Trafic de idei

Mihalache Cogălniceanu face pe 2 Maiu şi pune s-arunce pe ferestre cu patul puştilor pe reprezentanţii naţiunii; Iancu Brătianu ajunge vizir odios, stăpâneşte ca un african, cu nişte camere de mameluci, şi banchetează încunjurat de baionetele ienicerilor lui Radu Mihaiu; C. A. Rosetti fuge ruşinat de trista sa amăgire, şi moare scârbit şi amărât.

Aşa trebuia să se-ntâmple!

Un curent - generos, dar şi ridicul, poate onest ca intenţie şi sentimental în fond, dar desigur pernicios ca urmări pe cât de grotesc în formă - suflase cu puteri şi spulberase cenuşa Regulamentului, făcând să răsară în locul ei un miraj, o fata morgana: România deplin fericită prin regimul reprezentativ.

Ce s-a întâmplat? Ce se-ntâmplă totdeauna cu fata morgana: când dai să te-apropii de ea, se topeşte în aer.

Atunci, o urâtă ironie a soartei: proclamarea redeşteptării şi emancipării noastre politice a fost semnalul inaugurării celei mai teribile şi înjositoare tiranii - tirania vorbei. Iată cine ne-a stăpânit o jumătate de veac cu ultima cruzime: vorba, vorba umflată şi seacă - legenda.

Ea a avut, ca toţi tiranii clasici, gardă şi gâzi, curtizani, linguşitori, bufoni şi mulţime aiurită. Vai de cel ce cuteza să nu i se-nchine fără condiţie! era huiduit de curtezani, scuipat de bufoni, biciuit, stigmatizat şi executat în aplauzele mulţimii nenorocite de-nchinători.

A gândi era cea mai grozavă vină; a râde, cel mai negru păcat. Nici odată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i este vorbă supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul.

Sdrobitoarea opresiune a acelei stupide tiranii trebuia neapărat să dea naştere la încercări de revoltă. S-au mai găsit şi bărbaţi, cari să-ndrăznească a gândi şi a râde. Mulţi dintre ei au căzut jertfa îndrăznelii lor. Huliţi şi urgisiţi de cei mai aproape ai lor, înfieraţi ca reacţionari, vrăjmaşi ai poporului, ai naţiunii, ai libertăţii, ai patriei, - legenda i-a executat fără nici o milă. Dintre aceştia, unii de frunte au fost oameni superiori cari se chemau Petre Mavrogheni, Costaforu şi Boerescu.

…Tot aşa şi Eminescu şi bunul său prieten Manolache Costache. Câţi au murit, s-au dus toţi cu inima înegrită de credinţa că orice revoltă e de prisos, că legenda va triumfa totdeauna asupra adevărului, că tirania vorbei şi-a clădit în România un imperiu vecinic. Iar cei ce n-au murit, obosiţi de lupta, au desarmat cu aceeaşi tristă credinţă.

Dar a fost şi unul care nici n-a pierit înainte de vreme, nici n-a desarmat un singur moment: un revoluţionar îndărătnic şi cuminte, dibaciu şi neînduplecat, fără măcar o clipă de descurajare sau îndoială.

Acela e Lascăr Catargiu.

Sub înfăţişarea aceea blajină, nimini, poate, nu ştie câtă tenacitate şi câtă energie stau ascunse; îndărătul acelor doi ochi blajini, stă dârză o voinţă neîncovoiată; sub chipul acela de răzeş plin de bonomie naivă, e totdeauna deşteaptă la pândă cea mai sigură judecată politică, cea mai adâncă dibăcie de om de stat. Toate acestea, pe un fond moral fără cea mai mică imputare.

Mai înainte de 2 Maiu - pe atunci corpul electoral era corp electoral, şi Parlamentul, parlament, - Lascăr Catargiu merge ca prezident al Camerei, cu ceremonialul de rigoare, la palat să prezinte răspunsul la adresa Tronului.

Vodă Cuza, cu un zâmbet răutăcios, face semn primului ministru M. Cogălniceanu, care era de faţă ca de obiceiu, să primească adresa Camerei, şi apoi, cu o mişcare uşuratecă, pune mâinile la spate.

„Eu vorbesc aici cu Vodă!” zise Lascăr Catargiu, şi, îndoind adresa la loc, imită mişcarea prinţului şi puse mâinile la spate.

Cuza simţi că trecuse măsura: îşi desfăcu mâinile şi întinse dreapta către preşedintele Camerei; atunci, acesta făcu asemenea şi întinse lui Cuza adresa.

Când la 2 Maiu, soldaţii au năvălit în Cameră, deputaţii au sărit toţi nebuni pe ferestre. Lascăr Catargiu sta la biuroul său de preşedinte şi scria. Un ofiţer cu câţiva soldaţi se reped la dânsul şi vor să-l arunce cu violenţă. El ridică ochii de pe hârtie şi zice liniştit:

“Mă rog staţi încă o lecuţă… Eu sunt preşedinte; nu pot pleca până nu-mi termin procesul-verbal al şedinţei”.

