Trafic de idei

Înapoi la cuprinsul Neoiobăgiei

Când în aceşti trei ani din urmă, după răscoale, guvernul a venit cu un spor bugetar de 60 000 000, cifra asta a reuşit să pună pe gânduri chiar pe parlamentarii noştri.

Ce dumnezeu! e a cincea parte din bugetul ţării, e anuitatea unui capital de un miliard şi un sfert. E imens!

D-l Costinescu, pricepând perfect imensitatea acestei cifre, a dat explicaţia necesară: această sumă înfricoşătoare, aceste sporuri bugetare se cer în parte însemnată pentru aplicarea legilor agrare, pentru ţărănime şi asigurarea ordinii sociale. Atunci, bineînţeles, sporurile au fost votate. Unii le-au votat de dragul ţărănimii, alţii de dragul ordinii sociale.

În capitolul suplimentar al acestei lucrări, cititorii vor vedea toată însemnătatea acestei cifre înfiorătoare. Aci o vom caracteriza numai în treacăt.

Se ştie că în anii obişnuiţi ţăranul îşi vinde porumbul cu vreo 40—50 de lei chila. Aceste 60 000 000 reprezintă deci o cantitate de porumb cam de un milion şi un sfert până la un milion şi jumătate chile. Pe de altă parte, din peste cinci milioane de suflete ţărăneşti sunt cel puţin două milioane şi jumătate care n-au destulă mămăligă şi sufăr de foame.

Să exprimăm această lipsă de mămăligă, această foamete prin două şi jumătate milioane de suflete, care timp de şase luni pe an — 180 de zile — n-au o fărâmă de mămăligă. E poate exagerat. nu ştiu; mi se pare însă că faţă de înfiorătoarea mizerie a ţăranului nu exagerăm.

În tot cazul, dacă cifra e exagerată, dacă mizeria ţăranilor e mai puţin grozavă, aceasta ar fi şi mai în favoarea tezei noastre. Înmulţind 2 500 000 cu 180, avem 450 000 000 de zile de foame; distribuind ţăranilor un milion şi un sfert până la un milion şi jumătate de chile de porumb, vedem că fiecare flămând ar avea cam un kilogram şi jumătate de porumb pe zi, iar o familie ţărănească de 5 inşi ar avea cam 8 kg pe zi, adică atâta cât n-ar putea să consume şi ar mai rămâne şi pentru păsări, pentru porc şi pentru vite.

Aşadar, întrebuinţând aceste 60 000 000 de lei la cumpărarea de porumb pentru cei în nevoie, foametea sub forma ei cea mai hidoasă — lipsa de mămăligă goală — ar dispărea ca prin minune din ţara noastră.

Se înţelege, nu zicem că aşa ar fi trebuit să facă guvernul, să hrănească el cu mămăligă populaţia ţării. Atâta ar mai trebui ca să ne îndrumăm direct spre despotiile asiatice. Am făcut numai această socoteală spre a demonstra cam ce înseamnă suma de 60 000 000 în viaţa ţării noastre. Şi cred că demonstrarea e destul de sugestivă. Nu mai insist. Acesta e numai un exemplu de sacrificiul economic, material pe care-l face ţara pentru aplicarea legilor agrare şi susţinerea ordinii sociale (adică a regimului neoiobăgist).

Să aruncăm o privire şi asupra sacrificiilor politico-sociale şi morale.

Relaţiile noastre agrare semimedievale au avut întotdeauna o influenţă detestabilă asupra întregii noastre vieţi economice şi culturale. Această influenţă e foarte naturală şi foarte explicabilă. O societate nu e un agregat confuz, ci un organism social; deci nu se poate ca viaţa anormală dintr-o parte esenţială a organismului, cum sunt raporturile agrare, să nu influenţeze întreaga viaţă a întregului organism. Întotdeauna, în toate raporturile şi în toate manifestările sociale, am suferit de virusul medieval, dar parcă niciodată în aşa măsură ca în vremea din urmă, după revoltele ţărăneşti, după regimul poporanist şi după legislaţia aşa-zisă socialistă. Întotdeauna, de o jumătate de veac încoace, statul a fost alfa şi omega vieţii noastre sociale, soarele către care se îndreptau toate privirile şi toate nădejdile, împărţitorul binelui şi al răului, regulatorul întregii vieţi… prin buget: statul poate tot, statul trebuie să facă tot. Dar parcă niciodată această statomanie n-a luat aşa proporţii ca în aceşti trei ani: statul intervine peste tot şi în toate, el e singurul leac la toate nevoile şi din toate colţurile ţării se aude acelaşi strigăt de implorare: intervenţie!

