*„Hubdub is a web-based prediction market in which players use virtual money to trade predictions on future events. Over time users build up a portfolio of live predictions across their chosen categories of interest such as politics, sport, entertainment, technology or other categories” (Wikipedia).

Mă gândeam să creez ceva similar şi pentru alegerile prezidenţiale de acum, dar se pare că altcineva a fost mai rapid

Romanian presidential elections 2009, who will win?

Cifrele din imagine se actualizează în timp real. Crezi că un candidat este subestimat? Crezi că poţi anticipa evoluţiile politice mai bine ca ziariştii şi politicienii? Atunci intră pe Hubdub şi spune-ne cine va fi preşedinte .

Mai întâi, câteva date demografice.

În prezent, Republica Moldova este compusă din 37 de unităţi administrative, din care se află efectiv sub autoritatea acesteia 33 de raioane, 2 municipii (Chişinău şi Bălţi) şi o regiune autonomă (Găgăuzia). Regiunea Transnistria şi oraşul Bender/Tighina se află sub control separatist.

Este o ţară destul de puţin urbanizată, doar 41% din populaţie locuind în mediul urban (conform BNS) . Chişinăul are peste 700 de mii de locuitori, următorul oraş fiind Bălţi, cu aproape 150 de mii. Celelalte oraşe aflate sub controlul Moldovei sunt mult mai mici, toate având sub 50 de mii de locuitori (oraşul Făleşti, de exemplu, are sub 15 mii de locuitori). Iată o hartă a raioanelor în funcţie de ponderea populaţiei urbane (click pentru o imagine detaliată; pentru Bender şi Transnistria nu există date oficiale):

Există raioane în care doar populaţia urbană este de circa 10% şi toate raioanele au o populaţie majoritar rurală.

Salariul mediu este mai mic decât în România (aici e o hartă cu salariul mediu în EUR, pe baza datelor BNS), iar diferenţele dintre raioane par a fi ceva mai mici decât în România. Cu excepţia Chişinăului, am senzaţia că nu explică foarte mult diferenţele de preferinţe politice între raioane. Iată o hartă prezentând salariul mediu pe raion ca procent din salariul mediu naţional:

Pe de altă parte, identificarea etnică pare a avea un rol destul de important în distribuţia voturilor. Iată principalele grupuri etnice, conform recensământului din 2004 (iarăşi, pentru Bender şi Transnistria nu există date).

Moldoveni:

Ucraineni:

Ruşi:

Români:

Găgăuzi:

Bulgari:

Moldoveni+români:

O sinteză:

Se observă două raioane cu puternice majorităţi ale minorităţilor, Găgăuzia şi Taraclia (bulgari), o importantă prezenţă ucraineană în şase raioane din nord (inclusiv oraşul Bălţi) şi o prezenţă relativ redusă a minorităţii ruse, în cele două oraşe importante ale ţării. Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că o parte a minorităţii ucrainene foloseşte în mod curent limba rusă.

Ponderea moldovenilor a crescut în comparaţie cu recensământul din 1989, de la 64,5% la 80% (dacă-i adăugăm şi cei care s-au declarat români). O parte a creşterii se datorează şi ieşirii Transnistriei de sub autoritatea Chişinăului.

După cum aţi observat, în concurenţa dintre cele două identităţi, moldovenească şi românească, prima câştigă în mod detaşat.

Ok, să trecem la rezultatele alegerilor.

Dintre partidele care au participat la alegeri, doar patru au trecut pragul electoral: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), Partidul Liberal (PL), Alianţa Moldova Noastră (AMN) şi Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM).

La nivel naţional, rezultatele au fost următoarele:
PCRM: 49,48%
PL: 13,14%
PLDM: 12,43%
AMN: 9,77%
Iată rezultatele la nivel de raion pentru principalele patru partide:

PCRM:

PL:

PLDM:

AMN:

PCRM-ul pare să aibă un avantaj în zonele cu minorităţi (Găgăuzia, Taraclia, nordul republicii), în timp ce cele trei partide au procentaje mai mari în centrul ţării.

Iată o imagine sintetică a raporturilor de forţe (PCRM – roşu, PL – albastru, PLDM – verde, ANM – roz):

Cele trei partide de opoziţie împreună depăşesc PCRM în câteva raioane centrale (inclusiv Chişinău), iar acesta din urmă conduce în nord şi sud:

Iată rezultatele în mediul urban şi mediul rural pentru cele patru partide importante:

*Oraşul Chişinău, nu raionul, şi fără secţiile de votare din străinătate.
Am împărţit secţiile de votare în patru categorii: 1. cele din oraşul Chişinău; 2. cele din oraşul Bălţi (singurul oraş de peste 100 de mii de locuitori, în afară de Chişinău); 3. cele din restul oraşelor (sub 50 de mii de locuitori – „urban mic”); 4. cele din mediul rural. Am identificat oraşele pe Wikipedia (de exemplu, aici).

Partid	Urban	Rural
PCRM
PL
PLDM
AMN

Se pare că votul „etnic” a avut o importanţă mare şi în mediul rural, şi în cel urban. Nefiind familiarizat cu politica din Republica Moldova, nu ştiu în ce măsură cele trei partide de opoziţie (PL, PLDM şi AMN) au fost votate de minorităţi. Dacă am presupune că au fost votate doar de cei care s-au declarat moldoveni sau români, procentajele obţinute de ele în rândul acestora ar fi cam aşa:

PL	PLDM	AMN

Şi aici se observă un vot mai ridicat pentru opoziţie în raioanele centrale.

Cam atât despre distribuţia geografică a votului. Fişierele SHP şi DBF pe baza cărora am creat hărţile sunt aici (se bazează pe SHP-ul de la berkeley.edu). Pentru Chişinău nu am luat în calcul secţiile de votare din străinătate.

A fost sau nu a fost fraudă? S-a vorbit despre folosirea excesivă a listelor suplimentare. În baza datelor detaliate pe secţie de votare de la Comisia Electorală Centrală, putem încerca să facem nişte corelări, să vedem dacă bate la ochi ceva.

Iată un prim grafic, ce compară la nivel de raion nivelul de voturi pe listele suplimentare (ca raport între înscrierile pe listele suplimentare şi voturile exprimate) cu procentul votului dat fiecărui partid (ca de obicei, click pentru a mări imaginea):

Pare să existe o uşoară corelare pozitivă între votul pro-PCRM şi listele suplimentare la nivel de raion şi o corelare negativă pentru PLDM, dar nu pare să existe o influenţă asupra PL şi AMN. Am putea încerca să dezagregăm datele la nivel de secţie de votare şi pe mediul urban şi rural.

