Trafic de idei

Înapoi la cuprinsul Neoiobăgiei

Am văzut până acum cât de absurd e regimul nostru economic neoiobag, cât de păgubitor este el ţărănimii, agriculturii şi înseşi ţării şi deci cât este de neviabil. Şi nici n-ar fi trăit atâta vreme — aproape o jumătate de secol — dacă însăşi providenţa n-ar fi dat claselor dominante un mijloc de întreţinere a acestei existenţe absurde prin pământurile statului. Aceste pământuri, care cuprindeau o întindere imensă — aproape atâta cât s-a dat la prima împroprietărire ţăranilor —, împărţite apoi prin împroprietăririle succesive, linişteau starea de spirit atât de îngrijitoare a ţăranilor, consolidând astfel regimul neoiobag.

Ţăranul nostru, ca toţi ţăranii dealtfel, are iubirea, setea de pământ. Această stare sufletească se explică psihiceşte prin acea legătură care se formează între pământ şi acela care-l lucrează. La această cauză se adaugă la ţăranul nostru altele, speciale lui. Astfel, în spiritul ţăranului trăieşte convingerea că el are drepturi asupra pământului ţării, convingere rezultată şi din reminiscenţa istorică, aşa de bine arătată de d-l R. Rosetti, şi din înseşi condiţiile regimului neoiobag, convingere întărită apoi şi prin succesivele împroprietăriri, lucruri ce am văzut mai sus. De aceea setea de pământ a ţăranului nostru e atât de nepotolită. Poetul Coşbuc a exprimat-o admirabil în poema sa ”Noi vrem pământ!”. Acolo ţărănimea zice că ar îndura toate: şi robie, şi bătăi, şi torturi, şi batjocuri, chiar moartea copiilor, numai să aibă pământ. Pământul pentru ţăran devine un coşmar, o idee fixă, el nu mai e un instrument ,de muncă şi deci de îndestulare a nevoilor materiale şi morale: nu, el se preface într-un scop în sine însuşi, într-o entitate religioasă, fetişistă.

Dorinţa de pământ devenea deci un factor primejdios de agitaţie socială, iară noile împroprietăriri nu numai că potoleau setea de pământ, dar distrăgeau atenţia opiniei publice de la toate relele şi mizeriile ce decurg din regimul nostru .agrar.

Dealtfel, aceasta nu e principala cauză care a determinat clasele noastre dominante să dea pământ ţăranilor. Dacă împărţirea pământurilor statului ar fi fost în dauna claselor dominante, dacă ea ar fi periclitat existenţa regimului neoiobag, ţărănimea n-ar fi văzut un pogon de pământ, iar frământările şi fierberea ei ar fi fost potolite ca în 1907. Dar împroprietăririle au fost în interesul vital al regimului. După împroprietărirea de la 1864 au rămas aproape 60 000 de ţărani fără pământ, proletari, număr destul de respectabil, la care se adause curând acela al adolescenţilor de atunci, deveniţi apoi vârstnici şi oare rămâneau de asemenea proletari; înmulţirea populaţiei dădea şi ea un important procent de proletari agricoli, iară regimul neoiobag, prin însuşi mecanismul lui, cum am văzut, preface pe micii proprietari în proletari. Cea mai mare parte a ţărănimii fiind deci pe cale de a se proletariza, s-ar fi schimbat în mod fatal şi relaţiile noastre de producţie agrare, pentru că proletarul munceşte în alte condiţii decât iobagul: el e liber. cere plată bună şi nu aduce inventar. încât proprietarii, pe de o parte, ar fi trebuit să vâre capital şi să aibă imensa grijă a exploatării moşiei, iară pe de altă parte ar fi pierdut toate acele foloase şi ruşfeturi şi havalele pe care le aveau de pe urma materialului învoibil ce erau neoiobagii.

Cu împroprietăririle succesive, pe de o parte, se linişteau spiritele ţărăneşti şi se potolea setea de pământ a ţăranului, iară pe de altă parte — rezultat şi mai important — se prefăcea populaţia proletară, periculoasă regimului, în neoiobagă.

Şi lucrul era fatal: cu pământ insuficient pentru organizarea unei gospodării de sine stătătoare, lipsiţi de capitalul necesar şi în atmosfera neoiobagă generală, noii împroprietăriţi trebuiau să se prefacă neapărat, cu vremea, în neoiobagi.

Cei mai inteligenţi reprezentanţi ai regimului îşi dădeau perfect seama de cele ce arătăm mai sus şi în expunerile de motive care însoţeau legile de împroprietărire, în fruntea argumentelor se punea pericolul înmulţirii proletariatului agricol. Acest argument suprem, în primul rând, avea menirea să convingă pe ideologii ţăranofili din clasele culte, care, naivi cum i-a făcut dumnezeu, se şi convingeau îndată în faţa primejdiei ca ţăranul să se proletarizeze din coşcogea proprietar ce este! —, iară în al doilea rând trebuia să convingă pe cei recalcitranţi din clasele dominante. Aceştia erau de două feluri: unii se opuneau împroprietăririlor pentru că ei înşişi se uitau cu jind la pământurile statului care pe te miri ce se puteau lua în arendă când „ai noştri” erau la putere, ceea ce a şi fost la noi o mare sursă de… acumulare primitivă; alţii însă se opuneau împroprietăririlor deoarece, cu drept cuvânt, vedeau în ele un pericol pentru marea proprietate, întrucât dădeau o sancţiune convingerii ţăranului că pământul i se cuvinte. „Pofta vine mâncând”, ziceau aceşti recalcitranţi. Dar argumentul suprem al înmulţirii proletariatului agricol învingea toate rezistenţele.

Adepţii d-lui P. P. Carp îi slăvesc umanitarismul şi ţăranofilismul, pentru că d-sa a fost acela care a împărţit ţăranilor peste un milion de pogoane. Ciudată glorificare! Mai întâi e cam nu ştiu cum să slăveşti umanitarismul şi galantomia unui om care a dat ceva ce nu e al lui. Dar, afară de asta, noi am văzut că această danie s-a făcut în interesul bine priceput al claselor dominante, nu al ţăranilor. Un element de laudă se putea găsi mai degrabă în felul cum s-a străduit d-l Carp să săvârşească împroprietăririle, iară nu în faptul simplu că le-a săvârşit. D-l Carp s-a silit să dea ţăranilor şi instrumente de muncă şi capitalul necesar pentru a preface pe unii în adevăraţi mici proprietari şi mici producători, iară pe alţii proprietari mijlocii şi proprietăţile acestora în unităţi de producţie prospere. D-l Carp s-a străduit să formeze sate-model în Bărăgan, procurând acolo apă prin puţuri arteziene, să ridice producţia ţării şi pe producători. Asupra întregii acestei activităţi, mai ales asupra celei din urmă, adepţii d-lui Carp trec cu vederea, jenaţi că această activitate n-a reuşit, s-a arătat utopică. Este evident că întreaga viaţă şi întreaga luptă a d-lui Carp sunt pătrunse de un element utopic şi de o profundă contrazicere. D-sa a voit să dezvolte categorii economiceşte ieşite sub şi din regimul capitalisto-burghez, a voit să le dezvolte într-o ţară cu regim semifeudal, neoiobag, şi asta nu numai fără a înlătura acest regim, dar silindu-se încă să-l consolideze. Asta e adevărat. D-l Carp nu numai că n-a văzut piedicile din drumul său şi deci n-a căutat să le înlăture, dar le-a şi înmulţit; decât, cel puţin. a văzut drumul şi a lucrat în consecinţă. fără a se abate pe căi lăturalnice, fără a căuta diversiuni, spunând adevărul aşa cum îl vedea şi sfidând bărbăteşte demagogia din toate partidele, chiar şi dintr-al său.

Şi. în loc să-l glorifice pentru aceste merite şi pentru altele, adepţii săi găsesc împărţirea de pământ!

*

Am văzut ce rol adevărat providenţial au avut pentru regimul nostru pământurile statului. Din nenorocire însă. vorba neamţului: alle Herrlichkeit hat ein Ende; şi au început să „aibă sfârşit” şi pământurile statului, pe când proletariatul creştea, creştea mereu, şi prin înmulţirea populaţiei, şi prin însuşi mecanismul regimului neoiobag.

Ce era de făcut? Unde să găseşti un mijloc atât de bun, cum au fost pământurile statului, pentru a linişti spiritele, pe de o parte, şi a .consolida regimul neoiobag, pe de alta? Şi au început să dea din colţ în colţ oamenii noştri politici, politicienii, filantropii, cărturarii, economiştii, sociologii noştri, căutând acest nou mijloc care să facă măcar în parte serviciul pe oare l-au făcut pământurile statului.

Atunci a început acel potop de proiecte, propuneri, discursuri, ochiri asupra stării şi pentru îmbunătăţirea poziţiei ţăranului nostru, ca şi potopul de reforme. Şi tot atunci a început şi potopul de sfaturi date ţărănimii ca să-i înlocuiască pământul — sfaturi politice, economice, sociale. agricole, sanitare, higienice, administrative, dar mai ales culturale şi morale, pentru că, în definitiv, omul nu trăieşte pentru stomac, ci pentru suflet,

Câte sfaturi şi învăţături şi ce sfaturi şi învăţături!

