea a învins.

Liberând societatea din lanţurile feudalismului, distrugând întocmirile politice şi juridico-sociale ale acestuia, ea şi-a creat instituţiile prielnice dezvoltării sale, conform intereselor ei de clasă dominantă, în acord cu caracterul economico-social, cu caracterul capitalist al societăţii.

Graţie acestor noi instituţii şi întregii organizaţii capitaliste a societăţii, burghezimea a realizat un progres uimitor în producţia economică, în cultură, în civilizaţie, progres pe care .Marx îl caracterizează aşa de frumos în cuvintele ce urmează:

„De-abia o sută de ani şi ea a creat puteri de producţie colosale, mult mai mari decât toate generaţiile trecute la un loc. Supunerea puterilor naturii, maşinăriile, întrebuinţarea chimiei în industrie, în agricultură, vapoare, drumuri de fier, telegrafe •electrice, desţelenire de continente întregi, navigabilitatea fluviilor, popoare ieşite parcă din pământ, ce veac s-ar mai fi gândit că atâtea puteri de producţie dormeau în sânul muncii sociale?”

Am zis că burghezimea a creat instituţii conforme cu interesele ei de clasă dominantă, instituţiile politico-sociale şi relaţiile juridice ce rezultă din caracterul economic al societăţii capitalisto-burgheze.

În adevăr, care e principalul caracter economico-social al acestei societăţi? Este libertatea sub feluritele ei forme” Societatea are la bază proprietatea individuală liberă. Producţia e liberă: fiecare poate să producă ce şi cât vrea; ea se conduce de legea economică a liberei concurenţe. Preţul unei mărfi se hotărăşte de legea ofertei şi cererii libere (fiecare e liber să ofere şi fiecare e liber să ceară orice şi oricât, numai să aibă cu ce să plătească). Toate tranzacţiile sunt libere. Comerţul e liber. Toate aceste libertăţi din relaţiile economice de producere şi distribuire a bogăţiilor formează şi caracterizează liberalismul politic burghez, se reflectează în diferitele instituţii politico-sociale ale burghezimii, iar în relaţiile juridice ale epocii burgheze se regăsesc sub felurite forme de libertăţii politice, sociale şi individuale.

În epoca burghezo-capitalistă, pentru întâia oară după mii de ani dispare silnicia din relaţiile economico-sociale. Stăpân şi salariat sunt doi negustori liberi care fac o tranzacţie comercială: proprietarul mijloacelor de producţie — fabricantul, moşierul — cumpără o marfă, forţa de muncă a muncitorului, iar muncitorul, stăpânul acestei mărfi, o vinde — ca pe orice marfă — cu preţul hotărât de legea ofertei şi cererii şi, în termen mijlociu, îşi primeşte valoarea mărfii lui. E o tranzacţie ca oricare alta, nu numai liberă, dar şi egală, în care cei doi contractanţi intră liberi şi egali[5]. Această nouă egalitate economică se reflectă în relaţiile juridice din societatea burgheză sub formă de egalitatea tuturor înaintea legii, principiu esenţial care stăpâneşte de acum înainte toate relaţiile juridice, căci este evident că dacă muncitorii, cel din urmă strat din piramida socială, se bucură de egalitate înaintea legii, cu atât mai mult, bineînţeles, straturile superioare lor.

Se înţelege, libertatea şi egalitatea economică nu implică deloc egalitatea de avere materială şi egalitatea condiţiilor materiale de trai. Dimpotrivă, epoca burghezo-capitalistă a adus această inegalitate până la un grad necunoscut încă de nici una din toate epocile precedente; dar asta e cu totul altceva. Epoca burgheză nici n-are însărcinarea istorica să rezolve imensa problemă a egalităţii condiţiilor de trai. Această problemă e a viitorului şi va fi rezolvată de altă epocă istorică, de cea socialistă.

Şi astfel, organiceşte, se dezvoltă din, prin şi alături de dezvoltarea economico-materială instituţiile şi întreaga organizare socială a societăţii.

——————————————————————————–

[1] Numim cooperaţia simplă aceea unde cooperatorii, conlucrătorii, lucrează alături aceeaşi muncă pentru producerea unui product cum e în munca câmpului, la cosit ori secerat. Cooperaţia complexă e aceea unde cooperatorii lucrează munci deosebite pentru producerea aceluiaşi product cum e, spre pildă, într-o fabrică modernă. În sfârşit, cooperaţia sociala este suma tuturor cooperaţiilor, simple şi complexe, pentru crearea productului social, naţional.

[2] Naţiuni nu în sensul chiar modern al cuvântului, dar, oricum, naţiuni.

[3] De pildă: ai 100 000 de lei, iei, să zicem, 5 000 lei din plus-valoarea naţională întreagă; ai 200 000 lei, iei 10 000 ş.a.m.d.

[4] Până când, la rândul lui, va veni în contrazicere cu dezvoltarea economico-socială şi va face loc unei alte organizaţii sociale, celei socialiste.

[5] Ce robie nouă se ascunde sub această tranzacţie liberă şi egală, asta a tălmăcit-o atât de strălucit Karl Marx.