Mai întâi, să vedem corelaţiile la nivel de secţie de votare, dar fără defalcare pe urban/rural, pentru fiecare partid:

La nivel de secţie de votare, pare să existe o corelaţie negativă între votul PCRM şi listele suplimentare, în sensul că pe măsură ce creşte numărul de voturi pe liste suplimentare, procentajul PCRM scade uşor (urmăriţi „linia de trend” – mersi, Excel!). Pe de altă parte, voturile PL şi PLDM par să crească odată cu creşterea listelor suplimentare. Pentru AMN, influenţa pare a fi uşor negativă.

Să defalcăm pe urban/rural:

Se pare că un număr sporit de alegători pe listele suplimentare a influenţat negativ votul pentru PCRM mai ales în urbanul mic, dar şi la Chişinău şi chiar în mediul rural. Votul pro-PL a fost influenţat pozitiv de listele suplimentare în urbanul mic, dar negativ la Bălţi (dar eşantionul Bălţi e mic). Influenţa listelor suplimentare asupra PLDM este asemănătoare. Influenţa asupra AMN este mai ambiguă (negativă în mediul rural, pozitivă în urban).
Acuma, graficele din Excel nu au neapărat o valoare statistică ridicată, dar totuşi, din panta corelaţiei, mie mi se pare puţin probabil ca listele suplimentare să fi avut un impact pozitiv asupra votului pro-PCRM. Dimpotrivă, PL şi PLDM par a fi corelate pozitiv cu listele suplimentare. O posibilă explicaţie ar putea fi o migraţie internă mai mare către centre locale cu un dinamism economic mai ridicat, care ar fi totodată mai puţin conservatoare şi mai puţin dispuse să voteze PCRM. E doar o speculaţie…

Un alt element de luat în calcul este prezenţa la vot.

Iată rezultatele agregate pe raioane:

Iar aici datele pe secţie de votare, fără defalcare pe urban/rural:

În primul rând, au fost câteva secţii de votare cu prezenţă de peste 100%, dar nu foarte multe. La multe dintre aceste secţii, numărul de voturi pe listele suplimentare a depăşit numărul de alegători înscrişi pe lista de bază. Nu au fost foarte multe secţii cu situaţia asta, înclin să cred că sunt diverse probleme locale care au afectat transmiterea datelor între serviciul de evidenţă a populaţiei şi comisiile electorale.

Revenind la grafice, se observă o corelaţie pozitivă între prezenţa la vot şi votul pro-PCRM. Această corelaţie este negativă pentru PL şi PLDM.

Să defalcăm pe urban/rural:

Sare în ochi puternica corelaţie pozitivă dintre prezenţa la vot în mediul rural şi votul pro-PCRM. La fel, corelaţia negativă din mediul rural pentru PL, PLDM şi AMN. Acelaşi lucru este valabil pentru oraşul Bălţi (cu excepţia AMN-ului).
Pe de altă parte, se observă o corelaţie pozitivă între prezenţa la vot în urbanul mic şi votul pro-PL şi pro-PLDM.
Practic, acolo unde electoratul rural s-a mobilizat mai mult, acest lucru a folosit PCRM-ului. Acolo unde s-a mobilizat electoratul din micile oraşe, acest lucru a fost favorabil PL-ului şi PLDM-ului.
Urbanul mic a fost corelat şi la listele suplimentare cu partidele de opoziţie, aş merge pe aceeaşi explicaţie ca mai sus.
În privinţa puternicei corelaţii dintre prezenţa la vot în mediul rural şi PCRM, este posibil să fi fost o „mobilizare” administrativă în unele sate, care a favorizat PCRM-ul. Nu sunt familiarizat cu situaţia de pe teren de acolo, dar e o ipoteză de luat în calcul, fiind un lucru întâlnit şi în alte ţări din zonă. Un studiu mai detaliat pe raioane ar putea indica zonele de mobilizare mai puternică a mediului rural.

Sursele datelor şi hărţilor de mai sus sunt următoarele:

• Comisia Electorală Centrală a Republicii Moldova, cu rezultatele provizorii (înainte de renumărare; nu cred că renumărarea va aduce schimbări importante);
• Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, pentru datele referitoare la urbanizare şi minorităţi;
• Harta administrativă a Republicii Moldova, în format SHP, de aici (berkeley.edu);

Hărţile au fost realizate cu MapWindow GIS şi TatukGIS Viewer.

Pe scurt, sint luate in calcul 143 editii(ultima editie a fiecarei luni) insemnand un total de 122157 anunturi publicate intre datele de 31 octombrie 1996 si 26 februarie 2009.

Din graficul lui, reiese că preţurile au crescut în medie de 11 ori (în euro) până la maximul de la începutul anului 2008, iar de atunci au scăzut masiv, ajungând la nivelul sfârşitului lui 2006 (o scădere de peste 40%). Mai jos am făcut câteva grafice care se bazează pe datele Index Imobiliar, BNR şi INS.

Procentual, au existat creşteri lunare de 10-15% (faceţi click pe imagine pentru a o vedea mai clar):

Începutul creşterii se datorează liberalizării creditelor ipotecare în 2003. Ulterior, au intervenit probabil reducerile dobânzilor din a doua jumătate a anului 2004 şi, începând cu 2005, influxurile de capital din ce în ce mai mari.
Probabil că prăbuşirea pieţei va mai continua şi se pune întrebarea care este un nivel sustenabil al preţurilor. N-am nici cea mai mică idee în privinţa asta , dar probabil trebuie să ţinem cont de faptul că preţurile nu au cum să scadă la nivelul anului 2003, când nu prea exista creditare, şi de faptul că salariul mediu net pe economie s-a dublat în ultimii ani în termeni reali. Aşa că este interesant să calculăm un raport între preţ şi salariul net.

Într-o primă etapă, să vedem cum a evoluat preţul în RON (am convertit din EUR în RON la cursul zilei şi am ajustat fiecare cifră cu rata inflaţiei; valorile sunt în lei „constanţi” din februarie 2009):

În lei constanţi, creşterea nu a fost atât de abruptă ca în euro, din cauza ajustării cifrelor cu inflaţia şi aprecierii leului faţă de euro.

În prezent, suntem încă la de peste 4 ori nivelul anului 2003 (calculând în lei constanţi). Totuşi, cred că prima parte a creşterii nu a fost un balon. Nivelul din prima jumătate a anului 2004, după primul an de creditare „la liber” şi înainte de o scădere abruptă a dobânzilor, deşi deja triplat, era rezonabil (se şi observă o anumită plafonare în prima parte a anului 2004). Am refăcut graficul de mai sus luând ca bază luna martie 2004:

Faţă de nivelul lunii martie 2004 (în lei constanţi), maximul balonului a adus preţuri de 3.2 ori mai mari, iar nivelul de acum încă este de 2 ori mai mare.