Unii învăţau pe ţăran că e şi ruşinos şi nesănătos să trăiască în coliba de hotentot în care trăieşte el acuma, căci locuinţa trebuie să aibă o anumită cantitate de aer, să fie anume împărţită în vederea higienei şi moralei; iară pentru a demonstra învăţăturile acestea în mod intuitiv, după sistemul lui Pestalozzi, au construit pe Valea Prahovei un şir de vile-model, numerotate, care să servească de tip pentru casele ţărăneşti. Alţii îl învăţau cum trebuie să mănânce, pentru că mâncarea îşi are şi ea socoteala ei, şi anume: unui om normal îi trebuie atâta azot, atâta carbon etc., şi toate acestea le poate găsi în… soia japoneză, soia miraculoasă, din care se poate face şi pâine, şi lapte, şi brânză, şi… pastramă şi salată de ţâri. Alţii îl povăţuiau cum să se îmbrace. observând şi higiena şi estetica, alţii cum să-şi lucreze ogorul şi cum să facă grădinăritul, prefăcându-se într-un producător de pătrunjel şi păstârnac. Unii îi dădeau lecţii de sobrietate, povăţuindu-l cum şi cât trebuie să economisească şi să depună la bancă spre fructificare, pentru că se ştie că, dacă strămoşul nostru Adam ar fi fost mai prevăzător şi ar fi depus la bancă numai cinci parale, fiecare din noi ar dispune azi de o avere care ar întrece pe .a lui Rotschild, Rockefeller şi Carnegie la un loc. Alţii, iarăşi, îi dădeau sfaturi morale cum să trăiască în societate şi în familie: să nu bea, să nu înjure, să aibă frică de dumnezeu şi de stăpânire şi, mai ales, să iubească pe aproapele său ca pe sine însuşi; şi, în treacăt fie zis, cine e mai aproape de ţăran decât proprietarul, arendaşul şi jandarmul rural? Alţii, în sfârşit, îl povăţuiau să înveţe, să se cultive, să studieze neîncetat, că numai aşa va scăpa de toate nevoile, căci nu degeaba zice românul: „Ai carte, ai parte”.

Toate aceste învăţături sunt profesate de poporaniştii care n-au nici o răspundere, sunt o manifestare a poporanismului volintir, sunt vorbe, de obicei inofensive, care reprezintă activitatea verbală a ţăranofilismului şi poporanismului. Acestei activităţi verbale, ca un corolar necesar, îi corespunde activitatea de fapt a celor care au răspunderea situaţiei, care deţin guvernul şi parlamentul. Aceştia, îmboldiţi de aceleaşi pricini, au pornit acea activitate reformatoare, acea neobosită legiferare ţăranofilă care bântuie încă.

Fireşte, când n-ai pământ pentru ţăran, îi dai legi. Asupra celor mai însemnate din legile „protectoare” care privesc relaţiile dintre ţărani şi stăpâni am vorbit mai sus. Dar în afară de acestea — atât de multe şi variate — au început să se fabrice şi altele, cu caracter economico-social, moral, cultural. sanitar etc. Şi astfel se stabilea o relaţie directă, cum trebuie să fie în orice regim democratic, între opinia publică şi legiuitori, între cei ce stau în afară de guvern — aşa-numiţi, în limbajul politic, poporul — şi cei ce stau înăuntrul lui şi astfel se realiza, de asemenea, armonia dintre vorbă şi fapt.

Spre pildă. Poporanistul care stă în afară de guvern deplânge lipsa de administraţie la sate, din pricina căreia ţăranul trăieşte ca în codrul Vlăsiei; iară poporanistul ajuns la guvern preface dezideratul în fapt, dăruind ţăranului pe jandarmul rural. Poporanistul de afară deplânge starea de groaznică necurăţenie în care trăieşte ţăranul, iară poporanistul de la guvern dă o sancţiune acestei plângeri, trimiţând pe ţărani sub escortă ca să fie scăldaţi în mlaştinile satului cu săpun gratis[1]. Poporanistul de afară deplânge oribila stare sanitară a ţăranului, iar cel de la guvern face infirmerii populare, a căror organizare — două laviţe cu câte o rogojină — costă 30 de lei şi inaugurarea de către d-l prefect 300, iară restul de cheltuieli administrative 3 000. Poporanistul cel fără de răspundere povăţuieşte pe ţăran să studieze, căci e o ruşine naţională să fim poporul cel mai analfabet din Europa; iară poporanistul cu răspundere trânteşte o amendă zdravănă recalcitrantului care nu-şi trimite copilul la învăţătură, şi astfel băiatul care nu urmează iarna la şcoală pentru că are numai o ciobotă o pierde şi pe aceea. Poporanistul fără situaţie sfătuieşte pe ţăran să nu bea, arătându-i dezastruoasele urmări ale beţiei; iară poporanistul cu situaţie închide cârciuma ţăranului care a avut îndrăzneala să-şi piardă nevasta, pentru că o cârciumă condusă de un văduv ar putea să vatăme morala văduvelor vesele din sat. Şi astfel vorbele celor care stau în afară de guvern se prefac de către acesta din urmă în fapte, adică în legi, oare la rândul lor se prefac în… vorbe goale. Şi asta încă în cazul cel mai fericit, pentru că de multe ori vorbele inofensive ale celor dintâi se prefac de către cei din urmă în legi foarte ofensive.

A vorbi pe larg despre toată această activitate teoretică şi practică e imposibil. Dar o analiză sumară se impune, întâi pentru că ea ne va ajuta să adâncim problema noastră agrară ca atare, al doilea pentru că în toată această activitate teoretică şi practică este şi o parte pornită din cuget curat, din dorinţa sinceră de a ajuta şi mântui ţărănimea, aşa că are tot dreptul să fie tratată serios, şi, al treilea, pentru că această activitate reprezintă un întreg curent în opinia publică, o anume mentalitate a unei epoci întregi, ca rezultat al unui anumit regim economico-social, este deci un document sociologic de oarecare însemnătate.

*

Când regimul neoiobag nu-şi arătase încă toate urmările nenorocite, iară pe măsură ce ele se iveau clasele dominante puteau să le potolească graţie imenselor întinderi de pământ ale statului, atunci nu era nevoie şi nu era nici loc de ţăranofilism şi poporanism. Atunci oamenii de stat şi apologiştii regimului erau mândri, dârji, intransigenţi şi găseau că totul e admirabil în această cea mai bună dintre lumi, iară, îndeosebi, mai bine decât oriunde e în ţara românească. Curentul de opinie şi idei dominant pe atunci se caracterizează admirabil prin celebra frază de pe vremuri, o frază rămasă istorică şi despre care am mai pomenit: „În ţara românească nimeni nu moare de foame”, frază care, prin motivările ce i s-au dat, nu prezenta numai faptul concret de bine din ţara noastră, dar şi ideea de mai bine decât aiurea, chiar decât în ţările occidentale, unde sunt oameni care mor de foame, pe când la noi nu-s. Şi, tocmai pentru că această frază reprezintă mentalitatea unei epoci. cată să ne oprim câtuşi de puţin asupra ei.

Este adevărat că în Occidentul capitalist lucrătorul proletar, care trăieşte din vânzarea acelei mărfi speciale ce este munca lui, uneori nu găseşte cumpărător şi atunci moare de foame. Mai mult: regimul capitalist, prin însuşi mecanismul lui, creează o armată de rezervă a muncii, a muncitorilor fără ocupaţie. Această armată de rezervă nu este posibilă, şi în regimul nostru agrar ţăranul nostru nu poate rămâne fără lucru, pentru că, întrucât îşi înstrăinează munca, el o dă în calitatea sa de învoit, e învoit încă de cu iarnă, şi nu numai el, ci şi nevasta, şi copiii, şi cei vârstnici, şi cei nevârstnici. Urmează de aici că ţăranul nostru stă mai bine decât proletarul din Occident? Ferească dumnezeu! Mai întâi proletarul din Occident e un om relativ liber, pe când ţăranul nostru, şi absolut şi relativ, e încă neoiobag. Se înţelege că în regimul sclavajului, în robia sans phrases, stabilitatea muncii e şi mai mare decât la noi, robul nu rămâne niciodată fără muncă.

Dacă comparăm starea materială a proletarului din Occident cu a ţăranului nostru — şi doar aceasta o are în vedere acea frază celebră —, constatăm că proletarul occidental, chiar când rămâne fără lucru, când e nevoit să trăiască din rămăşiţe, datorii şi expediente, când este adică ceea ce se cheamă muritor de foame, încă trăieşte mai bine decât trăieşte de obicei imensa majoritate a ţărănimii noastre[2].

Comparaţia dintre proletariatul occidental şi ţărănimea română ne duce la următoarea concluzie: proletariatul occidental uneori, neavând de lucru, rămâne muritor de foame; ţărănimea noastră, având întotdeauna de lucru în timpul sezonului agricol, este, în imensa ei majoritate, veşnic muritoare de foame. Iară fraza celebră „În România nimeni nu moare de foame” se preface aproape, întru cât priveşte ţărănimea săracă, în contrariul ei.

Dealtfel, viaţa reală s-a însărcinat să dea o dezminţire grozavă apologiştilor regimului. Ţărănimea degenera văzând cu ochii, nu mai dădea soldaţi după măsură, şi pe cine nu-l convingeau nici aceste fapte îl convingeau răscoalele că e ceva putred în Danemarca Orientului. Cu mult regret a trebuit părăsită poziţia mândră şi atât de intransigentă şi, în loc de a mai tăgădui cumplita mizerie a ţăranului, a trebuit explicată.

Şi seria explicaţiilor a şi venit.

