Trafic de idei

Expunerea mea de motive are să vă nemulţumească şi mai mult, căci dintr-însa am şters tot ce putea pasiona, tot ce putea irita chestiunea, tot ce putea face a se crede că există la noi chestiunea agrară, pe care caută să o inventeze şcoala socialistă sau comunistă.

D-lor, la noi chestiunea agrară nu există, deşi îmi pare rău să mă cert cu domnii socialişti, dar aşa este, această chestiune a fost sfârşită prin importanta lege de la 1864; atunci împăcându-se greutăţile şi nedreptăţile trecutului cu cerinţele viitorului, proprietarii din Ţara Românească au făcut ce n-au făcut încă lorzii d-tale din ţara englezească, dând două treimi din moşiile lor ţăranilor […]

Când vor face şi lorzii d-tale aşa, atunci să stăm şi să vorbim cu ei, deşi eu personal n-am avut onoarea să mă aşez la mesele lor, nici să mă duc la balurile lor din ziua când se primesc slugile de către stăpâni odată pe an şi joacă slugile cu stăpânii. Societatea română este mai democratică, mai egalitară decât societatea engleză, şi în aceste ceremonii cari v-au mişcat aşa de mult n-aţi ştiut să vedeţi ceeace este: imensul abis între clasele diferite ale societăţii engleze, încât această împerechere de o singură zi este cea mai mare dovadă că abisul este prea mare, ca să se teamă cineva, că se poate umplea; căci altmintrelea te-aş întreba pe d-ta, d-le Ionescu, pentru ce d-ta, democrat, nu faci ca lorzii englezi? Ai văzut, fără să înţelegi, această apropiere odată pe an. Ea seamănă cu saturnalele Ro-manilor, unde într-o zi pe an sclavii luau rolul stăpânilor. Ei, noi suntem mai egalitari, mai democraţi; şi diversele stări sociale la noi stau în mod mai permanent în relaţiune unele cu altele. Nu ne mai aduceţi dar exemple din ţari cari nu le-aţi studiat destul de bine, pentru ca să le înţelegeţi.

Ne-aţi adus alt exemplu mai important, ne-aţi vestit că se pregăteşte acolo o lege prin care să se cumpere, Dumnezeu ştie cu ce sume, de la lorzii englezi moşii şi aceste au să se distribuie la cultivatori, şi aţi zis că aristocratica Engliteră ne apucă înainte. Foarte frumos! Dar ştiţi d-voastră, d-le Ionescu, că în marele teritoriu al Engliterei cu atâtea milioane de locuitori, care este numărul proprietarilor? Să vi-l spun eu: sunt 270 de proprietari mari, nici mai mult, nici mai puţin, cari îşi împart trei sferturi din teritoriul Engliterei; cunoaşteţi această situaţiune? 270 de proprietari îşi împart trei sferturi din întinsul pământ al Engliterei, şi un sfert numai aparţine la 200 000 de proprietari mici; va să zică 270 şi 200 de mii fac două sute de mii două sute şaptezeci de proprietari, din cari o neînsemnată minoritate deţine aproape tot pământul englezesc. Apoi aşa este proprietatea fonciară la noi în mica Românie? Să vedem. Avem patru milioane şi jumătate de locuitori, din cari trebuie să scădeţi copiii, femeile şi străinii; prin urmare mai rămân numai 800 de mii de capi de familie, cari toţi sunt proprietari; foarte puţini din locuitorii săteni au mai puţin de două hectare, şi încă mai puţini au mai rămas neîmproprietăriţi; proiectul nostru este făcut pentru dânşii.

Noi avem 12 milioane pogoane loc arabil; din aceste aparţin 3 milioane moşnenilor, 3 milioane clăcaşilor, 2 1/2 milioane Statului şi 3 1/2 milioane tuturor celorlalţi proprietari mari şi mici, cari aceşti din urmă sunt foarte mulţi, pe când proprietarii mari sunt foarte puţini. Cât pentru proprietari în felul lorzilor din Englitera, nu cred să fie unul sau doi să aibă o întindere de pământ comparabilă cu cel mai sărac din ei.

Aceasta este o stare mai democratică, mai egalitară, mai omenească şi mai creştinească decât nu numai cea din Englitera, dar poate din toată Europa, şi d-ta vii şi potriveşti aceste două stări cu totul diferite, şi ceri ca proprietatea mare română să facă nu ştiu ce sacrificii, cari nu sunt la locul lor, fiindcă toate sacrificiile cu putinţă sunt deja făcute.