Cum spuneam, salariile reale au crescut foarte mult în ultimii cinci ani (vârfurile periodice se datorează primelor de Crăciun):

Raportând preţul apartamentelor la salariu, obţinem următorul grafic:

Dacă la începutul lui 2003 aveam nevoie de circa 100 de salarii medii nete lunare pentru a cumpăra un apartament cu două camere, la începutul lui 2004 aveam nevoie de vreo 170 de salarii, iar la începutul lui 2008 erau necesare 375 de salarii. În februarie 2009, raportul era de circa 220.
Raportând la salariile anuale (salariul lunar x 12), avem următoarele date:

La începutul lui 2003, trebuia să muncim vreo 7-8 ani pe salariul mediu pentru un apartament de 2 camere, în prima parte a lui 2004 aveam nevoie de 13-14 ani, la vârful din 2008 munceam 31 de ani, iar în februarie 2009 deja doar 18.

Luând în calcul salariile, preţurile ar mai trebui scadă cu circa 25% (170/220=0.77) pentru a se atinge raportul preţ/salarii din prima parte a anului 2004. La un preţ mediu de 69 de mii de euro la sfârşitul lui martie 2009, conform Index imobiliar, şi presupunând o stagnare a salariilor şi a cursului de schimb, asta ar însemna că un nivel oarecum comparabil anului 2004 ar fi 53 de mii de euro. Evident, e foarte greu de spus dacă un asemenea nivel este sustenabil sau este prea mare/prea mic. Vom şti precis în câţiva ani

Proiectele sunt disponibile pe site-ul Ministerului Justiţiei. Este vorba de următoarele coduri:

Total: 4791 de articole şi 1193 de pagini.

Cred că adoptarea rapidă a acestora e o idee nefericită.

Cele patru coduri existente (plus alte legi care vor fi înlocuite cu noile coduri) reglementează o grămadă de domenii esenţiale, care ne vizează pe toţi, de la moşteniri la criminalitatea informatică. Impactul pe care înlocuirea lor îl va avea asupra societăţii va fi enorm, mult mai mare decât un nou cod forestier, de exemplu.

Adoptarea fără o dezbatere serioasă (nu o săptămână, o lună sau un an; mai mult!) a noilor coduri este indezirabilă din mai multe motive:

1. Nu mă îndoiesc de competenţa celor care au redactat cele aproape cinci mii de articole ale codurilor. La fel de puţin mă îndoiesc de faptul că aceştia sunt supuşi greşelii, ca orice muritori (exemplu: Codul de procedură penală, art. 1 alin. (1): Normele de procedură penală reglemenatează [sic!] desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală.). Într-un proiect atât de complex este inevitabil să se se strecoare greşeli de formă sau de fond, indiferent cât de mult s-a lucrat la el. Din acest motiv este necesară dezbaterea celor patru proiecte atât de către parlament, cât şi de către opinia publică, pentru a putea identifica şi corecta din timp erorile (iată exemple de aspecte criticabile aici şi aici).

2. Există domenii în care e greu de spus ce reglementare juridică este optimă. De exemplu, la nivel mondial există o varietate de legi referitoare la incest: unele ţări îl condamnă, altele nu. Într-o anumită măsură, alegerea unei reglementări sau a alteia este subiectivă sau ţine de un calcul utilitar care depinde de la o comunitate la alta. Autorii proiectului noului cod penal românesc au ales să nu-l mai incrimineze. Desigur, Patriarhia se opune. Sincer, nu ştiu cum e mai bine. Sunt sigur că mai există o mulţime de dispoziţii potenţial controversate în cele cinci mii de articole care ar urma să fie adoptate. Ar fi bine ca aceste legi, într-o măsură rezonabilă, să corespundă anumitor preferinţe subiective ale „supuşilor”, altfel relaţia dintre justiţiabil şi lege poate degenera. Putem ajunge la o asemenea armonizare numai printr-o dezbatere serioasă.

3. Presupunând, prin absurd, că legile sunt perfecte, mai există o problemă majoră. De la o zi la alta se va schimba întregul fundament al sistemului de drept din România. Opinia publică nu are cum să se familiarizeze doar în câteva luni cu noile prevederi. Pentru asta este nevoie de mai mult timp şi de mult mai multe resurse alocate popularizării celor mai importante dispoziţii noi. Ministerul Justiţiei ar trebui să desfăşoare o campanie de informare la nivel naţional, pe o perioadă de cel puţin un an. În caz contrar, a doua zi după adoptarea lor ne vom trezi că, brusc, ceea ce ştiam până acum nu mai înseamnă nimic şi că nu avem idee despre ceea ce este valabil de acum înainte. Un răspuns de tipul „citeşte legea, tataie” nu este rezonabil. Limbajul juridic, din păcate, depăşeşte posibilităţile celor mai mulţi justiţiabili şi puţini vor putea să-şi aloce timpul necesar parcurgerii celor cinci mii de articole.

4. Acelaşi lucru este valabil pentru judecători. Să nu ne facem iluzia că ei vor avea posibilitatea sau disponibilitatea de a studia în profunzime proiectele înainte de adoptare, astfel încât să nu fie prinşi pe picior greşit după intrarea lor în vigoare. Vom avea decizii greşite în toate instanţele, de la judecătorie la ICCJ, ceea ce va fi de natură de a crea un val de nemulţumire ce va mai bate un cui în sicriul delegitimizării sistemului.

5. Şi o ultimă problemă. Legile nu pot întotdeauna să creeze reguli extrem de detaliate. În primul rând, fiindcă procesul elaborării lor ar fi anevoios şi, în al doilea rând, fiindcă legiuitorul nu are cum să se gândească a priori la toate situaţiile posibile care pot apărea în realitate. Legea este un fel de şvaiţer sau ţesătură cu goluri mai mari sau mai mici. În lumea reală, aceste goluri legislative sunt completate prin două procese (în diversele sisteme de drept continental): practica judecătorească şi doctrina. Deşi practica judecătorească nu creează precedente la noi (v-ar spune asta repejor orice profesor de drept), în cei 150+ de ani de la adoptarea codului civil s-a ajuns la un anumit consens la nivelul „castei” judecătorilor cu privire la interpretarea golurilor din lege. Noi, justiţiabilii, ştim astfel la ce să ne aşteptăm când dăm de o dispoziţie mai neclară din Codul civil (sau ne zice avocatul, care a citit cărţile groase de „doctrină”, unde este prezentată această experienţă colectivă numită practică judecătorească). Ce s-ar întâmpla acum? Legea veche dispare şi, cu ea, toată această tradiţie mai mult sau mai puţin vagă de interpretare. Legea ar deveni la loc un mare şvaiţer, unde fiecare judecător va propune, de bună credinţă, o anumită interpretare acolo unde legea e neclară. Tragedia este că oamenii pot interpreta un text de lege într-o mulţime de feluri (amintiţi-vă de discuţiile privind diverse decizii ale Curţii Constituţionale). Vom ajunge în situaţia în care fiecare tribunal va avea părerea lui proprie, iar asta fără a se putea spune clar că o anumită decizie e greşită (găurile şvaiţerului se pot umple într-o infinitate de feluri). Rezultatul va lua forma haosului, dacă-mi permiteţi: nimeni nu va mai şti precis care e comportamentul corect într-o mulţime de situaţii (să nu uităm că sunt modificate o mulţime de norme fundamentale) şi ne vom afunda într-o confuzie generalizată. Dacă vrem totuşi să schimbăm temeliile sistemului nostru juridic, mai bine înlocuim rând pe rând câte un perete; altfel, dacă dărâmăm casa, până construim alta o să tremurăm de frig în ploaie.