Şi preşedintele Camerei, Lascăr Catargiu, apărătorul libertăţii parlamentare contra unei lovituri de stat, şi-a terminat procesul-verbal şi a plecat fără să se pripească.

Când cu scandalul de la 5 Aprilie, mulţi tineri au plecat dela Cameră în trăsuri închise pe partea din dos a Mitropoliei. Lascăr Catargiu, prim ministru, a ieşit pe jos, a coborât în faţa teatrului rebeliunii şi, trecând fără grabă pe sub grindina de bolovani, a mers încet-încet până acasă, însoţit numai de doi trei prieteni.

În ministerul conservator din urmă, se iveşte între colegi o neînţelegere. Unul, mai neastâmpărat, se supără şi face unui reporter de gazetă nişte declaraţiuni rău voitoare pentru guvernul său propriu. Înainte de a se pune foaia sub presă, un amic fidel află de asta; face ce face şi pune mâna pe o corectură, cu care merge foarte emoţionat în fugă la preşedintele consiliului:

„Iată, coane Lascăre, ce are să se tipărească astăzi în cutare foaie oficioasă: astea sunt informaţii date de amicul nostru X…” Preşedintele consiliului citeşte cu atenţie corectura, şi după ce termină, fără să arate cea mai palidă alterare sufletească, înapoiază hârtia.

“Ce-i de făcut coane Lascare? întrebă amicul. Să împiedicăm publicarea…

- Da de unde? răspunde cu liniştea-i obicinuită conul Lascăr. Să vedem întâiu dacă le-a dat d-sa… Dacă nu le-a dat d-sa, să nu se puie; dar dacă le-a dat d-sa, să se puie”.

Intr-o noapte memorabilă, Lascăr Catargiu a făcut un incalculabil serviciu ţării.

Acestui om de stat se datoreşte că mersul istoriei noastre nu s-a strâmbat şi rătăcit. Fără curajul şi devotamentul lui patriotic, n-am fi avut, poate, acele succese naţionale, cari erau să fie zădărnicite de către chiar acei ce şi-au făcut apoi dintr-însele o apoteoză.

Român neaoş, fără declamaţii şi poze teatrale; spirit liberal limpede, fără apucături zănatice; dinastic, fără târâre; patriot cuminte şi desinteresat până la a refuza un scaun de Domn; cunoscând profund ţara şi lumea ei, Lascăr Catargiu niciodată n-a avut să-şi mărturisească o greşeală.

El n-a stat niciodată în drum la gânduri fără să ştie încotro s-apuce; el n-a pipăit niciodată cu ezitare terenul: a pus piciorul ferm şi a păşit sigur cu fruntea-n sus; iar când n-a putut păşi, a stat ţapăn pe loc; dar înapoi, nu s-a dat niciodată.

Iată de unde a rezultat autoritatea şi prestigiul din ce în ce crescânde ale acestei frumoase cariere, recompensată zilele acestea de un aşa strălucit succes. Şi iată iarăşi de ce asupra acestui neînduplecat revoltat contra tiraniei vorbei, contra legendei liberale, s-au năpustit atâta bârfeală şi atâta ură.

Dar nimic nu 1-a clintit din loc. Nici pantalonadele bufonilor şi arlechinilor, nici fluerăturile păcătoşilor, nici ameninţarea cu înfieratul roşu, nici năvala mercenarilor - nimic nu 1-a făcut să-şi lase gândul şi să părăsească lupta. De mai bine de cinci-zeci de ani stă răzeşul sdravăn în picioare în faţa duşmanului: s-a oprit de multe ori în loc să-şi reia răsuflarea; dar niciodată nu s-a-ncovoiat să cază, şi, de câte ori a reînceput lupta, a dat lovituri de moarte legendei caraghioase.

Şi pe lângă atâtea virtuţi, a avut un singur noroc - sănătatea.

A trăit întreg pentru ca, după o luptă eroică atât de îndelungată, să fie, de afară din Parlament, chemat de Cameră şi de ţară să deslege una din cele mai grele cestiuni ce a agitat lumea românească.

Lascăr Catargiu nu a stat un moment la îndoială ca să răspunză la înalta chemare. Făcându-şi datoria, fără condiţii şi fără reservă, el şi-a serbat într-un chip strălucit Jubileul de 50 de ani ai frumoasei lui cariere: alaltăieri el a dat lovitura de graţie adversarilor săi.

Acei ce i-au adus omagiul pentru triumful lui sunt pretinşii continuatori ai scornitorilor legendei, ultima gardă a tiraniei vorbei.

Epoca, 8 decembrie 1896

Notă: această versiune a fost realizată pe baza ediţiei din A fi conservator, antologie, comentarii şi bibliografie de Ioan Stanomir şi Laurenţiu Vlad, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002, realizată la rândul său pe baza I. L Caragiale, Opere (articole politice şi cronici dramatice), V, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Fundaţia Regală pentru Artă “Regele Carol al II-lea”, Bucureşti, pp. 80-88.