Caragiale, cu simţul lui fin pentru exagerările ridicole ale vieţii noastre sociale, face pe un personaj dintr-o nuveletă a sa să ceară intervenţia statului pentru reglementarea raporturilor conjugale ale doicilor pentru protejarea sănătăţii pruncului român.

Această manie a intervenţiei ajunge curat la absurd.

Ce e, spre pildă, acea faimoasă lege care reglementează producţia petrolului rafinat? 0 asemenea lege medievală, la începutul veacului al XX-lea, într-o ţară care tinde, chipurile, să devină industrială! Şi altădată nici măcar la noi n-ar fi fost posibilă această lege; acuma, cu intervenţionismul de azi, a fost posibilă.

Şi era şi necesară, căci consumatorul român începuse să plătească prea din cale-afară ieftin petrolul rafinat[1]. Iară rezultatul grotesc este că fabricanţii umblă cu petiţii şi cu stăruinţe politice ca să li se permită să fabrice câteva vagoane de petrol mai mult.

„Măcar de m-ar lăsa să distilez încă zece vagoane pe an!”, îmi spunea cu jale unul din ei.

Şi, dealtfel, de ce adică nu s-ar generaliza această lege dacă e bună? De ce nu s-ar întinde asupra altor branşe de producţie industrială? D-l N. Basilescu, profesor de economie politică şi fabricant de bere, a şi tras această consecinţă, cerând, la rândul d-sale, ca statul să reglementeze producţia berei pentru a-l apăra de concurenţi. Şi de ce nu, mă rog? Cum avem un consiliu superior al agriculturii care regulează raporturile economice agrare, de ce n-am avea unul al industriei care să reguleze raporturile industriale, altul pentru cele culturale şi morale, iară deasupra tuturor oligarhia noastră politicianistă şi statul birocrat, prezidând la regularea producţiei, a distribuţiei bogăţiilor şi a întregului mers al vieţii economice, culturale şi morale a ţării!

Statul nostru birocrat, bazat pe neoiobăgie şi condus de oligarhia politicianistă, introducând un fel de socialism! O aşa caricatură a socialismului nici unui Eugen Richter nu-i putea trece prin cap.

Am arătat că unul din rezultatele originale ale confuziei existente e că toate măsurile acestea semimedievale sunt declarate de neştiutori ca având un caracter democrat şi chiar socialist, ca şi cum oriunde e intervenţie din partea statului implicit ar fi şi socialism.

Posibilitatea existenţei într-o ţară a unor legi cum e aceea oare reglează producţia petrolului e o descurajare şi o ameninţare pentru dezvoltarea normală a industriei şi vieţii economice a ţării.

Alt rău, care acum în urmă a luat o întindere foarte mare, e birocraţia şi birocratismul, clasă în bună parte parazitară, care roade de mult organismul nostru social, dar niciodată nu luase încă proporţiile îngrijorătoare din ultimii trei ani, când cele 60 000 000 i-au dat o extensiune nemaipomenită.

Şi împreună cu această plagă merge centralizarea birocratică a întregii noastre vieţi. Nu e o întâmplare că. tocmai acum s-a desfiinţat autonomia comunelor rurale, care exista măcar pe hârtie, că toată conducerea statului se concentrează din ce în ce în mâinile miniştrilor, adică ale birocraţiei ministeriale, şi că statul nostru se poliţienizează tot mai mult şi că, după o jumătate secol de existenţă a regimului constituţional, tocmai acum s-a simţit nevoia de o secţie a treia poliţienească.

Nu sunt întâmplătoare toate acestea; ele se ţin una. de alta, sunt efectele aceloraşi cauze. Prin birocratizarea şi poliţienizarea ţării noi nu mergem spre socialism — ce socialism? păcatele mele! —, ci de-a dreptul spre rusism. Aceasta e cel mai curat şi cel mai sfânt adevăr.