Acestea ar fi argumentele mele împotriva adoptării pripite şi la grămadă a noilor coduri. Aş vedea două contraargumente:

a. Primul ar fi că aceste coduri noi nu aduc multe lucruri noi. Răspunsul meu ar fi următorul: dacă nu aduc multe lucruri noi, la ce bun să ne complicăm, nu e mai simplu să facem modificări punctuale, acolo unde e nevoie?

b. „Ne cere Europa”. Uniunea Europeană nu are competenţe cu privire la modificarea în bloc a fundamentelor sistemelor de drept ale statelor membre. Sorry. În cazul în care există probleme la nivelul anumitor dispoziţii, putem opera la fel de bine modificări punctuale acolo unde este nevoie, fără a da peste cap toată societatea.

Mulţumesc pentru răbdare, am terminat!

Un prediction market este o piaţă creată în scopul efectuării unor predicţii. Seamănă cu pieţele de instrumente derivate, seamană cu pariurile… Un exemplu este Intrade. Utilitatea lor derivă din agregarea predicţiilor individuale asupra probabilităţii unui anumit eveniment. În general, predicţiile rezultate au fost destul de bune (un punct de pornire pentru o discuţie mai aprofundată este pagina de Wikipedia la care am pus link mai sus). Personal, cele mai interesante mi se par pieţele de predicţii politice.

Pentru piaţa politică românească nu a existat aşa ceva până acum, deşi au fost unele iniţiative care semănau într-o anumită măsură cu aşa ceva. Doc (aici şi aici) a realizat o agregare a opiniilor pentru alegerile europarlamentare, însă nu se putea observa evoluţia în timp a opiniilor. Dan Andronic a avut şi el o iniţiativă, printr-o interfaţă destul de rudimentară, care nu realiza nici o agregare a opiniilor individuale (e drept că nici nu intenţiona aşa ceva).

Oricum, rezultatele au fost foarte interesante în ambele cazuri. Aşa că m-am gândit că ar fi interesantă upgradarea unor astfel de experimente la un prediction market propriu-zis. Crearea de la zero a unui asemenea proiect fiind dincolo de posibilităţile mele, am recurs la alternativa Hubdub, unde fiecare utilizator poate crea pieţe.

Aşa că mi-am făcut cont şi am creat o piaţă: Who will be the next General Mayor of Bucharest, Romania?

Vă puteţi face cont şi miza cei 1000 de “hubdub dollars” pe care-i primiţi pe candidatul despre care credeţi că are cele mai mari şanse să devină viitorul primar. Din propria mea experienţă pe pieţele legate de candidaţii prezidenţiali americani, jocul pe bursa politică poate fi foarte addictive

De asemenea, puteţi crea propriile pieţe de predicţii (de exemplu, pentru viitorii preşedinţi ai consiliilor judeţene sau pentru procentele partidelor). Baftă!

Problema este în ce măsură Kosovo reprezintă un precedent pentru alte aspiraţii secesioniste. Puţinele secesiuni din ultimele decenii s-au rezumat la foste state federale (URSS, Cehoslovacia, Iugoslavia) sau la foste colonii (Eritreea, Timorul de Est) care, după independenţă, au fost înglobate în alte state (Eritreea în Etiopia, Timorul de Est în Indonezia), deci entităţi care aveau o anumită existenţă “statală” oricum.

Aparent, Kosovo, care nu a avut vreo existenţă separată şi care nu a avut statut de republică federală în Iugoslavia, ar conduce la o ruptură radicală în dreptul internaţional public postbelic.

Situaţia mi se pare destul de complexă, dar nu aş merge pe ideea răsturnării unei cutume internaţionale, ci pe ideea rafinării teoriei

În general, judecătorii americani evită să răstoarne (overrule) o cutumă printr-un precedent, ei preferând să distingă precedentul de cazurile anterioare, restrângându-l la o situaţie specială.

Am să mă inspir cu neruşinare de la felul lor de a pune problema şi am să încerc să fac şi eu acelaşi lucru (atenţie, sunt diletant!) şi am să spun aşa:

În dreptul internaţional, avem două principii între care poate exista o anumită tensiune, principiul integrităţii teritoriale a statelor şi principiul autodeterminării. Până relativ recent nu prea am avut ocazia să studiem consecinţele acestei tensiuni, datorită blocajului din timpul Războiului Rece. Dar acum lucrurile s-au mai schimbat şi nu orice conflict local se poate transforma atât de uşor într-un proxy war. Aşa că trebuie să găsim o soluţie la tensiunea dintre cele două principii de care vorbeam mai sus.

Cu siguranţă că principiul integrităţii teritoriale a statelor este esenţial pentru a asigura un “concert al naţiunilor” cât de cât civilizat. Nu putem acorda oricărei mişcări secesioniste prezumţia de “nevinovăţie”, altfel ne-am prăbuşi în haos la nivel internaţional. Pe de altă parte, există situaţii în care trebuie să se acorde prioritate principiului autodeterminării. Dacă am nega asta, am nega, dragii mei, unirea Transilvaniei cu România, nu?

Atunci hai să încercăm să distingem situaţia din Kosovo de situaţia din Cecenia, din Ţara Bascilor, din Corsica, din Ţinutul Secuiesc.

Ce se poate observa în Kosovo:
(a) o mişcare secesionistă violentă;
(b) susţinerea largă a secesiunii de către populaţia locală;
(c) un comportament abominabil al autorităţilor statului;
(d) existenţa unei elite locale capabile să creeze un aparat statal independent.

Toate aceste patru elemente există în cazul Kosovo (pentru punctul (d), răposatul Rugova). În Cecenia, nu există punctul (d). În Corsica şi Ţara Bascilor, nu se poate pune problema punctului (c), şi nici punctul (b) nu pare a fi prea serios. Iar în secuime, cred că nu se poate vorbi de nimic (ok, poate punctul (d) – capacitatea administrativă a liderilor UDMR, bravo lor, dar să nu fim invidioşi degeaba).

Avem patru condiţii care numai împreună par să declanşeze o secesiune “acceptabilă”. Scoatem un singur element şi castelul de cărţi de joc se prăbuşeşte. Situaţia din Kosovo nu pare să se aplice nici în Abhazia, nici în Transnistria, nici în Osetia de Sud, nici în Covasna. În general, criteriul esenţial care ne lipseşte este punctul (c), “păcatul originar” al statului.