Când ne compari cu lorzii englezi, cari 270 de inşi îşi împart 3 sferturi din teritoriul englez, abuzezi de ceea ce crezi că este ignoranţa noastră, a celor cari nu ne-am plimbat în Englitera şi n-am şezut la mesele lorzilor. Dar cunoaştem şi noi ceva istorie şi ceva statistică şi fără supărare putem să răspundem cu zicerea franceză, căreia te rog să nu-i dai un înţeles vătămător: a beau mentir qui vient de loin, cine vine de departe, povesteşte multe […]

Aţi mai zis în digresiunile d-voastră un cuvânt cam hazardat, aţi zis că liberal va să zică democrat şi că se înţelege că oricine este democrat, este liberal; eu cred că conservatorii ar putea aspira la titlul de liberali şi chiar de democraţi, dar să lăsăm aceasta la o parte. Ceea ce contest cu istoria ţării în mână şi cu istoria celorlalte ţări, este că cuvântul de democrat echivalează cu acel de liberal. Au fost democraţi cari au dat probă de cel mai cumplit autoritarism, şi au călcat în picioare toate drepturile şi toate libertăţile omeneşti. Cam aşa s-au purtat la noi acei doi oameni de stat, cari se pretind şefi şi creatori ai şcoalei liberale în România.

Şi nu după 12 ani de regim brătienist, este permis cuiva a rosti că democrat şi liberal este unul şi acelaş lucru.

Dar liberal era Marat, care a cerut capetele a două milioane de Francezi, pentru singurul cuvânt că aceste capete nu gândiau ca capul lui, capete din care a şi obţinut o parte destul de însemnată? Dar liberal era Robespierre, care a făcut să funcţioneze doi ani ghilotina în permanenţă în contra tuturor partidelor cari nu îmbrăţişau doctrinele lui şi a făcut să curgă şiroaie de sânge ilustru şi nevinovat, până când aduse pe acelaş eşafod capul lui de nebun criminal?

Toţi aceştia se pretindeau şi democraţi. li puteţi numi aşa, cu toate că ei sunt după mine cei mai mari inimici ai poporului. Astfel de democraţi au pus pe fruntea revoluţiunii franceze o pată de sânge, care în parte a făcut să se uite binefacerile ei şi a întunecat în istorie memoria acestei mişcări.

Dar a numi liberali pe oamenii cari pedepsiau cu moartea nu numai manifestările cuvântului şi ale tiparului, dar cele mai intime cugetări ale sufletului omenesc, aceasta este a nu cunoaşte valoarea cuvintelor ori a le denatura sensul. Şi d-ta tot pe aceeaş teorie, care te face a numi liberală toată şcoala jacobină, din care se trag socialiştii şi comunarzii, vei numi reacţionare, nobile, liberale, doctrinele acelei minunate şcoale economice, care la începutul secolului acestuia a făcut în fine o ştiinţă aproape pozitivă din obscura chestiune a modului cum vieţueşte societatea omenească, care a descoperit marea lege a producţiunii bogăţiilor, care a indicat raporturile cererii şi ale ofertei, ale muncii şi ale capitalului, şi care a demonstrat că la aceste fapte economice prezidau legi tot aşa de sigure ca legile cari prezidau la vieaţa fizică, şi cari au demonstrat că libertatea este marele motor al raporturilor economice dintre oameni. Oare Adam Smith, B. Say, Bastiat, Rossi, Michel Chevalier nu erau liberali, pentru că nu sunt din şcoala d-voastră, şcoala socialismului şi a regulamentării excesive, şcoală veche, deşi vrea să se întinerească acum, şi ale cărei doctrine se pare că le-a adoptat de curând d-l T. Ionescu. Dar oare, ca să trecem în Englitera, şcoala lui Cobden, vestita şcoală de la Manchester, nu este o şcoală liberală, ea care a stabilit pentru prima oară principiile liberului schimb?