Un semn caracteristic al birocratizării ţării sunt şi toate proiectele din ultima sesiune parlamentară, care sub cuvânt de legi proteguitoare lucrătorului — de cele de-a dreptul represive nu mai pomenim — ţintesc să-i dea şi lui condicuţă, să-i impună respectul medieval către stăpân, întinzând astfel şi asupra lucrătorilor de la oraş relaţiile neoiobăgiste şi omnipotenţa birocratică. Dar ce să mai vorbim de lucrători? Proiectul legii teatrelor caută să prefacă în neoiobagi până şi pe artişti, iară proiectul de aşa-numită încurajare a industriei naţionale caută să prefacă în neoiobagi ai birocraţiei oligarhice pe fabricanţii înşişi, ca în Rusia. E acelaşi spirit birocrat, educat de neoiobăgia noastră, care se arată în toate şi are aceleaşi surse sociale.

Birocraţia rusească, numeroasă, puternică şi parazitară, care conduce tot şi toate, care reglementează întreaga viaţă socială a ţării — economică, politică, intelectuală, morală —, acea birocraţie nu este nici ea întâmplătoare; ea este, în bună parte, rezultanta unui regim economic agrar asemănător întrucâtva cu al nostru. Şi ea este aceea care a adus imensul imperiu la marginea prăpastiei. Şi noi prin birocratizarea noastră ne îndreptăm nu spre poporanism — ce poporanism? păcatele mele! —, ci spre stolâpinismul rusesc. Mă mir şi mă mir cum n-o văd poporaniştii noştri cei democraţi? Dar jandarmeria rurală!

Suntem unica ţară cu regim economic neoiobăgist şi suntem unica ţară care avem o jandarmerie rurală atât de numeroasă. Cel puţin aici se vede cu perfectă claritate legătura puternică dintre cauză şi efect: pentru susţinerea unui aşa regim trebuie o aşa jandarmerie. E logic. Jandarmeria rurală e o imensă nenorocire pentru ţărănime, dar, cercetător imparţial, trebuie să recunosc că guvernanţii noştri, din punctul lor de vedere, nu puteau să procedeze altfel. Ei au simţit foarte bine că prin legile lor agrare nu se înlătură cauzele profunde care produc răscoalele, că, dimpotrivă, prin perturbarea adusă de acele legi în relaţiile economice şansele de răscoale se înmulţesc. Şi atunci, pe de o parte, au votat legile despre care ei cred că vor aduce o uşurare materială ţărănimii, iară de altă parte au înmulţit jandarmii pentru reprimarea revoltelor. însuşi d-l R. Rosetti se vede că aşa a simţit, căci în soluţiile date de d-sa jandarmul rural joacă un rol însemnat.

Dar ce lamentabile condiţii de legiferare impune acest regim economic dacă, pe de o parte, prin legile făcute trebuie să măreşti perturbarea existentă, iară pe de altă. parte trebuie să creezi tot mai mari forţe pentru înăbuşirea ei! Solid regim!

De când am scris capitolul despre administraţia noastră sătească şi jandarmeria rurală, gazetele aduc necontenit alte şi alte ştiri despre isprăvile groaznice ale acestei jandarmerii. Şi doar în gazete nu se strecoară nici a. suta parte din ce se întâmplă în adevăr.

lată ce se întâmplă într-un sat din Prahova — la nevoie pot să-i spun şi numele —, lucruri cunoscute mie personal. Un ţăran având pică pe alt ţăran economiseşte ceva bani, întruchipează o sumă, să zicem zece lei, şi-i duce plocon la postul de jandarmi cu rugămintea să î se dea o învăţătură duşmanului său. Sub un pretext oarecare, duşmanul e chemat la postul de jandarmi. Omul pleacă, urmat de ţipetele nevestei şi copiilor, că doară ştiu ce-l aşteaptă. Acolo e băgat la carceră şi torturat îngrozitor. A doua zi vine acasă — sau e adus, asta depinde de mărimea sumei plătite —, începe şi el să strângă parale şi, când a strâns cincisprezece lei, se duce şi el. la postul de jandarmi ca să fie torturat şi celălalt. Bineînţeles, nu acesta e faptul cel mai groaznic săvârşit de jandarmi; dar cât e de caracteristic!