Cu ce rămânem de aici? Cu o armonizare a două principii esenţiale ale dreptului internaţional. Integritatea teritorială rămâne principiul primordial, dar un stat îşi dizolvă acest punct de sprijin dacă depăşeşte anumite limite foarte strict definite.

În acest sens se poate vorbi de un precedent, însă un precedent care nu aruncă în aer dreptul internaţional, ci distinge o situaţie în care se derogă de la un principiu, pentru a evita afectarea iremediabilă a altuia.

Îmi veţi spune:

(1) Dar ce spui tu este foarte vag, se poate interpreta în fel şi chip, când vom şti dacă e bine sau să acţionăm într-un fel sau altul?
Eu o să răspund că asta e situaţia, principiile dreptului internaţional nu sunt ele prea clare, le putem privi mai mult ca imperative morale. Înainte situaţia era şi mai neclară şi putea justifica atrocităţi.
(2) Dar cine va impune principiile astea? Dacă se va abuza?
Le poate “impune” doar o chestie foarte vagă, numită “comunitatea internaţională”, cum era şi mai înainte… Un echilibru fragil de bune intenţii şi interese, care sperăm să dureze, să-l apuce şi copiii noştri, dar fără alt Kosovo.
De orice normă se poate abuza, orice sistem juridic se sprijină pe fundamente destul de fragile. Avem norocul să trăim într-o perioadă în care purificările etnice nu mai par normale. Să încercăm să păstrăm acest lucru şi să-l ajutăm să dureze cât mai mult.

Există anumite dificultăţi în compararea datelor din 2004 cu cele de acum, datorită unor reorientări ale discursurilor principalelor partide.
Până în 2004 puteam vorbi fără prea mari probleme despre un discurs bipolar. Simplificând, îi aveam pe “europeni” împotriva “comuniştilor”, pe “oamenii de bine” împotriva “golanilor”.

Dar am senzaţia că această “bipolarizare” s-a spart după 2004 în forţele sale componente, creând un spectru politic bidimensional. O dimensiune este atitudinea faţă de “sistem”. Lumea este relativ ok aşa cum este sau este profund nedreaptă? Cealaltă dimensiune este raportul faţă ceea ce numim, destul de vag, “Europa”. Occidentul este modelul de urmat?

În funcţie de răspunsurile date la aceste două întrebări cheie, putem împărţi România în patru:

În colţul de “sud-vest” al desenului se află votanţii “pro-sistem”, “anti-(sau non?)Europa”: publicul în mare parte rural şi regăţean al partidului-stat care a dominat cea mai mare parte a perioadei de tranziţie.

În colţul de sud-est sunt votanţii “anti-sistem” şi “anti-Europa”: ceea ce numim partidele extremiste, cum erau/sunt votanţii PRM-ului. Cred că aş putea să le spun “etno-anarhişti“.

În colţul de nord-vest se află publicul “european” şi “anti-sistem”. Aici s-au format coaliţiile relativ eterogene din 1996 şi 2004 care au reuşit în mare parte să disloce “sistemul”.

În colţul de nord-vest se regăseşte un public “european” şi, în acelaşi timp, acomodat cu “sistemul”. Probabil că este mai puţin numeros şi nu îmi este foarte uşor să găsesc exemple pentru perioade mai vechi. Poate PNL-ul din 1991, care a participat la guvernul Stolojan. Pentru perioada actuală, PNL-ul actual, în parte cu alţi oameni, încearcă să se poziţioneze tot aici.

Disclaimer: etichetele pro/anti Europa/sistem nu se vor judecăţi de valoare. Fiecare om interpretează în felul lui “Europa” şi “sistemul”. Sunt nişte etichete comode ce reprezintă nişte atitudini subiective, înclinaţii, atât. Dacă spun că un partid e pro-Europa, anti-Europa, pro-sistem sau anti-sistem, nu înseamnă că îmi exprim o părere asupra dezirabilităţii votului cu respectivul partid.

Nu am vorbit până acum despre “stânga” şi “dreapta”, fiindcă nu cred că sunt concepte relevante pentru politica actuală românească. Tradiţia vest-europeană stânga-dreapta are prea puţine lucruri pe care să se bazeze în România şi un model pe baza acesteia nu are prea multe valenţe explicative.
Auto-etichetările diverselor partide sunt destul de puţin relevante şi au legătură mai mult cu diverse considerente genetice pre-89 (PCR > PSD), cu raporturile faţă de “internaţionalele” partidelor din Uniunea Europeană, cu strategii de marketing… Astfel, un partid care se consideră de stânga ar putea fi la fel de bine clasificat în familia dreptei sud-europene pre-moderne , în timp ce alt partid “de dreapta”, prin radicalismul discursului, ar putea aduce aminte de stânga franceză (mai veche, nu de acum, hm…).

Nu cred că este “rău” faptul că, în România, etichetele dreapta-stânga nu sunt funcţionale. Pur şi simplu, temele sunt altele: modernizarea (“Europa”) şi status-quo-ul (“sistemul”). Oricum, cred că modelul bidimensional pe care l-am descris mai sus are capacităţi explicative şi predictive mai mari decât un model unidimensional (dreapta-stânga, comunişti-europeni). De exemplu:

Poate “explica” într-o anumită măsură votul pro-Vadim din Ardeal în 2000 printr-o “circulaţie electorală” dinspre cadranul de NE spre cel de SE

Poate “explica” actuala colaborare informală dintre PNL şi PSD prin apropierea cadranelor de SV şi NV.

Ce vreau să spun cu “circulaţia electorală”… Un om situat într-un anumit cadran (+X,+Y) nu îşi modifică opţiunea electorală decât în anumite moduri posibile pe termen scurt. Poate trece la (+X,-Y) sau (-X,+Y), dar mult mai greu la (-X,-Y), deci doar de la un cadran la altul cu care acesta are o graniţă comună. Cele două dimensiuni politice sunt, de fapt, într-o mare măsură, temperamentale, ceva mai greu de schimbat printr-un calcul raţional. O migrare dintr-un colţ într-altul presupune un consum psihic, dacă-mi permiteţi, destul de mare. Câteva exemple de migraţii “limitate” vor urma mai jos.

Determinanţii celor două dimensiuni sunt relativ banali. Tinerii tind să fie mai anti-sistem decât bătrânii, publicul urban şi ardelean mai european decât cel rural şi regăţean, cei care au reuşit în tranziţie mai “liniştiţi” decât perdanţii acesteia.

La nivelul discursului, este frecventă metafora celor două Românii.