*

Prima cauză şi primul vinovat descoperit de apologiştii regimului a fost însuşi ţăranul. Ce nu s-a făcut pentru ţăran? Liberat din iobăgie, împroprietărit, i s-au dat libertăţi politico-sociale, i s-a dat votul, administraţia comunală a fost dată pe mâna lui, i s-a dat o instituţie de credit, i s-a dat o întreagă legislaţie de protecţia muncii. Şi dacă totuşi a rămas în mizerie, în mizerie cumplită, cauza e el însuşi. Ţăranul e leneş — un ţăran occidental face într-o zi cât al nostru în trei; beţiv — bea tot ce are; ţăranul e neprevăzător — când are o bucată de mămăligă rece, nu-l mai prinzi la muncă oricât i-ai plăti; în sfârşit e rău, crud, necinstit, fatalist etc. etc. De toate păcatele regimului era deci vinovat ţăranul, adică hoţul de păgubaş.

Această tactică nouă era destul de abilă. Prin ea, pe de o parte, se făcea o diversiune în spiritul public, substituindu-se adevăratei cauze — regimul existent — o cauză aparentă: inferioritatea culturală şi morală a ţăranului; pe de altă parte, se deplasa implicit şi întreaga activitate practică pentru îndreptarea răului. Căci dacă nu regimul economico- şi politico-social e de vină, ci inferioritatea culturală şi morală a ţărănimii, atunci leacul nu mai trebuie căutat în schimbarea regimului şi a condiţiilor obiective de viaţă ale ţăranului, ci în modificarea subiectivă a acestuia şi în ridicarea nivelului său cultural şi în schimbarea caracterului său moral.

E unul din meritele socialismului român că a distrus întreagă această argumentare. El a răspuns victorios apologiştilor regimului, restabilind adevăratele cauze. Socialiştii au demonstrat că nu caracterul moral al claselor muncitoare produce mizeriile economice şi sociale, ci, dimpotrivă, el e un produs al acestor mizerii. Viciile ţăranului nostru sunt doar rezultatul regimului economic în vigoare, nu cauza lui. Când deci agrarienii noştri descriu în culorile cele mai negre viciile ţărăneşti, crezând că prin asta apără regimul, atunci dau de-a dreptul cu oiştea în gard. Cu cât sunt mai negre culorile în care se arată viciile ţăranului, cu atât mai de osândit e regimul care le produce. Aşa fiind, dacă e adevărat că ţăranul român a ajuns în halul moral descris de agrarieni — şi acesta e adevărat, lăsând la o parte exagerările —, asta e cea mai strigătoare dovadă că regimul trebuie înlăturat. În felul acesta, arma reacţionară pe care apărătorii regimului o credeau atât de sigură a devenit o armă revoluţionară şi s-a întors împotriva lor.

Era deci de o necesitate imperioasă ca să se schimbe frontul şi tactica. Şi ele au fost schimbate. Hulirea ţăranului a fost înlocuită prin cea mai demagogică şi deşănţată complimentare. Nu-i vorbă, între patru ochi agrarianul nostru îşi păstrează vechea părere şi îl descrie pe ţăran ca autor al propriilor sale mizerii şi al mizeriei altora (adică a proprietarului şi a arendaşului). Dar în manifestările oficiale, în parlament, în presă, ţăranul are toate calităţile din lume ,şi e superior moralmente ţăranilor din celelalte ţări. Dacă înainte, pe vremea tacticii vechi, a găsi vreo calitate ţăranului era un act subversiv, astăzi a-i găsi vrun defect e un act de lèsenaţionalism, şi cel care o face e sau un reacţionar ruginit, sau un internaţionalist-sindicalist-anarhist. Fireşte, aceasta nu-mai întru cât e vorba de complimentarea platonică! În ce priveşte purtarea practică faţă de ţăran, ea a rămas tot cea veche: brutală, crudă, iobăgistă.

Nici o îndoială că tactica nouă e mult mai abilă decât cea de altădată. Când exploatezi neomenos pe cineva şi nici tu singur nu eşti convins că ai dreptate şi că faci bine, e mult mai abil să-l copleşeşti cu complimentele decât să-l detractezi, căci astfel ai mai multe şanse să-l zăpăceşti şi pe el şi, mai ales, — ceea ce-i mai important — pe aceia care eventual i-ar putea sări în ajutor. Şi de zăpăceală, de aiureală a început să se simtă mare nevoie de când poporanismul — vom vedea de ce — tinde să devină o forţă socială. Această forţă aliată posibilă a ţărănimii trebuia ademenită în favoarea regimului ori măcar neutralizată! Şi pentru asta tactica cea nouă era foarte potrivită. Dealtfel, poporanismul — nu vorbesc de cel de doctrină. ci de acela care reprezintă un curent în opinia publică —, prin însăşi metoda sa de cercetare naivo-idealistă, era menit să cadă în cursă. După el, nu starea morală şi intelectuală e rezultatul relaţiilor şi forţelor sociale (între care în primul rând cele de producţie economică), ci. dimpotrivă, acestea din urmă sunt rezultanta celor dintâi; prin urmare, prefacerile sociale trebuie să urmeze nu din schimbarea condiţiilor obiective de trai, ci din schimbarea calităţilor subiective, a calităţilor culturale şi morale ale oamenilor. Am văzut mai sus cât de mult îi convine regimului concepţia asta şi ce consecinţe utile pentru el a ştiut să scoată dintr-însa. Aici a fost primul punct de contact între poporanişti şi apărătorii regimului.

Dar poporaniştii nu sunt servitorii conştienţi şi de bunăvoie ai claselor privilegiate şi ai regimului neoiobăgist — vorbesc, bineînţeles, de poporaniştii sinceri —. ci, dimpotrivă, vor să apere interesele ţărănimii. De aceea ei n-au putut accepta teoria inferiorităţii morale a ţăranului. Căci, după concepţia lor, dacă ţăranul ar fi atât de inferior, cum ziceau altădată apărătorii regimului, atunci şi-ar merita soarta, n-ar merita atâta simpatie, n-ar merita ca oamenii de inimă să se ocupe de el; sau. dacă s-ar ocupa, în interesul naţional al viitorului, atunci ar trebui să înceapă prin a-i schimba cultura şi caracterul moral înainte de a-i schimba condiţiile de trai.

Spre a scăpa de această cursă pe care le-o întindeau şi apărătorii regimului, şi propria lor concepţie, poporaniştii au început să idealizeze pe ţărani, să le găsească toate calităţile, pentru ca astfel, pe temeiul acestor calităţi să poată ajunge la încheierea că ţăranii merită o soartă mai bună şi că deci clasele superioare şi culte sunt datoare să le-o asigure, ridicându-le starea economico-materială şi însemnătatea politică. Dar tocmai acum poporaniştii cad în cursă, pentru că apărătorii inteligenţi ai neoiobăgiei nu numai că nu contrazic apologia ţărănimii, dar se asociază la ea şi am văzut de ce. Decât, în mod tacit, trag alte concluzii: dacă regimul nostru economic produce efecte atât de bune încât îl face pe ţăranul nostru superior celui străin, atunci trebuie susţinut din răsputeri împotriva oricărei tentative de răsturnare. Cu această rezervă mintală, apologiştii regimului se asociază cu poporaniştii, recunosc oarecare neajunsuri şi se declară gata să le îndrepte: să mai modificăm tocmelile agricole. spre a feri ţărănimea de prea marea lăcomie a arendaşului străin (se ştie doar că lăcomia e un defect eminamente străin); să mai îmbunătăţim administraţia, înlocuind pe subprefecţi prin administratori comunali; să facem infirmerii, băi săteşti şi, mai ales, şcoli ,şi iară şcoli, căci doară cel mai mare duşman al ţăranului este lipsa de cultură. Şi aşa se stabileşte acordul între apărătorii regimului şi poporaniştii noştri.

Şi iată cum neoiobăgiştii au început să devină poporanişti, şi poporaniştii, de multe ori fără să vrea şi fără s-o ştie, au început să devină apăratorii regimului neoiobag.

Este însă alt fapt mai important, care constituie o legătură mai puternică între poporanism şi neoiobăgism. Poporanismul nostru — şi iarăşi îl am în vedere pe cel sincer — se erijează în sprijinitor şi reprezentant al intereselor ţărănimii. Ţărănimea noastră însă, după alcătuirea şi interesele ei, nu este o masă uniformă, cum o arată numele, ci e împărţită în grupe şi clase, care au, se înţelege, interese comune ţărăneşti, dar au şi interese deosebite şi uneori chiar antagonice. E, prin urmare, de la sine înţeles că poporanismul poate să reprezinte interesele întregii ţărănimii numai întru atâta întru cât ele sunt aceleaşi; acolo însă unde ele se deosebesc, poporanismul trebuie să aleagă şi, reprezentând interesele unei grupe sau clase, implicit se va găsi în vrăjmăşie cu celelalte. Asta e fatal. Asta nu depinde de buna sau reaua-voinţă a omului, ci de fatalitatea împrejurărilor sociale obiective.

Poporanismul nostru însă e de origine şi natură mic-burgheză; aceasta din capul locului. prin însăşi originea imensei majorităţi a acelora care îl compun. Poporaniştii, de obicei, sunt fii ai micii burghezii orăşăneşti şi ai clasei profesiunilor libere, care este la rândul ei de origine mic-burgheză; apoi fii ai ţărănimii înţolite. ai preoţilor şi învăţătorilor, ai negustorilor săteşti. Din această cauză şi din altele, poporanismul român e pătruns de ideologia micii burghezimi. Sub cuvântul şi pretextul de reprezentant al intereselor poporului ţărănesc (de aici şi denumirea de poporanist), în fond el reprezintă mai ales interesele burgheziei ţărăneşti, iară pe ale imensei majorităţi, pe ale ţărănimii dezmoştenite, le reprezintă numai întru cât sunt în armonie sau cel puţin nu se ciocnesc cu cele dintâi. Când însa această ciocnire se iveşte, poporanismul trece de partea burghezimii săteşti împotriva mulţimii. Dovezi despre toate acestea vom avea destule mai jos.