Cuvier, dintr-un os găsit, a reconstituit scheletul unui animal preistoric; tot aşa, din faptul citat, cine cunoaşte ţara poate reconstitui întreaga stare de silnicie şi jaf adusă de jandarmeria rurală, care înăbuşă orice sentiment de demnitate omenească şi nimiceşte orice rest de siguranţă personală.

Şi pentru ce toate acestea? Pentru ce aceste imense sacrificii materiale? Pentru ce falsificarea întregii noastre vieţi politico-sociale şi economice printr-un virus medieval? Pentru ce birocratizarea noastră rusistă? Pentru ce această rupere de la munca cinstită a 6 000 de muncitori români şi năpustirea lor asupra satelor? Pentru ce toate astea şi atâtea altele care s-au văzut în lucrarea de faţă? Pentru a susţine un regim economic agrar detestabil, care în mod firesc şi inevitabil merge spre pieire. În mod firesc şi inevitabil, pentru că întreaga noastră evoluţie îl duce într-acolo.

Şi tot acolo îl duc chiar legile agrare de la 1907, votate pentru a-l consolida şi menţine. Aceasta ar putea să pară un sofism, dar e un adevăr şi un adevăr foarte explicabil: pentru că regimurile economice care se duc sunt prăbuşite nu numai de forţele potrivnice, dar şi de cele chemate să le susţină. Am vorbit atâta de legile de la 1907 încât ar fi o nedreptate să nu relevăm şi acest efect al lor.

Mai întâi, legile de la 1907 dau în mod direct o puternică lovitură regimului prin faptul că arată clar ca lumina zilei că nimic nu e de făcut pe baza regimului agrar existent. Am văzut sub ce auspicii fericite, în ce împrejurări excepţional de favorabile au fost votate aceste legi. Am văzut că până şi cvasisocialismul a fost pus la contribuţie şi foştii socialişti chemaţi la lucru. Şi totuşi rezultatul e negativ sau nul.

Acelaşi lucru ni-l dovedeşte şi critica făcută de adversarii extremi ai legii, adversarii partidului liberal. Ei strigă triumfători că legea a dat faliment. Foarte bine: am văzut că nici nu se putea altfel. Dar soluţiile lor care sunt, ei ce propun? Nimic, nimic sau căpitănatele. Acestea ar însemna întoarcerea înapoi la o organizaţie politico-socială franc feudală, ceea ce ar fi în adevăr o soluţie pe dos; dar ea e nerealizabilă, e o himeră şi o utopie reacţionară şi nici d-l Carp n-a căutat s-o tălmăcească în acest fel.

Atunci rămâne tălmăcirea d-lui Filipescu: administraţia fiind marele vinovat, însănătoşirea ei este soluţia căutată; iară pentru această însănătoşire administraţia trebuie dată pe mâna unor oameni fără prihană şi cu puteri întinse. Deci oameni providenţiali. Dar ce alt [ceva] au făcut liberalii când în Consiliul superior de agricultură au numit oameni ale căror cinste, bunăvoinţă şi bună-credinţă sunt în afară de orice bănuială? Şi rezultatul îl ştim.

Am arătat pe larg că nu administraţia proastă e cauza raporturilor economice detestabile de la ţară, ci, dimpotrivă, aceste raporturi detestabile sunt cauza că administraţia e proastă. Şi atunci? Şi afară de soluţia asta nimic. nici un cuvânt de nicăieri. De ce? Foarte simplu: nu există vreo soluţie. Liberalii au epuizat toate soluţiile, până şi una cvasisocialistă.

Nu mai există nici o soluţie decât dispariţia a însuşi regimului agrar atât de nefast, dispariţie spre care-l îndrumă chiar şi legile agrare.