A. Năstase, decembrie 2004: Rezultatul votului, faptul ca noi am castigat alegerile parlamentare, iar Traian Basescu pe cele prezidentiale, arata ca in prezent exista doua Romanii. In primul rand, este vorba de o Romanie urbana, in crestere, cu o solida componenta liberala, desi uneori afectata de somaj, si care asteapta de la stat mai degraba sanse decat sprijin; aceasta este Romania care l-a votat pe Traian Basescu. Dar mai exista si o Romanie rurala, cu oameni in varsta si oameni saraci, care are inca nevoie de ajutor nu doar pentru dezvoltare, ci si pentru supravietuire (…) Ambele Romanii merita sa traiasca mai bine (…)

Traian Băsescu, aprilie 2007: Avem, pe de o parte, o Românie „băieţilor deştepţi”, care s-au îmbogăţit pe căi ilegale şi mai ales prin parazitarea banilor publici. Pe de altă parte, avem România oamenilor de afaceri corecţi, a oamenilor oneşti, a oamenilor competenţi şi muncitori, care nu-şi primesc niciodată recompensa meritată. Eu vreau să existe o singură Românie, nu mai multe!

În timp ce discursul lui Năstase este orientat pe axa pro-/anti-Europa, discursul al lui Băsescu este aşezat pe cealaltă axă, pro-/anti-sistem. Dacă-mi permiteţi, am să înmulţesc 2 Românii cu 2 Românii = 4 Românii:

Dar să ne oprim din elucubraţiile teoretice şi să trecem la cifre.

Reminder: la alegerile parlamentare din 2004, cele trei forţe politice principale de atunci au avut următoarele rezultate:
PSD 36,61%
D.A. 31,33%
PRM 12,92%

Un disclaimer “metodologic”: am lucrat cu procente, nu cu cifrele absolute, şi am comparat, acolo unde a fost posibil, cu rezultatele legislativelor din 2004. Prezenţa la vot a fost foarte scăzută şi este posibil ca procentele să fi fost diferite în cazul unor alegeri pentru Parlamentul României, unde miza este mult mai mare. De aceea, comparaţiile cu alegerile legislative din 2004 pot fi uneori înşelătoare. Dar lucrăm cu ce avem…

Încep cu PSD-ul. Cu un scor de 23,12%, are o performanţă mult mai scăzută decât în 2004 (36,61%), obţinând doar 63% din procentele obţinute atunci (23,12/36,61).
Mai rău decât asta, a reuşit să piardă primul loc în multe judeţe din Vechiul Regat în care era puternic până în 2004, astfel că în prezent blocul PSD pare a fi “spart” în două bucăţi:

(Direct linking de la Cotidianul, sper să meargă în continuare)

Mi se pare interesant să vedem unde a luat PSD-ul peste/sub media naţională:

În judeţele “albe”, a luat sub media naţională, în cele “roz” a luat peste media naţională, iar în cele roşii a luat peste 30% din voturile judeţului (am stabilit în mod arbitrar pragul de 30% pentru culoarea roşie). Oarecum ironic, judeţul fruntaş pare a fi Oltul, cu 38%. Se observă şi aici o adevărată breşă în masa PSD, cele două blocuri fiind separate de Giurgiu şi Ialomiţa, unde PSD-ul a luat sub media naţională.

Deşi, în comparaţie cu 2004, a pierdut procente în toate judeţele, să vedem unde a pierdut cel mai mult:

În judeţele roz a pierdut sub media naţională, în cele albe a pierdut peste media naţională, iar în judeţele gri a pierdut peste 50% din procentele obţinute în 2004 (din procente, nu din numărul absolut de voturi). Vedem iarăşi o breşă majoră în Muntenia. În afara judeţelor “gri”, mai sunt de remarcat Buzăul, o redută PSD unde a obţinut numai jumătate (50,66%; 2004:48,70% , 2007:24,67%) din procentele anului 2004 şi Botoşani, un judeţ celebru, unde PSD-ul a pierdut aproape 40% din procentele pe care le avea în 2004 (2004: 50,57%, 2007: 30,85%).
Judeţele perdante:
Ilfov: 33,78% din procentele 2004
Harghita: 38,68% (aici este vorba şi de mobilizarea sporită a electoratului maghiar)
Giurgiu: 43,94%
Călăraşi: 47,00%
Mehedinţi: 47,52%
Bihor: 49,60%

Deşi D.A. nu mai există, poate fi interesantă o comparaţie a voturilor obţinute de partidele provenind din D.A. (PD, PNL, PLD) cu voturile PSD:

Albastru închis: PD+PNL+PLD au luat de peste 3 (trei) ori mai mult decât PSD
Albastru deschis: PD+PNL+PLD au luat de peste 2 ori mai mult decât PSD
Verde: PD+PNL+PLD au luat de peste 1,5 ori mai mult decât PSD
Roz: PD+PNL+PLD au luat mai mult decât PSD, dar raportul e mai mic de 1,5

La nivel naţional, PD+PNL+PLD au luat de 2,16 ori mai mult decât PSD. Pentru PSD asta înseamnă, în afara dezastrului din Ardeal şi din Muntenia, că nu se mai poate gândi la modul serios să guverneze singur (sau doar cu sprijinul UDMR), fără ajutorul unui partid din fosta D.A. A avut loc o hemoragie masivă de alegători, vom vedea mai jos unde bănuim că au ajuns.

Să trecem la PD, câştigătorul aşteptat al acestor alegeri, dar cu un procentaj (28,82%) mai scăzut decât ceea ce anticipau sondajele şi liderii săi. Aici cred că a fost vorba de un fenomen de care a avut parte şi PSD-ul înaintea localelor din 2004. Sondajele tind să supraevalueze partidul care a fi “pe val”. Posibil să fie legat de un anumit conformism al respondenţilor nehotărâţi, care aleg partidul care este la modă, deşi nu intenţionează să voteze.

În judeţele albe, PD-ul a luat sub media naţională. În cele portocaliu deschis a luat peste media naţională, iar în cele portocaliu închis a luat peste 35%.

Ce se vede pe hartă:

Intrări masive în Muntenia, în zone pierdute de PSD (Buzău!), şi în Oltenia. Recunosc că schimbarea atât de radicală a Buzăului (trecând din cadranul -X/-Y în +X/+Y) îmi dă unele bătăi de cap . O explicaţie ar putea fi poziţia relativ ambiguă faţă de putere a PD-ului, partid în opoziţie, dar cu un preşedinte la putere (more or less). Altă posibilitate ar fi schimbări de natură socială în zona Munteniei, care au destructurat regimul clientelar de acolo. O ipoteză de luat în considerare, deoarece tot acolo PSD-ul a pierdut masiv şi către PNL, după cum vom vedea.

A venit rândul PNL.