Dar noi am văzut şi vom vedea că burghezimea sătească are tot interesul ca regimul neoiobăgist să crească şi să înflorească, nu să dispară. Pe baza acestui regim, ea practică exploatarea ţărănimii, în mic — nu e vorbă, dar mai intensiv chiar decât arendaşii şi proprietarii mari. Burghezimea sătească e împotriva acestora din urmă, dar nu pentru că ei sunt temelia regimului, ci pentru că nu-i dau şi ei destulă latitudine ca să se folosească de acest regim cât ar vrea. Burghezimea sătească e cea mai aprigă vrăjmaşă a proprietarilor şi arendaşilor; idealul ei ar fi dispariţia lor totală, dar nu pentru ca odată cu dânşii să dispară şi regimul, ci pentru ca, pe cât posibil, să-i înlocuiască. Tot astfel şi poporanistul, m calitatea sa de reprezentant ideolog al intereselor burghezimii săteşti, e un straşnic adversar al marilor proprietari şi arendaşi, dar face ochi dulci neoiobăgiei. Şi pe acest teren apărătorii inteligenţi ai neoiobăgiei şi poporaniştii noştri se întâlnesc nu ca vrăjmaşi, ci ca aliaţi.

Şi iată cum chiar şi o bună parte din clasele noastre dominante şi dintre guvernanţii noştri au devenit poporanişti, poporaniştii au devenit guvernanţi şi ţara toată s-a acoperit de poporanişti şi poporanism; poporanişti civili şi militari, laici ,şi clerici, bărbaţi şi femei; poporanism liberal, poporanism conservator, poporanism guvernamental, poporanism opoziţionist, poporanism naţionalist, poporanism antisemit, poporanism democrat, poporanism socialist şi poporanism poporanist propriu-zis.

*

Am pomenit până acum de mai multe ori cuvântul poporanism fără să lămuresc ce este acest curent de idei şi opinii şi ce înţeleg eu prin poporanism. Şi nu că n-ar merita-o; dimpotrivă. Despre poporanismul literar, politic, economic etc. se vorbeşte atâta încât încercarea de a lămuri pe larg chestia poporanismului ar fi foarte utilă. Din nenorocire, nu pot s-o fac aici, aceasta ar ieşi cu totul din marginile studiului de faţă. Câteva cuvinte sunt totuşi absolut necesare, având în vedere marea confuzie ce se face cu termenul poporanism.

Şi, înainte de a vedea despre ce fel de poporanism vorbesc aici, vreau să precizez care e poporanismul despre care nu vorbesc. Aici nu mă ocup de poporanismul specific rusesc, acea teorie atât de larg umanitară, revoluţionară (cel puţin în aparenţă), atât de frumoasă şi ademenitoare în formă şi atât de superficială, utopică şi uneori chiar reacţionară în fond. Acest poporanism a influenţat începuturile mişcării socialiste române de acum un sfert de veac. El ocupa încă un loc destul de important în prima lucrare socialistă marxistă română, Ce vor socialiştii români, şi anume în partea care tratează problema agrară. Acolo se mai face încă încercarea de a împăca poporanismul cu marxismul, de a pune poporanismul sub scutul marxismului şi al metodei lui de cercetare.

Nu voi vorbi nici de poporanismul apărut în ţară la vreo 15 ani după cel dintâi şi din aceeaşi sursă. dar de data asta nu sub scutul .marxismului, ci, ca şi în Rusia, în opoziţie cu el şi împotriva lui. Lipsit de metoda riguroasă a marxismului, acest poporanism se arată cu toată semnificarea lui originară şi cu tot utopismul lui în articolul d-lui Şărcăleanu asupra poetului Goga. Nu voi vorbi nici despre poporanismul aşa cum se prezintă în articolele d-lui Stere Social-democratism sau poporanism. În aceste articole. poporanismul pare să aibă ca principal atribut de a fi contra social-democratismului şi lucrul cel mai greu de descurcat dintr-însele e tocmai: ce e poporanismul?

Despre toate aceste feluri de poporanism nu voi vorbi aici; poate, sper chiar, s-o fac altă dată. Aici am în vedere numai poporanismul nostru naţional, român, aşa cum a izvorât din condiţiile-deosebite şi reale ale ţării noastre. Acest poporanism e mai mult practic decât teoretic, ba nici nu-şi are propria sa teorie. Strădania d-lui Stere de a-i da una n-a reuşit deloc. Dar acest poporanism are propriile sale vederi şi atitudini şi — ceea ce e mai important — propria sa practică. Şi la această practică reală, care influenţează mersul real al lucrurilor din ţară, s-au asociat într-un fel sau într-altul toţi poporaniştii de tot felul, inclusiv aceia care stau sub înrâurirea poporanismului rusesc ca teorie. Dar şi acest poporanism naţional e departe, foarte departe de a fi uniform. Aceasta se vede chiar din acele grupuri .multiple care îl compun, grupe pe care le-am enumerat mai sus şi care de multe ori se războiesc crâncen între ele.

Aici, pentru lămuririle ce ne sunt neapărat necesare, voi căuta să deosebesc pe poporanişti numai în două grupe principale, care diferă între ele prin însăşi originea poporanismului lor. În prima grupă pun pe poporaniştii claselor dominante, apărătorii conştienţi şi interesaţi ai regimului nostru economico- şi politico-social în vigoare. Noi am văzut de unde vine mai cu seamă poporanismul lor, am văzut că el nu este sincer, ci este un poporanism de nevoie, de tactică bineînţeleasă. În a doua grupă pun poporanismul cel sincer, care-şi are izvorul în alte clase şi alte interese sociale.

Dacă în ţara noastră — lipsită, în bună parte. de marea industrie şi deci de marele comerţ — burghezia mare e foarte slab reprezentată, în schimb s-a dezvoltat burghezia mică şi cea mijlocie, din micul comerţ, din industriile mici şi mijlocii, din burghezia sătească în sfârşit. Or, interesele acestei mici burghezii, în special ale celei orăşeneşti, nu numai că nu sunt antagoniste cu ale ţărănimii muncitoare, dar de multe ori se armonizează. Mica burghezie orăşenească trăind în mare parte din tranzacţiile cu ţărănimea, propăşirea celei dintâi atârnă de a celei de-a doua. Până şi burghezimea sătească, interesată să exploateze cât mai mult pe ţăranii muncitori şi chiar în interesul acestei exploatări, are totuşi şi interese identice cu ale lor, interese special ţărăneşti. Mica burghezie deci, în generalitatea ei, în mod firesc îşi îndreaptă mai mult sau mai puţin simpatiile către ţărănimea oropsită.

Pe urmă vine o clasă, dezvoltată peste măsura la noi, birocraţia. care în straturile ei superioare se confundă în interese cu clasele dominante, dar în straturile inferioare e înclinată mai mult în favoarea ţărănimii. aceasta atât prin originea ei, căci în imensa majoritate a cazurilor se trage din mica burghezie orăşenească şi sătească şi din profesiunile libere, cât şi din pricina situaţiei sale precare şi nenorocite. Bineînţeles, nu vorbim de acea parte a birocraţiei inferioare care e întrebuinţată în administraţie direct împotriva ţărănimii.

Apoi vine clasa foarte importantă a profesiunilor libere. a intelectualilor, mai ales a proletariatului intelectual. Acesta din urmă a luat şi la noi, ca la toate popoarele semicapitaliste, o dezvoltare anormală, patologică. Şi această clasă va fi de asemenea înclinată să simpatizeze cu ţărănimea atât din cauza originii şi situaţiei sale precare, cât şi din cauza culturii sale, care o face să vadă că decăderea, ruina şi degenerarea ţărănimii într-o ţară agrară înseamnă degenerarea, decăderea şi ruina tării înseşi. Această clasă e menită nu numai să mărească curentul ţăranofil şi poporanist, dar şi să-i dea teoreticienii, ideologii şi utopiştii care ştiu câteodată să se elibereze de păcatul originii lor mic-burgheze şi să simtă interesele adevărate ale maselor muncitoare oropsite, din nenorocire să le simtă numai, nu să le vadă clar. Aceştia cad de obicei în exagerări — exagerarea fiind inerentă curentelor de idei pornite din sentimente — şi, apărând interesele ţărăneşti, ei prefac viaţa ţărănistă într-un ideal moral şi social în sensul căruia. trebuie să se dezvolte ţara, ba chiar lumea toată[3].

Iată deci atâtea clase şi grupe care reprezintă o mare forţă socială şi care produc curentul poporanist sincer, deosebit de cel nesincer al claselor.dominante şi al reprezentanţilor regimului neoiobag.

E o chestie de elementară dreptate să nu confundăm aceste două curente, care au şi origine, şi imbold, şi intenţii atât de deosebite. Din nenorocire însă, şi acest curent poporanist sincer, curat de multe ori cade în păcatele celui nesincer, alunecă în felul de a vedea al acestuia, substituind cauze imaginare celor adevărate şi adânci, deplasând atenţia publică şi îndreptând astfel activitatea socială mai mult împotriva decât în folosul maselor muncitoreşti agrare. E deci de cel mai mare interes pentru înşişi poporaniştii sinceri o critică, fie chiar şi mai caustică, a concepţiei şi activităţii lor.