Toţi potrivnicii acestor legi constată că ele au adus o mare perturbare şi în raporturile economice, şi în sufletul ţărănimii. Ţăranii, zice şi d-l Mandrea, au devenit dârji; ei socotesc legile de faţă numai ca o arvună şi aşteaptă, nu ştiu nici ei singuri ce aşteaptă. Fireşte! În legile recente, ţăranii au văzut în adevăr dorinţa de a se face şi pentru ei ceva temeinic; şi ei văd că acel ceva nu există şi deci îl aşteaptă şi îl va aştepta, şi nu se vor mai linişti până când raporturile economice nu se vor statornici pe alte baze, până când nu va fi dispărut regimul. Cu atât mai mult nu se vor linişti, cu cât legile, prin toate formalităţile introduse, întreţin această aşteptare şi această nelinişte. Pe de altă parte, legile liberale, dacă n-au putut. — şi nu puteau — să facă ceva temeinic pentru ţărani, au îngreuiat însă situaţia proprietarilor şi arendaşilor, şi anume a celor mai omenoşi, mai cinstiţi. Ceilalţi, dimpotrivă, mai mult vor folosi decât vor pierde de pe urma legii, căci vor şti să-i întoarcă în favoarea lor toate dispoziţiile.

Când d-l Filipescu zice că situaţia proprietarilor nu este de invidiat, îl credem pe cuvânt, întrucât are în vedere tocmai pe cei mai omenoşi şi mai corecţi. În adevăr, de o parte e nemulţumirea şi fierberea continuă a ţărănimii, pe de altă parte e o birocraţie nouă, care se amestecă în toate afacerile proprietarilor, deprinşi până acum să fie stăpâni absoluţi. Orice inspecţie mai serioasă a unui inspector agricol care în adevăr îşi face datoria le-ar ştirbi prestigiul. Şi mai e şi opinia publică: aceasta începe să-i acuze pe ei de toate neajunsurile ce produce regimul.

De aceea cred chiar că proprietarii şi arendaşii mai inteligenţi, mai muncitori şi mai corecţi vor începe să vadă ei singuri că nu mai imerge cu regimul agrar neoiobăgist. Şi asta cu atât mai mult cu cât creşterea populaţiei, maşinile agricole, o cultură mai sistematică vor face posibilă adaptarea acestor proprietari şi arendaşi inteligenţi şi muncitori la alt regim economic.

Adversarii legilor de la 1907 declară triumfători că ele au dat faliment, dar se feresc să pomenească măcar ca acelaşi faliment l-au dat toate legile agrare anterioare.

Legile de la 1907 au dat faliment, se înţelege. Dar împreună cu ele a dat faliment întregul regim economic agrar, un faliment nereabilitat şi nereabilitabil. Afară cu el!

This page was produced using the DocToHTML Word Converter from GibbsUSA.net. Copyright Chris Gibbs 1998-2004.

——————————————————————————–

[1] Ceea ce a provocat votarea acestei legi medievale e faptul că societatea „Româno-americană” a lui Rockefeller a ieftinit foarte mult petrolul rafinat, făcând o concurenţă straşnică celorlalţi fabricanţi. Argumentul principal al acelora care au fabricat legea este că americanii vor vinde foarte ieftin petrolul până ce vor ruina pe concurenţi şi pe urmă, după ce vor acapara şi vor monopoliza de fapt toată piaţa, vor ridica teribil preţurile, făcând pe consumatori să plătească întreit.

Superficialitatea acestui argument este evidentă. Dacă americanii, acaparând piaţa, ar fi ridicat preţurile, atunci statul ar fi putut doară să intervină cu drept cuvânt, fixând el preţurile petrolului. Ar fi fost o represalie dreaptă împotriva manifestării unei acaparări nedrepte. Dar statul nici n-avea nevoie să alerge la represalii. Ar fi putut deschide graniţa petrolului rusesc, şi atunci publicul ar fi avut un petrol foarte bun şi ieftin, iară americanii sau ar fi ieftinit petrolul lor la fel cu cel rusesc, sau l-ar fi exportat în străinătate. Se înţelege însă că l-ar fi ieftinit, pentru că şi în străinătate trebuia să concureze cu cel rusesc. Dealtfel, împotriva unor concurenţe neleale există de pe acum sancţiuni anumite şi măsuri, altele decât medievalizarea producţiei.