În teză generală, raporturile între muncă, capital, între ofertă şi cerere sunt libere prin firea lucrurilor, iar nu prin voinţa oamenilor. Ele sunt conduse prin regule generale, ştiinţifice, necesare, cărora nu trebuie substituite regulele grosolane, arbitrare, corupte, nepricepute ale unei biurocraţii despotice şi inepte, care se amestecă acolo unde nu are nimic a face? Nu este această şcoală liberală, ci alta, şcoala revoluţionară, acea şcoală care în 1793 a împins regulamentarea până la nebunie şi sălbăticie, care a prescris acea faimoasă lege a maximului, care a decretat nu numai cursul forţat, dar şi valoarea legală a monetei de hârtie, pedepsind cu moartea pe oricine ar avea vreo monetă de argint sau de aur în buzunarul său, crezând, nebunii, că cu asemenea măsuri artificiale vor încovoia legile eterne ale naturii. Crezând nebunii că ar putea să înduplece acele raporturi aşa de delicate, aşa de variabile ale cererii şi ale ofertei, ale capitalului şi ale muncii, să asculte de ineptele lor decrete.

Cu aceste legi au ajuns să cumpere o pereche de cisme cu 30 de mii franci în asignate în anul de graţie 1794 sau 1795.

Pentru onor. d-l T. Ionescu, oameni cari au făcut asemenea lucruri sunt liberali, şcoala economică este reacţionară şi d-lui deslega într-un cuvânt aceste imense chestiuni ale regulamentării şi ale libertăţii în raporturile economice, asupra cărora stau atârnate şi indecise spiritele cele mai eminente ale lumii ştiinţifice, deşi marea majoritate s-a pronunţat pentru politica libertăţii. Voiţi să regulăm asemenea chestiuni imense cu ocaziunea răspunsului la mesagiu, şi din vârful acelor 5, 6 volume de drept cari le-aţi citit şi le ştiţi, şi cu facilitatea care v-a dat-o natura de a trata o chestiune oarecare, veniţi şi deslegaţi chestiuni aşa de înfricoşate, unde trebuie maturitate şi linişte, şi de unde pasiunile trebuie cu desăvârşire înlăturate?

Vorbim de chestiuni ştiinţifice, şi ştiinţa nu poate să ofenseze pe nimeni; nu înţeleg de ce se alarmează onor. domni cari mă întrerup?

Iată, d-lor, câteva lucruri interesante, pe cari pot să vi le citez asupra teoriei regulamentării şi a maximului. La 1793, Convenţiunea franceză a fixat un maximum pentru toate obiectele de consumaţiune începând cu cerealele şi fâneţele, obiectele de consumaţiune în cele din urmă şi de îmbrăcăminte, sfârşind cu toate mărfurile. Tot într-un timp dânsa popreşte şi exportaţiunea. Într-un articol final mai decreta că toate persoanele cari îşi vor înceta comerciul în urma acestei regulamentări vor fi tratate ca suspecte, adică, după stilul vremei, trimise la ghilotină.

Acest decret aduse în mai puţin de un an foametea şi falimentul general.

Este lesne de înţeles, spune un scriitor, în ce încurcătură fără seamăn se găsi prinsă administraţiunea teroristă. Trebuie ca cineva să citească înspăimântătoarele anale ale tribunalului revoluţionar şi să-şi aducă aminte îngrozitorul despotism al birocraţiei de atunci, ca să-şi facă o ideie de primejdiile şi persecuţiunile la cari fuseră supuşi cumpărătorii şi vânzătorii din acele timpuri, adică toată lumea. Zece luni abia după această nefericită încercare, Convenţiunea ea însăşi îşi retrase decretul. lată câteva fraze din proclamaţia înţeleaptă, pe care o făcu atunci ca să explice măsura.

“Spiritele cele mai puţin luminate cunosc astăzi că legea maximului desfiinţase comerciul şi agricultura. O foamete generală a fost consecinţa ei firească. De aci înainte industria deslănţuită, comerciul regenerat, vor înmulţi bogăţiile şi mijloacele de schimb. Republica încredinţează aprovizionările sale concurenţii şi libertăţii, pe bazele comerciului şi agriculturii.”

Când veţi pune chestiunea socialismului modem, care nu este decât întinerirea acestor vechi şi răsuflate încercări, o vom discuta fără supărare şi pe terenul ştiinţei.

——————————————————————————–

* Cu ocazia discuţiei generale asupra proiectului de răspuns la mesajul Tronului.

Notă: această versiune a fost realizată pe baza ediţiei din A fi conservator, antologie, comentarii şi bibliografie de Ioan Stanomir şi Laurenţiu Vlad, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002, realizată la rândul său pe baza Alexandru Lahovari, Discursuri parlamentare (1888-1891), publicate de Al. G. Florescu, Petre V. Haneş şi Em. N. Lahovari, Editura “Librăriei Şcoalelor”, C. Sfetea, Bucureşti, 1915, pp. 135-136.