Şi aici o mică lămurire, mai mult personală. Ştiu că multora critica pe care o fac poporanismului le va părea că e rezultatul intransigenţei sectare socialisto-marxiste a subsemnatului, care nu vrea decât totul sau nimica, pentru care nu contează decât activitatea pornită în vederea schimbării societăţii actuale în societate socialistă, iar restul e reacţionarism şi burghezism infam. Nu! De această concepţie sectară: totul sau nimic, nu m-am făcut vinovat nici în tinereţele mele cele fragede, când o asemenea intransigenţă îi şade bine omului, când ea este şi explicabilă. şi justificată; dar încă la bătrâneţe! În ţările semicapitaliste, care sufăr de răul a două regimuri deosebite — al celui feudal, care nu vrea să moară. şi al celui capitalist, care nu poate încă să trăiască —. răul acesta e atât de ir-are încât cel mai mic bine real în intenţie sau în executare e binevenit de oriunde ar veni.

Când un învăţător sătesc, aşa-numit apostol al satului — nu acela care, ca membru al unei bănci populare, al unei asociaţii de arendare, îşi face treburile şi cariera —, când un învăţător caută din răsputeri să mai aducă puţină lumină în bezna satului şi se zbuciumă să capete un pic de dreptate pentru sătean, atunci fapta lui e mare şi frumoasă[4]. Ştiu că rezultatele acestei activităţi vor fi mici, meschine, uneori aproape nule; lumina nu e făcută pentru rob şi dreptatea nu e pentru neoiobag. Dar mărimea morală a faptelor omeneşti nu se judecă numai după rezultat, ci mai ales după intenţia curată cu care a fost făcută, după jertfa ce li s-a închinat. De multe ori, rezultatele mari şi frumoase care fac zgomot. sunt urmarea condiţiilor obiective ale împrejurărilor sociale, în ivirea cărora omul n-are nici merit, nici vină.

Când un doctor sătesc, întreaga viaţă, în condiţii absolut mizerabile, se străduieşte să aline cât de puţin durerile ţăranului neoiobag, fapta lui e mare şi frumoasă. Ştiu că rezultatele vor fi meschine, aproape nule. În. starea sanitară a satelor, cu mizeria lor înfiorătoare, intervenţiile sunt aproape de prisos. Dar fapta lui e totuşi mare, prin inima voioasă şi spiritul de sacrificiu cu care a fost făcută.

Când un ministru o viaţă întreagă se sileşte să stimuleze activitatea şcolară şi extraşcolară ca să ridice starea culturală şi morală a ţăranilor, fapta lui e foarte importantă, oricât de mici ar fi rezultatele obţinute. Şi campania acerbă întreprinsă de potrivnici în contra acelui ministru arată cât de însemnată moralmente este activitatea lui. Dar — şi aci e un dar serios de tot — e foarte important să se ştie clar la portée, marginile acelei activităţi, ce poate şi ce nu poate să dea; să nu fie erijată în ceea ce nu este şi nu poate fi, să nu se creadă şi să nu se caute să se încredinţeze şi pe alţii că acea activitate rezolvă sau vrea să rezolve o problemă mare şi adâncă, pe când în realitate trece pe lângă ea fără s-o atingă, şi mai ales să nu se creeze prin ea diversiuni, să nu se distragă profundele mase ale ţărănimii muncitoare de la adevăratele ei ţeluri de mântuire.

Când un lucrător rămas fără lucru e muritor de foame cu nevasta şi copiii şi silit să întindă mâna, atunci daţi-i cât vă lasă inima şi cât puteţi; şi, dacă nu puteţi mai mult, daţi-i o para: para cu para în douăzeci de zile va strânge 20 de bani şi, dacă până atunci nu va muri de foame. va cumpăra o pâine şi tot e mai bine decât nimic. Dar nu ziceţi că prin filantropia dv. i-aţi rezolvat sau sunteţi pe cale de a-i rezolva problema mizeriei, căci vă înşelaţi pe dv. înşivă, induceţi în eroare opinia publică, pe care o faceţi să se creadă cu conştiinţa împăcată, şi rătăciţi şi pe bietul om de la adevărata cale a rezolvării problemei, care e: căpătarea unei munci sigure şi bine retribuite.

Din nenorocire, cum am zis, şi poporanismul cel sincer cade în cursă şi, crezând că lucrează pentru salvarea ţărănimii. de multe ori îşi iroseşte zadarnic energia, creează diversiuni şi produce şi confuzie în spirite, chiar în acele chestii în care, în fond, are dreptate. Să luăm, ca pildă izbitoare, campania atât de dreaptă dusă de poporanismul cel sincer împotriva crudei şi neomenoasei exploatări a ţăranilor de către clasa marilor proprietari şi arendaşi, pentru a vedea că până şi în această campanie, pornită din motive atât de curate, poporanismul reuşeşte să producă o confuzie în spirite şi o diversiune care serveşte aşa de mult regimului neoiobag.

Şi, mai întâi, e greşit felul cum pun chestia poporaniştii, găsind ultima cauză eficientă a groaznicei exploatări şi aserviri a ţăranului nu într-o anume organizaţie economică, în anume instituţii, în anume fel şi relaţii de producţie şi împărţire a bogăţiilor, ci în răutatea oamenilor, a proprietarilor şi arendaşilor sau a unor anumite categorii de proprietari şi arendaşi.

Arendaşul cel mai omenos, mai cumsecade şi mai cu frica lui dumnezeu, când va lua o moşie, îşi va face socoteala câţi locuitori are ea, care sunt condiţiile şi relaţiile existente .de muncă şi conform cu aceste date va plăti arenda corespunzătoare. Apoi va trebui să valorifice toate acele condiţii şi relaţii de producţie, să lucreze cu învoielile existente — dijme, ruşfeturi, contractul agricol actual —, să lucreze cu inventarul ţăranului etc. ca să scoată arenda şi câştigul obişnuit. Or, lucrând în toate condiţiile astea, pentru care n-are nici o vină, căci doar nu el le-a creat, arendaşul va urma să ruineze totodată şi ţărănimea, şi producţia agricolă a ţării. Sub regimul capitalist, lucrând ca fermier, cu lucrători salariaţi, ar fi nevoit să bage capital în producţie, să facă agricultură sistematică, să exploateze, fireşte, şi acolo — exploatarea —, până la realizarea regimului socialist, fiind o condiţie inevitabilă şi necesară a vieţii economico-sociale —, dar această exploatare ar fi mai omenoasă şi, în loc de element de ruinare a producţiei tării, ar fi un element de propăşire a ei. Deci, în ultimă instanţă. nu arendaşul, ci sistemul, regimul e de vină.

Se înţelege, sunt proprietari şi arendaşi care duc consecinţele regimului la ultima limită, care duc cruzimea peste marginile impuse de regim. Şi se înţelege că lupta cea mai aprigă împotriva lor e o datorie de cinste. Pe de altă parte, în lupta politico-socială nu te războieşti cu un regim abstract, ci cu oameni, cu indivizi. cărora le dai şi de la care primeşti lovituri. Dar pentru ca lupta să fie rodnică nu trebuie permise diversiunile, ci sub răutatea oamenilor trebuie pătrunse adevăratele cauze ale răului, raporturile sociale din care izvorăşte el. Altfel mai mult deserveşti cauza acelora pe care vrei să-i aperi.

Când dai toată vina pe caracterul personal al arendaşilor sau pe excrescenţele regimului, pe exagerările la care ajunge el în unele cazuri, apologiştii regimului se agaţă cu multă dibăcie de aceasta şi trag concluziile ce le convin: dacă pricina e răutatea unor arendaşi, atunci trebuie găsiţi alţii mai buni; dacă exploatarea e uneori absurd de exagerată, trebuie luate măsuri împotriva acestor exagerări care compromit regimul, măsuri care vor ajuta la consolidarea lui. Şi astfel regimul — principala cauză a răului — este consolidat nu numai de prietenii lui, ceea ce ar fi natural, dar şi de potrivnicii lui. ceea ce nu e natural deloc, iară poporanistul, care se crede atât de înaintat încât se miră el singur de revoluţionarismul său, navighează cu pânzele întinse în apele regimului existent.

Toate acestea se văd cu o claritate absolută în campania dusă de poporanism în genere, de cel antisemit în special împotriva arendaşilor străini, îndeosebi, bineînţeles, a arendaşilor evrei: jidanul e de vină! Dacă în arendăşie ca instituţie a sistemului, dacă în arendaşi ca agenţi ai lui se vede încă legătura directă cu regimul şi deci se mai poate da de cauza adevărată a răului, aici orice legătură dispare, deplasarea ,şi substituirea sunt complete. înotăm în plină diversiune ideală: cauza e arendaşul ca jidan, cauza e în religia şi rasa arendaşului, care sunt tocmai atât de vinovate cât şi culoarea părului sau ochilor lui. Şi, dacă culoarea părului şi ochilor arendaşului n-a fost întrebuinţată ca diversiune, pricina nu e în absurditatea vădită a unei asemenea aserţiuni, ci în faptul că religia şi rasa fac serviciul acesta în mod mai temeinic. Nu e vorbă, o mică deosebire există între arendaşul pământean şi cel străin în privinţa exploatării nemiloase a ţărănimii; dar această deosebire nu atârnă de religie şi rasă, ci de poziţia politico-socială respectivă a unuia şi a celuilalt; şi această deosebire dovedeşte contrariul de ceea ce vor să dovedească antisemiţii noştri.