În judeţele albe, PNL-ul a luat sub media naţională de 13,45%, în cele albastru deschis a luat peste media naţională, iar în cele albastru închis a luat peste 20%. Trebuie să recunosc că harta asta m-a surprins destul de mult. Judeţele unde PNL a luat peste 20% sunt aceleaşi unde PSD-ul a pierdut masiv şi nu par să aibă vreo legătură cu ceea ce cunoşteam ca fiind electoratul urban şi “european” spre care ar trebui să se îndrepte acest partid.
Mulţi comentatori au vorbit despre decesul probabil al PNL-ului în confruntarea cu Băsescu, dar se pare că PNL-ul obţine un electorat nou în România profundă. Beneficiile guvernării! Guvernul Tăriceanu a reuşit într-o oarecare măsură să adopte un discurs paternalist care a atras o parte a electoratului tradiţional al PSD-ul (dinspre SV spre NV în desenul nostru). Ştim de la Adrian Năstase că o combinaţie de paternalism şi mesaj “european” poate avea un succes considerabil. Aşa că recomandarea mea pentru PNL este “buy” (sau măcar “hold”). Dacă nu apar evenimente catastrofale, PNL-ul are şanse mari să crească pe seama PSD-ului. Ceea ce pune probleme serioase de poziţionare PSD-ului. Obligat la un discurs “european”, cel puţin parţial datorită constrângerilor externe, dar fără beneficiile guvernării, care să-i creeze o imagine paternă, şi nefiind obişnuit cu discursuri radicale, care, cel puţin în cazul său, l-ar duce ori spre cadranul peremisto-penegist (SE), ori spre o poziţie foarte puţin credibilă, anti-sistem / pro-Europa (NE), PSD-ul nu prea mai are unde să se îndrepte. Încă un an de guvernare Tăriceanu îl poate eroda şi mai mult… Nu am idee ce ar putea face. Doar un eşec major al actualului guvern îi mai poate garanta o creştere în sondaje.

Şi am ajuns la PLD.

În judeţele albe, PLD-ul a luat sub media naţională de 7,79%. În judeţele albastre a luat peste media naţională, iar în judeţele albastru închis a luat peste 15%.
Înainte de a discuta distribuţia regională, se pare că electoratul PLD se află în mare măsură în zone urbanizate, (Timiş-Arad, Sibiu, Bucureşti), suprapunându-se şi el, în mare parte, cu electoratul PD-ului, de unde a luat probabil multe voturi.
Revenind la distribuţia regională, judeţele fruntaşe sunt Dâmboviţa, judeţul de baştină al lui Stolojan, şi judeţele Suceava şi Neamţ. Flutur este din Suceava şi a avut un sprijin consistent acolo. Extinderea domeniului PLD spre Neamţ, dincolo de prezenţa lui Pinalti, poate sugera unele caracteristici regionale comune. Rămâne de văzut… Ba nu, din cauza fuziunii.

PRM.

PRM-ul a avut un rezultat dezastruos. Având un electorat anti-european şi anti-sistem, PRM-ul s-a poziţionat totuşi în ultimii ani ca apărător al sistemului. În plus, a reuşit să coabiteze destul de bine cu UDMR-ul. Efectul a fost pierderea a două treimi din electorat, de la 12,92% în 2004 la 4,15% în 2007. Deşi mai are potenţialul de a atinge pragul de 5%, nu-l văd foarte bine pe termen lung.
Cum v-aţi obişnuit deja, în judeţele albe PRM-ul a avut un scor sub nivelul naţional, în cele roz un scor peste nivelul naţional, iar în cele roşii a avut peste 5,5%, cu un maxim de 8,63% în Gorj. Se observă încă prezenţa unor bazine tradiţionale (judeţele de munte din Muntenia-Oltenia şi zona peuneristă din jurul Mureşului).

A venit rândul tinerei speranţe a politicii româneşti, Gigi Becali.

În judeţele albe a luat sub media naţională de 4,86%, în cele maro peste media naţională, iar în cele maro intens a luat peste 7%. PNG-ul pare a fi preluat o parte din electoratul PRM-ului (Gorj, Argeş), dar are şi o prezenţă consistentă în Muntenia centrală (Ilfov: 10,55%, Prahova: 7,85%). Suspectez că aici a preluat o parte din fostul electorat al PSD-ului (deplasare dintre SV spre SE pe cadranele noastre de pomină). Desigur, dacă nu l-ar fi dat afară pe Hagi, ar fi ajuns în PE.

Alegerile din acest an sunt primele în care electoratul radical anti-sistem/anti-Europa, cum i-am zis, nu este reprezentat de vreun partid care să fi trecut pragul. Asta se datorează mai multor cauze: “dezamăgirea” PRM-ului, divizarea voturilor PRM/PNG, o posibilă migraţie (greu de spus cât de mare, probabil nu foarte mare) spre PD-Băsescu şi, foarte posibil, o reducere numerică a acestui segment.

Ca fapt divers, iată distribuţia sumei PRM-PNG:

Gorjul rămâne lider al radicalismului (PRM-ul a avut 25% in Gorj în 2004), cu 16%, urmat de Ilfov, cu vreo 14%.

Comunitatea maghiară

Pentru prima oară după 1989, UDMR-ul a avut un concurent pentru voturile maghiare. Mai mult, Laszo Tokes a reuşit să intre în Parlamentul European. Datorită participării mai mare la vot, pierderea UDMR-ului a fost relativ redusă (2004:6,17% , 2007:5,52%).
Deşi episcop reformat, Tokes a avut cel mai mare succes în zonele compacte catolice secuieşti, reuşind să depăşească UDMR-ul în Covasna. Pare să existe o corelaţie pozitivă între ponderea populaţiei maghiare într-un judeţ şi votul pentru Tokes:

Pe axa orizontală avem ponderea populaţiei maghiare în judeţ, iar pe axa verticală avem raportul voturilor Tokes/UDMR.

Destul de bizare au vost voturile maghiare din Vechiul Regat. Dacă la nivel naţional, numărul de voturi UDMR reprezintă vreo 45% din numărul de voturi din 2004 (cifre absolute, de data asta), în judeţele regăţene, deşi vorbim în general de câteva sute de voturi, UDMR a avut performanţe foarte bune (Teleorman: 127%, Gorj: 129%). Şi mai ciudat, Tokes a obtinut un număr surprinzător de voturi în Vechiul Regat. Nu ştiu despre ce este vorba precis, dar e amuzant

Judeţele verzi sunt cele unde UDMR a avut mai multe voturi decât Tokes, iar judeţele albastre sunt cele unde Tokes a depăşit UDMR-ul (masiv! de 5-6 ori mai multe voturi în Vrancea şi Vaslui ). Bănuiesc că unii alegători români au votat la mişto. Sau avem de-a face cu un awakening al maghiarilor “emigraţi” în Vechiul Regat? Sau o masivă mobilitate interjudeţeană în ultimii trei ani?
Oricum, e greu de explicat o creştere de 2-3-4 ori a voturilor maghiare din Vechiul Regat:

Totalul partidelor neparlamentare

Votanţii nereprezentaţi în PE reprezintă 17,86% din electoratul care s-a prezentat la urne.

Ponderile mai mari din Galaţi şi Prahova se datorează şi Partidului Conservator, care a obţinut 12,15% în Galaţi şi 8,86% în Prahova, bănuiesc că pe seama PSD-ului.