Am arătat mai sus că neoiobăgia noastră consistă din două elemente: unul economico-social: amestecul hibrid de capitalism şi feudalism — şi altul politico-social — dezbrăcarea ţărănimii de orice drepturi, care sunt trecute, spre uz şi abuz, claselor dominante. În privinţa întâia, poziţia arendaşului evreu şi al celui român este egală; în privinţa a doua, poziţia celui dintâi e absolut inferioară: el nu poate să-şi valoreze toată puterea lui de exploatare din cauza lipsei de drepturi politice şi din cauza situaţiei lui de evreu. Poziţia lui e inferioară şi faţă de cei exploataţi, pentru care el nu este un boier, un ciocoi, ci un jidan, şi faţă de administraţie, pe ale cărei organe subalterne ştie să le împace, nu-i vorbă, dar cele superioare îi rămân ostile. Poziţia lui e îngreuiată şi de curentul antisemit, atât de puternic. şi de opinia publică, ostilă, şi de presă, în mare parte antisemită, dar mai cu seamă de regimul însuşi, care. dându-i, pe de o parte, toate avantajele neoiobăgiei, se foloseşte, pe de altă parte, de poziţia lui de jidan pentru a face din el o diversiune şi un ţap ispăşitor al păcatelor regimului.

Din toate aceste cauze, arendaşului evreu îi este mult mai greu să ducă exploatarea la ultimele ei consecinţe, şi asta nu pentru că n-ar dori-o — cum să n-o dorească? —, dar pentru că, având prea mulţi ochi aţintiţi asupră-şi, nu poate să întindă prea mult coarda, căci la el se rupe mult mai curând decât la colegul creştin. Dând brânză putredă ţăranului, arendaşul evreu riscă s-o vadă expusă în vitrina unui ziar liberal sau conservator; pe când o brânză şi mai putredă, poate, a arendaşului alegător în colegiul 1 şi deputat nu va avea cinstea să fie expusă în vitrina ziarului sau va apărea acolo sub forma unei splendide roţi de cremă de Olanda, pentru că ziarul e liberal sau conservator, iară arendaşul deputat e de asemenea liberal sau conservator sau şi una şi alta[5].

Urmează de aici că pe moşiile arendate evreilor ţăranii trăiesc mai bine? Doamne fereşte! Mizeria e aceeaşi şi asta arată încă o dată că regimul, în impersonalitatea lui, îşi impune vrând-nevrând toate consecinţele nefaste.

Mai original e când campania împotriva arendaşului e dusă de marii proprietari. Original, dar explicabil. Clasele dominante, ca să producă diversiune şi să distragă atenţia de la regimul care li-i sursa de dominare, sunt gata să acuze pe dumnezeu şi pe oameni; iară când regimul merge spre decădere şi sursele de diversiune sunt epuizate, începe să se acuze reciproc. Arendaşii sunt toată vina, zic unii proprietari; arendaşii, care prin lăcomia lor au îngreuiat învoielile, au mărit exploatarea, au ruinat ţărănimea ş.a.m.d. E adevărat că arendaşii au fost. în mare parte, aceia care au dus exploatarea la ultimele margini, trăgând ultimele consecinţe din regimul existent. Dar în aceasta ei au fost agenţii marii proprietăţi. pentru ridicarea rentei şi valorii ei.

Arendaşul e un produs fatal şi firesc al regimului, ca şi ţăranul neoiobag. Arendaşul X ia în arendă moşia Z pentru 50 000 de lei anual, iară beneficiul lui mediu este, să zicem, de 30 000. Îngreuind învoielile, exagerând exploatarea, scoate în loc de 80 000 de lei 100 000 şi astfel, peste câştigul obişnuit de 30 000, scoate încă 20 000. Dar acesta va dura numai cât ţine termenul contractului, destul de scurt la noi: de obicei 3—5 ani. Pe urmă, în baza noilor condiţii de învoieli şi de exploatare introduse de arendaş, proprietarul urcă arenda la 70 000, profitul obişnuit al arendaşului revenind la cel de mai înainte. în felul acesta, renta şi valoarea moşiei Z se măresc enorm şi aşa s-a făcut că în ultimul pătrar de veac renta şi valoarea moşiilor au crescut atât de imens[6]. E deci vădit că din mărirea exploatării ţărăneşti arendaşul beneficiază un termen scurt, iară pe uimă proprietatea mare beneficiază pentru totdeauna, şi că arendaşii, mărind exploatarea, au fost agenţii cei mai eficaci pentru mărirea rentei şi valorii pământului.

Şi atunci? Poate că nu arendaşii, ci proprietarii au toată vina?

Personal şi individual tot atât cât şi arendaşii. Astfel, în exemplul de mai sus, proprietarul cel mai cumsecade din lume, dacă ar scădea arenda, ar dovedi o inimă bună, dar şi multă naivitate, pentru că scăderea ar folosi arendaşului şi burgheziei săteşti, iară nu ţărănimii muncitoare. Dealtfel, a cere ca lumea să vândă mai ieftin decât se oferă este o copilărie economică, ar fi a întoarce pe dos legea ofertei şi cererii şi legea concurenţei, legi economice fundamentale ale societăţilor moderne[7].

Mai clar se vede lipsa de vină a proprietarului, ca individ, în cazul când moşia e cumpărată de curând — şi doar acesta e cazul foarte multor moşii în ţara noastră, unde marea proprietate funciară nu e legată de anume familii şi tradiţii —, boierii proprietari funciari fiind, în genere de origine foarte burgheză şi de dată foarte recentă. La noi pământul este pe de o parte o marfă ca toate mărfurile, iară pe de altă parte o plasare de capital ca oricare alta. Deci un capitalist, având de plasat 500 000 de lei, care la noi, unde rata profitului e cam de 5%, produc 25 000, îi plasează într-o moşie oare produce 25 000 de lei, sumă pe care o cere când dă moşia în arendă. Insă în această arendă, date fiind raporturile sociale de producţie, sunt fixate şi exploatarea ruinătoare a ţăranului, şi tendinţa de ruinare a agriculturii şi ţării. Ei bine, întru cât proprietarul acesta este el, personal şi individual, mai vinovat acuma de ruinarea ţăranului şi a ţării decât atunci când îşi avea capitalul plasat în bonuri? Şi cu cât e mai vinovat el decât colegul său care a plasat o jumătate de milion în proprietatea urbană sau în acţiuni industriale?

*

Poporaniştii mai inteligenţi şi mai culţi au simţit naivitatea acestei explicări a profundelor noastre anomalii agrare prin însuşirile sufleteşti personale ale proprietarilor şi arendaşilor, de unde ar rezulta, bineînţeles, că rezolvarea problemei constă în selecţionarea şi educarea unor proprietari şi arendaşi mai buni. Şi atunci au găsit altă explicaţie: problema noastră agrară rezidă în reaua împărţire a proprietăţii noastre rurale, în prea marea ei concentrare în câteva mâini, luând astfel forma de proprietate funciară latifundiară. Aici e problema, aici e buba, în asta rezidă cele mai .multe anomalii ale vieţii noastre agrare şi ale vieţii sociale în general. Dacă, după vorba celebră a lui Pliniu, latifundia perdidere Roma, acea Romă care era stăpâna lumii, ou [atât] mai uşor vor pierde pe fiica ei plăpândă de pe ţărmul Dunării?

Trebuie să recunoaştem că, făcând toate constatările acestea, pe care dealtfel le făcuse şi vechea mişcare socialistă, poporaniştii, cei democraţi, se ridică aici mult mai sus decât de obicei şi prin puterea de abstracţie în căutarea unor cauze generale, şi prin metoda de a le căuta. Împărţirea proprietăţii, respectiv a celei rurale, e un fenomen economic atât de important încât e explicabilă greşeala de a lua acest fapt ca fenomenul esenţial şi generator al problemei noastre agrare. Pe de altă parte au dreptate poporaniştii-democraţi când insistă asupra fenomenului special al formei de proprietate-latifundii şi nu insistă asupra fenomenului generic al acestei proprietăţi, forma ei individuală.

În adevăr, proprietatea individuală — nu numai asupra pământului, dar asupra tuturor instrumentelor de muncă — e fenomenul general şi generator nu al problemei şi chestiei agrare, ci al problemei şi chestiei sociale în general, şi nu numai în ţara noastră, ci în toate ţările moderne; iară schimbarea formei de proprietate din individuală în colectivă va dezlega, când va veni vremea, întreaga problemă şi chestie socială, cu toate problemele ce le cuprinde şi dintre care chestia agrară e una din cele mai importante. Problema agrară însă, de care ne ocupăm noi, nu depinde de chestia socială şi nici nu seamănă cu problemele agrare ale ţărilor din Occident; e o problemă specială ţării noastre, şi pentru a o pricepe trebuie să ne îndreptăm atenţia nu asupra elementelor prin care ne asemănăm cu Apusul, ci tocmai asupra acelora prin care ne deosebim, care ne sunt speciale, căci tocmai acolo rezidă şi problema, şi rezolvarea ei.

Or, proprietatea latifundiară e un fenomen economico-social şi foarte important, şi foarte bătător la ochi şi, în forma în care se găseşte la noi, e un fenomen special ţării noastre. Şi, tocmai pentru că îndeplineşte multe condiţii esenţiale pentru găsirea şi rezolvarea problemei, de aceea a încurcat şi pe cercetătorii noştri şi opinia publică, astfel că la un moment dat a răsunat de la Severin la Dorohoi: proprietatea latifundiară, iată inamicul!

Să vedem care sunt elementele de adevăr şi neadevăr cuprinse în această aserţiune.

A fost o vreme când concentrarea peste măsură a întinderilor de pământ în unele mâini, în proprietate individuală-latifundiară, se socotea de către unii economişti şi unii teoreticieni ai socialismului ca un rezultat inevitabil al dezvoltării capitaliste a societăţilor moderne, această concentrare fiind un caz special al fenomenului general şi inevitabil: concentrarea capitalurilor în puţine mâini. Spencer, în tinereţele sale, a fost aşa de îngrozit de această perspectivă încât el, intransigentul manchesterian de mai târziu, a şi devenit pentru puţină vreme un parţial socialist. în prima lui lucrare socială mai importantă, Social Statics, Spencer argumentează cam aşa:

Dacă concentrarea pământurilor va urma înainte, atunci vom ajunge ca ţara întreagă, pământul întreg să devină proprietatea câtorva familii. Acestea însă, în virtutea principiului proprietăţii individuale — jus utendi et abutendi —, vor avea voie să gonească pe toată lumea de pe moşiile lor, însuşi dreptul de a trăi al oamenilor va ajunge la discreţia unei mici coterii de latifundiari. Omenirea va ajunge deci într-o robie cumplită, cum n-a mai fost, şi rezultatul va fi sau pieirea societăţilor cu toată civilizaţia lor, sau prefacerea proprietăţii individuale asupra pământului în proprietate colectivă[8].

Dezvoltarea reală a societăţilor capitaliste n-a justificat prevederile teoreticienilor socialişti, nici temerile lui Spencer. Concentrarea acestui capital special ce este pământul n-a mers progresiv în ţările capitaliste, cum este cazul cu celelalte feluri şi forme de capital: industrial, mobiliar, financiar, cămătăresc etc. După unii teoreticieni, în anumite ţări se observă chiar — fapt dealtfel contestabil — un proces contrar, neînsemnat.

Nu-i vorbă, capitalul ajunge la acelaşi scop — la concentrarea şi supunerea către el a proprietăţii rurale — şi pe alte căi, lăturalnice, cum e înglodarea ei în datorii şi ipoteci. Neputându-şi ajunge scopul sub forma de capital producător, şi-l ajunge sub aceea de capital cămătăresc, mobiliar. Dar concentrarea directă şi progresivă a proprietăţii rurale în unele mâini în adevăr nu se observă.

Care sunt cauzele acestui fenomen neprevăzut? Ele sunt multiple. Astfel e, spre pildă, concurenţa ţărilor înapoiate agricole semicapitaliste, care reduce straşnic profitul agriculturii ţărilor industriale şi face mai profitabilă plasarea capitalului în industrie. Astfel e în ţările industriale emigrarea lucrătorilor agricoli în centrele de industrie; ridicarea salariilor muncitorilor agricoli şi deci reducerea profitului agricultorilor mari; creşterea intensităţii culturii pământului, care face ca pentru unele culturi, care ajung să se efectueze în felul grădinăritului mica proprietate să fie mai potrivită decât cea mare şt deci s-o poată concura cu succes; astfel e faptul că agricultura intensivă cere capital tot mai mare; în sfârşit, mai e şi munca excesivă şi munca istovitoare la care se supune pe sine şi ai săi micul proprietar agrar pentru a-şi conserva proprietatea, şi asta e, poate, una din cauzele cele mai principale; mai sunt şi alte cauze, asupra cărora nu putem insista aici.

Cum vedem, în ţările capitaliste sunt condiţii sociale puternice care se împotrivesc tendinţei latifundiare. Într-o ţară semicapitalistă şi neoiobagă cum e a noastră dimpotrivă, toate condiţiile favorizează foarte mult formarea latifundiilor. Întru atâta întrucât suntem o ţară capitalistă, pământul la noi a devenit o marfă, trecerea lui din mână în mână — neîntâmpinând condiţiile împotrivitoare din alte ţări — e mai uşoară decât oriunde. Regimul nostru neoiobag, prin elementul lui capitalisto-occidental, înlesneşte şi favorizează achiziţionarea şi rotunjirea latifundiilor, iară prin elementul lui iobăgist favorizează şi face rentabilă această formă de proprietate rurală.

În adevăr, noi nu ne temem de concurenţa agrară a ţărilor occidentale capitaliste. Dimpotrivă, ca ţară agrară semicapitalistă, noi le facem concurenţă. La noi domneşte nu cultura intensivă, ci cultura extensivă; or, aceasta din urmă e, netăgăduit, mai rentabilă la proprietatea mare decât la cea mică. La noi proprietatea mică nu poate s-o concureze pe cea mare, pentru motivul că proprietate mică, în adevărata accepţie a cuvântului, nici nu avem. Dar mai important decât toate este că neoiobăgia noastră, prin relaţiile de producţie existente, pune la dispoziţia proprietăţii mari latifundiare un muncitor semirobit, pe care îl lipeşte pământului, îl preface într-un muncitor prost plătit, semigratuit, şi totodată liberează latifundiile de grija conducerii şi de necesitatea capitalului, pentrn că neoiobagul lucrează cu inventarul său. În aceste condiţii extraordinar de favorabile pentru latifundiarea ţării, nu e de mirare că latifundiile există, ci că nu progresează mai repede. Dealtfel, ele s-ar fi dezvoltat şi mai mult dacă n-ar fi existat piedica inalienabilităţii pământurilor ţărăneşti. Organizaţia şi instituţiile medievale sunt foarte favorabile latifundiilor. În despotiile asiatice, întreg pământul aparţine despotului, monarhului, care-l împarte favoriţilor săi. În Moldova noastră iobăgistă, o mare parte a ţării aparţinea câtorva familii.

Aşadar, latifundiile sunt un rezultat firesc al regimului nostru economic, nu o cauză a lui.

Problema latifundiilor nu constituie problema noastră agrară şi nu e nici elementul ei cel imai important; poporaniştii i-au exagerat deci importanţa şi au exagerat şi relele pe care le înfăţişează ea. După d-lor, una din cauzele creşterii exploatării şi deci mizeriei ţărăneşti sunt latifundiile. Pe moşiile mai mici, aşa argumentează poporaniştii, învoielile vor fi mai avantajoase din cauza concurenţei moşierilor: neconvenindu-i ţăranului anume condiţii de muncă, se va duce la moşia vecină, pe când aşa, prins într-un domeniu imens de mai multe moşii împreunate, n-are unde să meargă, trebuie să primească condiţiile ce i se dictează. Acest raţionament e numai în parte adevărat.

Ţăranul nostru nu trăieşte sub regimul liberii concurenţe, ci sub regimul neoiobag, sub regimul unui contract agrar impus de împrejurările economice şi politico-sociale, care nu depind de mărimea moşiei. Apoi proprietarii nelatifundiari, spre a înlătura neajunsul ce rezultă pentru ei din micimea relativă a moşiei, se înţeleg ca vecini nu numai asupra învoielilor uniforme de făcut, dar şi asupra unor amănunte, cum e, spre pildă, care ţăran trebuie ţinut în frâu şi care nu trebuie învoit deloc pentru că e recalcitrant etc. în felul acesta, avantajul moşiilor nelatifundiare dispare aproape cu totul pentru ţărani. în schimb, exploatarea şi stoarcerea muncii ţărăneşti nu numai că nu-s direct proporţionale cu întinderea moşiei, dar mai curând sunt invers proporţionale: cu cât domeniul e mai mare, cu atâta supravegherea şi deci şi stoarcerea e mai dificilă; şi cea mai teribilă stoarcere a muncii e pe micile proprietăţi ale fruntaşilor ţărani. Din acest punct de vedere, latifundiile sunt chiar ceva mai favorabile ţărănimii, nu în chip însemnat dealtfel.

Nepriceperea adevăratului rost al latifundiilor duce la concluzii false, care îngăduie soluţii diversioniste dacă putem să ne exprimăm aşa. Dacă latifundiile sunt inamicul, dacă principala caracteristică a ţării este că e o ţară de latifundii cum zic poporaniştii, atunci evident că soluţia este în dispariţia lor. Şi s-a şi cerut ca statul, printr-o lege specială, să limiteze întinderea proprietăţilor mari la un anumit maximum de hectare, lege care ar face să dispară latifundiile ca prin minune.

Insă care ar fi rezultatul?

Avem 4 000 de proprietari mari şi vreo 2 500—3 000 de arendaşi, să zicem în total 7 000. Prin fixarea acelui maximum de întindere, să zicem că numărul proprietarilor mari s-ar întrei, ar fi de 12 000. Dacă legiuitorul, fiind consecvent, ar limita şi dreptul de arendare la o singură moşie, am avea, să zicem, 20 000 de proprietari şi arendaşi.

Consecinţele pentru masa ţărănimii muncitoare şi pentru interesele adevărate ale ţării ar fi detestabile. Lasă că ţăranii în loc de 7 000 de stăpâni ar avea 20 000, care ar duce stoarcerea ţărănimii la nişte proporţii necunoscute până acum. Dar gândiţi-vă ce putere formidabilă ar fi cei 20 000 de agrarieni alegători în colegiul 1 şi ce rezistenţă de neînvins ar opune ei oricărei intervenţii adevărate în favoarea ţărănimii! Ei ar da o bază puternică neoiobăgiei noastre, care azi se clatină atât de rău, ar consolida deci pentru multă vreme robia şi mizeria ţăranului şi ar compromite dezvoltarea ţării.

Astfel, când poporanistul nostru se apucă să fie înaintat de tot şi cere legi straşnic de revoluţionare, tocmai atunci cade în reacţionarism.

Dealtfel, în această cerere se vede în toată transparenţa caracterul mic-burghez al poporanismului. Prin această nouă lege a maximului (parcă n-am avut destule!) s-ar crea mii şi mii de locuri vacante de mari proprietari şi arendaşi. Pentru ţărănime şi pentru ţară ar fi un rău; dar ce chilipir pentru burghezia mică, ce perspectivă pentru toţi Titircii Inimă-Rea ai satelor.

Ceea ce am spus despre latifundii se potriveşte tot aşa de bine şi trusturilor arendăşeşti, care sunt un corolar al latifundiilor şi, ca atare, un rezultat şi o excrescenţă a regimului neoiobag, după cum trusturile industriale şi financiare sunt o excrescenţă a regimului capitalist. Este evident că, dacă o mare parte a ţării poate să aparţină câtorva proprietari, ea poate şi să fie arendată câtorva arendaşi. Ba latifundiarea arendăşească e chiar mult mai uşoară decât cea proprietărească. Pentru cumpărarea de moşii trebuie barem capitaluri mari, pe când arendăşia neoiobagă în Moldova cere foarte puţin capital, iară în Muntenia mai deloc.

În aceste condiţii n-ar fi de mirare ca întreaga ţară să fie arendată unui singur trust, ba chiar unui singur arendaş. Şi, cum proprietarul, prin actul de arendare, trece arendaşului nu numai dreptul de a cultiva pământul, dar şi anume drepturi semifeudale asupra ţărănimii, iată deci un om care devine stăpânul de fapt al unei mari părţi a ţării şi al locuitorilor ei ţărani, un fel de domn fanariot de odinioară, care arenda şi el ţara de la turci. Împrejurarea că acest stăpân poate să fie un capitalist străin. adus de vânt de peste mări şi ţări, face ca lucrul să fie şi mai monstruos şi la absurdul economico-social adaugă şi un pericol naţional.

Campania împotriva trusturilor ar fi fost deci binevenită şi perfect justificată cu condiţia însă ca să se ţină bine seama că fenomenul trusturilor — corolar al latifundiilor — e un rezultat al regimului nostru agrar, un efect. nu o cauză a lui, şi dispariţia trusturilor, chiar dacă se va putea obţine în practică, nu va aduce vreo importantă schimbare economică, pentru că regimul va rămîne cu toate consecinţele lui.

Dacă nu se ţine seama de toate astea, atunci se confundă cauza cu efectul, atunci se substituie cauze imaginare celor adevărate, atunci şi chestia trusturilor se preface într-o diversiune în folosul regimului, după cum s-a şi făcut la un moment dat cu binevoitorul concurs chiar şi al poporaniştilor-democraţi, când întreaga noastră problemă agrară era cât pe-aci să fie prefăcută într-o problemă Mochi Fişer.

——————————————————————————–

[1] Acestea sunt fapte autentice.

[2] Prin legile economice în regimul capitalist, ceea ce primeşte lucrătorul în medie pentru munca sa e strictul necesar pentru viaţă. Aceasta reprezintă valoarea muncii în. regimul capitalist. Dar acest strict necesar pentru viaţă, care formează standard of life al muncitorului, nu reprezintă o mărime şi o sumă fixă, nu e aceeaşi, ci, dimpotrivă, variază foarte mult după timp, după loc, după împrejurări. înălţimea la care ajunge acest strict necesar şi, împreună cu ea, înălţimea standard of life-ului lucrătorului depind de multe împrejurări, mai ales însă de trei:

1) productivitatea muncii şi bogăţia ţării în general;

2) înălţimea culturală şi morală la care au ajuns lucrătorii şi deci cerinţele neapărate ce au ei de un anume nivel al vieţii, care şi formează aşa-zisul „strict necesar”, şi

3) conştiinţa muncitorimii de interesele ei de clasă şi organizarea ei de luptă pentru a-şi îmbunătăţi traiul (sindicate, Gewerkschaften, trades-unions).

Standard of life-ul ţăranului nostru învoit, care e un fel de salariat arendaş şi proprietar, adică un neoiobag, e natural să fie incomparabil mai jos decât al proletarului occidental, şi din cauzele speciale ale neoiobăgiei, pe care le-am arătat mai sus, şi din cauză că cerinţele strictului necesar sunt mult mai joase, ţara e mult mai săracă, cultura mai inferioară, iară despre organizări de lucrători ţărani în sensul celor occidentale nici vorbă nu poate fi. În aşa condiţii e uşor de înţeles de ce proletarul occidental trăieşte mai bine nu numai decât imensa majoritate a ţărănimii noastre, dar chiar decât fericitele ei excepţii: fruntaşii satelor. Cât depreciază regimul nostru neoiobag munca ţăranului, am văzut mai sus.

[3] Nu mai vorbim de proletariatul industrial de la oraşe, care reprezintă în mod firesc interesele adevărate ale profundelor mase muncitoare ţărăneşti, după cum poporanismul reprezintă interesele burghezimii săteşti, iară în viitor proletariatul industrial e menit să formeze avangarda în lupta de dezrobire a întregii muncitorimi.

în acţiunea lui, el se solidarizează cu ţărănimea oropsită, se instituie în protectorul ei şi, agitând în favoarea ei prin grai şi prin scris, măreşte în opinia publică curentul de simpatie pentru ţărani. Dar acesta e singurul punct de contact dintre proletariatul industrial conştient şi poporanismul cel sincer. Încolo, între acest proletariat şi acest poporanism este o deosebire profunda şi de concepţie şi de metodă.

Dar despre aceasta vom vorbi în lucrarea viitoare.

[4] Mulţi, foarte mulţi din aceşti învăţători au făcut parte din aşa-numita veche mişcare socialistă şi au fost educaţi în ideile, morala şi idealismul ei. La criza acelei mişcări, dânşii au fost moşteniţi de poporanism.

[5] Sunt cunoscute de toţi cazurile de la laşi şi Vlaşca. unde nişte mari cultivatori au dat muncitorilor să mănânce carne de vite ce fuseseră tăiate fiindcă erau bolnave, pricinuind astfel moartea mai multor muncitori, şi cel de la Constanţa, unde un proprietar dăduse argaţilor săi opinci din. pielea unei vite moarte de boală, ceea ce iară pricinuise moartea unui om. Unul din vinovaţi fiind jidov, a fost arestat: ceilalţi, fiind români, alegători şi, prin urmare, ocrotiţi, au rămas liberi, unul din ei punând chiar autoritatea pe fugă (R. Rosetti. Pentru ce s-au răsculat ţăranii, p. 506, notă).

[6] Mărirea exploatării muncitorului nu e unicul factor de mărire a rentei. Mai sunt şi preţul cerealelor din piaţa mondială şi mărirea întinderii culturii şi mărirea populaţiei; dar aceasta nu interesează aici.

[7] În condiţiile semifeudale de la ţară se poate ca un proprietar, om bun şi care exploatează singur moşia, să facă învoieli mai favorabile, ce ies din regulă. Dar un asemenea proprietar va fi o excepţie, şi de excepţii aici, bineînţeles, nu putem vorbi.

[8] Reproducem întreaga argumentare pe care o făcea în acea-stă privinţă Spencer, ferocele individualist şi antisocialist de mai târziu, care a scris Robia viitorului. E interesant de văzut ce păreri avea el despre robia prezentului:

„Dreptatea nu admite proprietatea asupra pământului, pentru că, dacă o parte a pământului poate fi a unui individ care o ţine pentru trebuinţa sa proprie ca pe un lucru asupra căruia are drept exclusiv, tot astfel celelalte părţi ale pământului pot fi ţinute cu acelaşi drept şi aşa toată faţa planetei noastre ar putea să cadă în mâinile câtorva inşi. lată atunci dilema la care se poate ajunge:

Dacă toată faţa locuită a globului ajunge proprietatea exclusivă a câtorva familii, în acest caz cei care nu sunt proprietari n-au nici un drept de-a avea loc pe pământ. Aceştia din urmă există numai prin toleranţă sau sunt toţi uzurpatori şi numai cu voia stăpânului de pământ găsesc un loc pe care să-şi pună piciorul: şi dacă stăpânul pământului ar voi să nu le dea acest loc, atunci oamenii aceştia fără pământ pot fi surghiuniţi pentru totdeauna din lumea asta. Dacă admitem dar că pământul poate fi supus proprietăţii exclusive, urmează că tot globul poate fi proprietatea câtorva inşi, domeniul lor privat; şi în acest caz toţi cei care n-au pământ nu şi-ar putea exercita facultăţile, ba nici n-ar putea să existe decât cu consimţământul proprietarilor.

E lucru lămurit deci că proprietatea exclusivă calcă în picioare principiul libertăţii, pentru că oamenii care nu trăiesc şi nu se mişcă decât cu voia altuia încetează de a fi fiinţe libere ca şi stăpânii lor. Nici lucrul, nici chiar împărţirea egală a pământului nu pot da naştere dreptului absolut şi exclusiv, pentru că, ajungând la marginile sale extreme, un asemenea drept dă naştere despotismului desăvârşit al proprietarilor şi întotdeauna legile votate de parlament sunt negarea unui asemenea drept.

În fine, teoria dreptului colectiv al moştenirii funciare, re-cunoscut fiecărui om, este potrivită cu progresul şi cu civilizaţia, şi, oricât ar fi de grea realizarea acestei teorii în practică, totuşi dreptatea cere să se îndeplinească”.