Alianţe?

Ultimii ani par a fi fost martorii unei reorientări a polarizării politice, dinspre axa comunişti/europeni către cea sistem/anti-sistem. De aici o apropiere între PNL şi PSD. Dacă e să calculăm diferenţele între doi poli ipotetici, primul fiind PNL+PSD, iar al doilea PD+PLDPDL, vedem că aceştia sunt la o egalitate aproape perfectă. Mai precis, PD+PLD au obţinut cu 0,04% mai mult decât PNL+PSD. Harta rezultantă este foarte interesantă:

Legendă:
Mov intens: PNL+PSD au obţinut cu peste 25% mai mult decât PD+PLD (exemplu: PD+PLD – 40%, PNL+PSD > 50%=40*1,25)
Mov deschis: PNL+PSD au obţinut mai mult decât PD+PLD, dar diferenţa e mai mică de 25%
Portocaliu intens: PD+PLD au obţinut cu peste 25% mai mult decât PNL+PSD (exemplu: PNL+PSD – 40%, PD+PLD > 50%=40*1,25)
Mov deschis: PD+PLD au obţinut mai mult decât PNL+PSD, dar diferenţa e mai mică de 25%

Foarte interesant cum se menţin în linii mari diviziunile tradiţionale, în ciuda deplasării accentului discursului de pe o axă pe cealaltă.

Încă două hărţi şi gata.

Aici am comparat procentele obţinute de PD+PLD în 2007 cu cele obţinute de D.A. în 2004. Creşterea medie a fost de 16,85%. În judeţele portocalii creşterea a fost peste medie, iar în cele portocaliu intens creşterea a fost de 30%.

Aici am comparat procentele obţinute de PNL+PSD în 2007 cu cele obţinute de PSD în 2004. Procentele sunt aproape identice (PNL+PSD au obţinut în 2007 99,86% din procentele PSD-ului în 2004, respectiv 36,57% versus 36,61%). Judeţele mov semnalează o creştere a procentajului, iar cele albe o scădere.

Ce ar fi de remarcat la aceste două ultime hărţi?
- o creştere a procentajului ambelor grupări în cea mai mare parte a Ardealului fără o minoritate maghiară importantă (pe seama PRM-ului?);
- breşa din Muntenia.

Breşa din Muntenia, dacă nu mă înşel, s-a manifestat şi la referendumul din mai 2007, când Traian Băsescu a luat aici mult mai multe voturi decât în 2004. Breşa asta se mai caracterizează şi prin:
- prezenţă PNG peste medie;
- prezenţă PRM peste medie;
- prezenţă alte partide peste medie.

O ipoteză ar fi că în zonă se destructurează PSD-ul, fiind înlocuit de diverse partide anti-sistem. Ar putea fi o zonă relativ volatilă din punct de vedere electoral. Şi un bazin unde PRM şi PNG ar trebui să lucreze, dacă vor să depăşească pragul.

Ce ar trebui să facă partidele în continuare?

Am încercat să poziţionez partidele actuale pe grila bidimensională, patul lui Procust made by me
Ar fi ceva de spus despre PSD. Cred că conducerea partidului ar încerca să evite o asemenea poziţionare (şi nici nu se mai simte acasă acolo, chestie care, de altfel, pune unele probleme electorale), dar organizaţiile de la bază şi alegătorii obişnuiţi se încadrează mai bine aici.

Câteva concluzii şi recomandări:
PSD. Situaţie dificilă. O poziţionare tradiţională, pre-2000, sau o extindere spre PRM este dificilă, din cauza constrângerilor externe şi a situaţiei economice (încă) roze. Recomandare: “hold” sau “sell”. Posibilă creştere în cazul deteriorării economiei? Totuşi, instabilitatea din 1997-2000 nu se va repeta, potenţialul de creştere fiind, astfel, ceva mai limitat.
PNL. Beneficiile guvernării. Extindere către PSD (majorarea pensiilor) şi încercare de consolidare/recuperare a electoratului “european” (Weber, Dăianu). Recomandare: “buy” sau “hold”. Posibilă scădere în cazul deteriorării economiei? Cazul Remeş se pare că nu a avut un impact major.
PDL (PD+PLD). Extindere cât mai discretă spre electoratul anti-sistem. Consolidare/extindere a electoratului “european” (miză pe corupţie; trebuie adăugat ceva cu responsabilitate?). Problemă: eroziunea discursului, probleme cu fuziunea. Avantaj: “mainstream”-izare personalităţi PLD. Recomandare: “hold”.
PRM+PNG. Situaţie nasoală după plecarea lui Hagi şi coabitarea PRM cu UDMR. Necesitatea găsirii unui discurs coerent. Eroziune electorat. Recomandare: “sell” sau “hold”.
UDMR. Scindarea electoratului maghiar pe axa sistem/anti-sistem poate pune probleme la alegerile din 2008. Trebuie găsită o modalitate de coabitare cu UCM, Tokes. Recomandare: “hold” sau “sell”.

Ok, asta a fost tot. Voi încerca să răspund la comentarii, dar probabil că nu voi posta altceva în viitorul previzibil.

Marius Oprea, consilierul primului-ministru pe probleme de securitate nationala, nu a primit din partea Oficiului Registrului National al Informatiilor Secrete de Stat (ORNISS) certificatul de acces la informatiile clasificate. Oprea a aflat ca, reproducind verdictul SRI, refuzul ORNISS l-ar fi penalizat pentru „lipsa de loialitate, necinste, incorectitudine sau indiscretie”.

Wow!

Tratatul de aderare este gresit negociat, crede euroobservatorul Adrian Severin. “Este o realizare pentru Bucuresti si o nerealizare din perspectiva Bruxelles-ului.” Si tocmai pentru ca acest lucru incepe sa devina vizibil pentru unele capitale europene, Severin crede ca exista un pericol real ca Tratatul sa nu fie ratificat de toate statele membre si sa se impuna o renegociere a acestuia. “Acesta e pericolul care ne paste,” spune Severin, chiar daca spera inca intr-o aderare la termen.

“O intarziere de un an ne-ar putea face bine”, spune Severin referindu-se la gradul de pregatire al Romaniei, “dar aceasta amanare poate deschide drumul catre raul mai mare al renegocierii.”

Până una-alta, iată stadiul ratificării Tratatului de Aderare:

Notă. Pe 1 martie am prezentat pe blog o hartă cu stadiul ratificării la acea dată, incluzând însă în mod eronat pe listă şi Olanda, bazându-mă în mod pripit pe presa valahă, nu pe sursa cea mai credibilă .
Dintr-un motiv similar acum nu am inclus Irlanda pe lista statelor care au ratificat tratatul de aderare, deşi presa românească a anunţat acest lucru.

Am scris post-ul ăsta fiindcă mi s-a părut inspirată reclama aleasă pentru campania lor de extindere: