Proiectele sunt disponibile pe site-ul Ministerului Justiţiei. Este vorba de următoarele coduri:

Total: 4791 de articole şi 1193 de pagini.

Cred că adoptarea rapidă a acestora e o idee nefericită.

Cele patru coduri existente (plus alte legi care vor fi înlocuite cu noile coduri) reglementează o grămadă de domenii esenţiale, care ne vizează pe toţi, de la moşteniri la criminalitatea informatică. Impactul pe care înlocuirea lor îl va avea asupra societăţii va fi enorm, mult mai mare decât un nou cod forestier, de exemplu.

Adoptarea fără o dezbatere serioasă (nu o săptămână, o lună sau un an; mai mult!) a noilor coduri este indezirabilă din mai multe motive:

1. Nu mă îndoiesc de competenţa celor care au redactat cele aproape cinci mii de articole ale codurilor. La fel de puţin mă îndoiesc de faptul că aceştia sunt supuşi greşelii, ca orice muritori (exemplu: Codul de procedură penală, art. 1 alin. (1): Normele de procedură penală reglemenatează [sic!] desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală.). Într-un proiect atât de complex este inevitabil să se se strecoare greşeli de formă sau de fond, indiferent cât de mult s-a lucrat la el. Din acest motiv este necesară dezbaterea celor patru proiecte atât de către parlament, cât şi de către opinia publică, pentru a putea identifica şi corecta din timp erorile (iată exemple de aspecte criticabile aici şi aici).

2. Există domenii în care e greu de spus ce reglementare juridică este optimă. De exemplu, la nivel mondial există o varietate de legi referitoare la incest: unele ţări îl condamnă, altele nu. Într-o anumită măsură, alegerea unei reglementări sau a alteia este subiectivă sau ţine de un calcul utilitar care depinde de la o comunitate la alta. Autorii proiectului noului cod penal românesc au ales să nu-l mai incrimineze. Desigur, Patriarhia se opune. Sincer, nu ştiu cum e mai bine. Sunt sigur că mai există o mulţime de dispoziţii potenţial controversate în cele cinci mii de articole care ar urma să fie adoptate. Ar fi bine ca aceste legi, într-o măsură rezonabilă, să corespundă anumitor preferinţe subiective ale „supuşilor”, altfel relaţia dintre justiţiabil şi lege poate degenera. Putem ajunge la o asemenea armonizare numai printr-o dezbatere serioasă.

3. Presupunând, prin absurd, că legile sunt perfecte, mai există o problemă majoră. De la o zi la alta se va schimba întregul fundament al sistemului de drept din România. Opinia publică nu are cum să se familiarizeze doar în câteva luni cu noile prevederi. Pentru asta este nevoie de mai mult timp şi de mult mai multe resurse alocate popularizării celor mai importante dispoziţii noi. Ministerul Justiţiei ar trebui să desfăşoare o campanie de informare la nivel naţional, pe o perioadă de cel puţin un an. În caz contrar, a doua zi după adoptarea lor ne vom trezi că, brusc, ceea ce ştiam până acum nu mai înseamnă nimic şi că nu avem idee despre ceea ce este valabil de acum înainte. Un răspuns de tipul „citeşte legea, tataie” nu este rezonabil. Limbajul juridic, din păcate, depăşeşte posibilităţile celor mai mulţi justiţiabili şi puţini vor putea să-şi aloce timpul necesar parcurgerii celor cinci mii de articole.

4. Acelaşi lucru este valabil pentru judecători. Să nu ne facem iluzia că ei vor avea posibilitatea sau disponibilitatea de a studia în profunzime proiectele înainte de adoptare, astfel încât să nu fie prinşi pe picior greşit după intrarea lor în vigoare. Vom avea decizii greşite în toate instanţele, de la judecătorie la ICCJ, ceea ce va fi de natură de a crea un val de nemulţumire ce va mai bate un cui în sicriul delegitimizării sistemului.

5. Şi o ultimă problemă. Legile nu pot întotdeauna să creeze reguli extrem de detaliate. În primul rând, fiindcă procesul elaborării lor ar fi anevoios şi, în al doilea rând, fiindcă legiuitorul nu are cum să se gândească a priori la toate situaţiile posibile care pot apărea în realitate. Legea este un fel de şvaiţer sau ţesătură cu goluri mai mari sau mai mici. În lumea reală, aceste goluri legislative sunt completate prin două procese (în diversele sisteme de drept continental): practica judecătorească şi doctrina. Deşi practica judecătorească nu creează precedente la noi (v-ar spune asta repejor orice profesor de drept), în cei 150+ de ani de la adoptarea codului civil s-a ajuns la un anumit consens la nivelul „castei” judecătorilor cu privire la interpretarea golurilor din lege. Noi, justiţiabilii, ştim astfel la ce să ne aşteptăm când dăm de o dispoziţie mai neclară din Codul civil (sau ne zice avocatul, care a citit cărţile groase de „doctrină”, unde este prezentată această experienţă colectivă numită practică judecătorească). Ce s-ar întâmpla acum? Legea veche dispare şi, cu ea, toată această tradiţie mai mult sau mai puţin vagă de interpretare. Legea ar deveni la loc un mare şvaiţer, unde fiecare judecător va propune, de bună credinţă, o anumită interpretare acolo unde legea e neclară. Tragedia este că oamenii pot interpreta un text de lege într-o mulţime de feluri (amintiţi-vă de discuţiile privind diverse decizii ale Curţii Constituţionale). Vom ajunge în situaţia în care fiecare tribunal va avea părerea lui proprie, iar asta fără a se putea spune clar că o anumită decizie e greşită (găurile şvaiţerului se pot umple într-o infinitate de feluri). Rezultatul va lua forma haosului, dacă-mi permiteţi: nimeni nu va mai şti precis care e comportamentul corect într-o mulţime de situaţii (să nu uităm că sunt modificate o mulţime de norme fundamentale) şi ne vom afunda într-o confuzie generalizată. Dacă vrem totuşi să schimbăm temeliile sistemului nostru juridic, mai bine înlocuim rând pe rând câte un perete; altfel, dacă dărâmăm casa, până construim alta o să tremurăm de frig în ploaie.

Acestea ar fi argumentele mele împotriva adoptării pripite şi la grămadă a noilor coduri. Aş vedea două contraargumente:

a. Primul ar fi că aceste coduri noi nu aduc multe lucruri noi. Răspunsul meu ar fi următorul: dacă nu aduc multe lucruri noi, la ce bun să ne complicăm, nu e mai simplu să facem modificări punctuale, acolo unde e nevoie?

b. „Ne cere Europa”. Uniunea Europeană nu are competenţe cu privire la modificarea în bloc a fundamentelor sistemelor de drept ale statelor membre. Sorry. În cazul în care există probleme la nivelul anumitor dispoziţii, putem opera la fel de bine modificări punctuale acolo unde este nevoie, fără a da peste cap toată societatea.

Mulţumesc pentru răbdare, am terminat!

Astfel, Baroul Bucureşti susţine reformarea instituţiei baroului după model american, acesta urmând să-i includă pe avocaţi, judecători şi procurori.
O binevenită filipică împotriva procurorilor “de tip sovietic”, ce se consideră egalii judecătorilor, nu ai avocaţilor, a dus la o reacţie lemnoasă din partea acestora.
Un element care mă face totuşi un pic sceptic faţă de intenţiile Baroului Bucureşti este ideea de a îngreuna examenele de admitere în barou. E de aşteptat ca orice corporaţie să-şi apere monopolul, într-adevăr, dar propriile experienţe cu 4 avocaţi, din care 3 aveau o etică a afacerilor mai bizară, mă fac să cred că avem nevoie de mai multă concurenţă, deci de examene mai uşoare. Să lăsăm piaţa să decidă.

Între timp, Monica Macovei a fost la un fel de seminar la Bruxelles (aici, aici şi aici). Printre altele, ar fi spus şi asta belgienilor:

Sistemul romano-germanic, cel care se aplica in Romania, de la adoptarea Codului Civil, din timpul domnitorului Cuza, ar trebui sa tina cont mai mult si de sistemul anglo-saxon, acolo unde jurisprudenta are rol de lege.

O idee binevenită, dar care probabil va rămâne la nivel teoretic în următorii ani.

Dar dacă tot suntem în zodia influenţelor anglo-saxone, iată propunerile mele:

Juraţi, cel puţin în procesele penale, de preferinţă şi în cele privind libertatea presei (art. 105 Const. 1866) şi, wishful thinking, fiscale (jury trial şi, apropo, jury nullification).

Spargerea CSM-ului: separarea definitivă a judecătorilor de procurori; măsurile disciplinare interne să fie luate la nivelul instanţelor, eventual cu o majoritate calificată, nu este nevoie de o instanţă centralizată pentru asta.

Transparenţă în numirea judecătorilor: prin asta înţeleg eliminarea mandarinatului existent prin care cei din interiorul sistemului (CSM şi INM) îi pregătesc şi-i promovează pe novici şi numirea judecătorilor printr-un proces similar celui american – propuşi de executiv, aprobaţi de legislativ.

Devoluţie: nu este fezabil ca orice judecător să fie numit prin procedura de mai sus, s-ar bloca activitatea Parlamentului. Deci devoluţie: judecătorii de la instanţele inferioare (judecătorii şi chiar tribunale) să fie numiţi la nivel local – propuşi de prefect (sau primar) şi aprobaţi de legislativul local. Da, autorităţile locale nu prea au prestigiu, asta se datorează lipsei de autoritate efectivă într-un stat hipercentralizat. Temporar se pot imagina scheme precum aprobarea de către un consiliu format din senatorii unei anumite zone geografice…

Pe 24 iunie 1968 era adoptată Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod ilicit.
Elementele principale ale legii erau următoarele:

Se aplica tuturor persoanelor fizice.

Articolul esenţial (art. 2) spunea astfel:
Valoarea bunurilor a cărei provenienţă nu se justifică este supusă unui impozit de 80%.
Prin justificarea provenienţei bunurilor se înţelege obligaţia persoanei de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor.

Verificarea averilor se făcea de o comisie compusă din doi judecători, un procuror, un delegat al administraţiei financiare judeţene şi un deputat în consiliul popular judeţean, municipal sau orăşenesc.

Această comisie putea decide clasarea cauzei, trimiterea spre soluţionare judecătoriei în raza căreia se află domiciliul persoanei în cauză sau trimiterea cauzei la unitatea competentă de procuratură.

Demnitarii beneficiau de o comisie de cercetare mai specială, alcătuită din doi judecători de la Tribunalul Suprem, un procuror din Procuratura Generală, un delegat al Ministerului Finanţelor şi un deputat în Marea Adunare Naţională. Această comisie putea proceda la verificare averii numai cu acordul Consiliului de Stat sau al Consiliului de Miniştri.

Procedura se aplică şi bunurilor comune ale soţilor. De asemenea, poate continua împotriva moştenitorilor. Poate începe direct şi împotriva moştenitorilor, dar numai în termen de 3 ani de la data deschiderii succesiunii.

Ministerul Finanţelor putea cere “desfiinţarea actelor prin care persoana în cauză a înstrăinat bunuri, cu titlu gratuit, în frauda drepturilor statului decurgând din această lege”.

Denunţarea calomnioasă este pedepsită.

Am redat principalele prevederi ale Legii 18/1968 deoarece se va vedea în continuare că aceasta a dat dovadă de o vitalitate ieşită din comun, ajungând, într-o formă mai restrânsă, până în zilele noastre. După revoluţia din 1989, această lege a intrat oarecum în desuetudine, însă nu a fost abrogată explicit în 1990.

În 1993 a fost adoptat primul act normativ post-decembrist care impunea o anumită formă de declarare a averilor. Este vorba de Hotărârea de Guvern nr. 473/1993. Principalele caracteristici ale acesteia:

Declaraţia de avere nu era publică.

Se aplica numai funcţionarilor din cadrul puterii executive cu funcţii de conducere. Nu se aplica puterii legislative sau judecătoreşti.

În mai 1996, pe rolul Curţii Constituţionale ajunge o excepţie de neconstituţionalitate privind Legea 18/1968, ridicată de soţii Mihăilă din Buhuşi. Sunt aduse mai multe argumente, din care Curtea Constituţională acceptă unul singur prin Decizia nr. 64 din 21 mai 1996:

Dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 18/1968, care stabilesc ca “prin justificarea provenienţei bunurilor se înţelege obligaţia persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor”, sunt contrare prevederilor art. 41 alin. (7) teza II din Constituţie care instituie prezumţia caracterului licit al dobândirii bunurilor. Urmează, deci, să se constate că art. 2 alin. 2 din Legea nr. 18/1968, cu modificările ulterioare, este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie.

Deşi legea nu era abrogată în mod explicit, abrogarea art. 2 alin. (2) o lipsea de obiect, nemaiputând fi aplicat impozitul de 80%.

O altă obiecţie ridicată se referea la comisia de verificare a averii, compusă, la grămadă, din judecători şi procurori (prin legea 45/1991, un judecător, un procuror şi un delegat al administraţiei financiare judeţene). Această comisie funcţiona mai mult ca un organ de anchetă, nu ca instanţă, dovadă fiind faptul că aceasta trimitea cauza spre soluţionare judecătoriei. Totuşi dispoziţia nu a fost considerată neconstituţională, deşi la această anchetă participau judecători.

Întâmplător sau nu, după două săptămâni, Guvernul transmitea Parlamentului un proiect de lege care în final s-a materializat în Legea nr. 115/1996, adoptată pe 16 octombrie 1996.

Aceasta reprezintă un hibrid între Legea 18/1968 şi H.G 473/1993:

Legea nu se aplică tuturor cetăţenilor, ci numai funcţionarilor publici. Spre deosebire de H.G. 473/1993, se aplică şi puterilor legislativă şi judecătorească, precum şi tuturor funcţionarilor publici.

La fel ca H.G. 473/1993, impune declararea averilor. Această declaraţie este confidenţială.

Asemănător Legii 18/1968, există o comisie de cercetare alcătuită din doi judecători şi un procuror. În cazul în care se observă neconcordanţe etc. în declaraţia de avere, se sesizează această comisie. Sesizările anonime nu sunt luate în considerare.

Procedura este similară Legii 18/1968, existând posibilitatea clasării, trimiterii cauzei spre soluţionare (Curţii de Apel, de această dată) şi a trimiterii cauzei către parchet.

Spre deosebire de Legea 18/1968, Legea 115/1996 este mai severă în cazul în care se constată că dobândirea unor bunuri nu este justificată.
Dacă se constată că dobândirea unior bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei- părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanţă pe bază de expertiză.

Altre elemente provenind din Legea 18/1968: sunt supuse controlului şi bunurile transmise cu titlu oneros către rude sau cu titlu gratuit către orice persoană; demnitarii sunt cercetaţi de o comisie compusă din 2 judecători de la Curtea Supremă şi un procuror din Parchetul general; procedura de cercetare continuă şi împotriva moştenitorilor acesteia; cercetarea poate fi pornită şi direct împotriva moştenitorilor, dar numai în termne de 3 ani de la data deschiderii succesiunii; denunţul calomnios este pedepsit.

Printre dispoziţiile finale ale legii se numără abrogarea Legii 18/1968 şi a H.G. 473/1993.

Nu am cunoştinţă de aplicarea prevederilor referitoare la verificarea averilor în perioada 1996-2004. În prezent sunt cercetaţi în baza acestei legi Adrian Năstase cu soţia şi Dan Ioan Popescu. În cazul în care instanţa va stabili că averea nu este justificată, este confiscată partea nejustificată.
Destul de interesant, această confiscare nu este de natură penală şi înclin să cred ca imunitatea parlamentară nu i-ar proteja.

Dar stop! Tot acest circ este inutil, deoarece Curtea Constituţională s-a pronunţat deja în 1996 cu privire la neconstituţionalitatea impunerii cu 80% a averii “nejustificate” şi, în aceeaşi logică, ar trebui să stabilească neconstituţionalitatea confiscării acesteia (impunerii cu 100%, dacă doriţi). Greu de spus care a fost atunci logica adoptării Legii 115/1996… Poate una populistă. În fond, prevederile sale nu au fost utilizate până acum.

Fast forward 2003. Guvernul Năstase, într-un avânt heirupist, adoptă Legea 161/2003, o melanj de dispoziţii extrem de diverse, de la controlul averilor la pornografia infantilă. Printre ele se numără şi câteva modificări ale Legii 115/1996, legate de declaraţiile de avere.

Pentru prima dată, aceste devin publice.

Spre deosebire de Legea 115/1996, sunt mai puţin informative. Nu se mai precizează cuantumul sumelor din cont, de exemplu.

Legea 115/1996 mai suferă câteva modificări în ultimii doi ani ai guvernului Năstase.

Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 40/2003, se cere menţionarea cuantumului depozitelor şi conturilor curente.

Ordonanţa de Urgenţă nr. 24/2004 impune obligativitatea declaraţiilor de avere pentru candidaţii la funcţiile publice elective. De asemenea, se corectează o scăpare (sau “scăpare”) prin care nu era prevăzută o sancţiune pentru nedepunerea declaraţiei la instalarea în funcţie (spre deosebire de cea depusă la încetarea activităţii). În plus, declaraţia de avere este actualizată, devenind ceva mai detaliată şi scăzând pragul sumelor de la 10.000 la 5.000 euro.

În 2005 este adoptată Ordonanţa de Urgenţă nr. 14/2005, prin care este adoptat un model de declaraţie de avere substanţial mai detaliat, incluzând, de exemplu, numele băncii unde este deschis contul, bijuteriile, obiectele de artă, precum şi veniturile realizate în ultimul an fiscal. Aici puteţi găsi ultimele declaraţii de avere ale lui Adrian Năstase, pe stil vechi şi nou.

Legea 161/2003, în afară de modificarea Legii 115/1996, are şi un set de dispoziţii noi referitoare la conflictul de interese, cum ar fi:

Definirea conflictului de interese.

Actele administrative emise sau actele juridice încheiate în condiţiile unui conflict de interese sunt lovite de nulitate absolută. Cam dur, aş zice…

Lista incompatibilităţilor.

Modelul declaraţiei de interese.

Atunci când cineva a realizat foloase materiale în cazul unui conflict de interese, este sesizat organul de urmărire penală sau comisia de cercetare a averii în baza Legii 115/1996.

Pe 2 martie 2006, Ministerul Justiţiei a publicat un proiect de lege (versiune Word din 6 martie) care reuneşte şi modifică dispoziţiile actuale privind declaraţiile de avere, verificarea averilor, declaraţiile de interese, conflictul de interese şi incompatibilităţi.
Principalele modificări în domeniul controlului averilor sunt:

Comisiile de verificare a averilor sunt înlocuite de Direcţia Naţională de Integritate [sic!], aflată în subordinea ANAF.

Inspectorul financiar are acces la orice date, inclusiv financiare, fiscale, bancare, personale, confidenţiale ori clasificate. Formularea pare a extinde gama de date ce pot fi puse la dispoziţia “organelor”.

Declaraţiie de avere sunt transmise automat către Direcţia Naţională de Integritate de persoanele desemnate să le păstreze.

Controlul poate fi efectuat în termen de maxim 5 ani de la data încheierii mandatului sau a încetării activităţii.

Judecarea cauzei se face de urgenţă.

Sumele şi bunurile dobândite nejustificat se impozitează cu dublul cotei prevzută de lege pentru veniturile din salarii în vigoare la data întocmirii procesului verbal, potrivit Codului fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Asta ar însemna 32% acuma.

Multe alte dispoziţii provin din Legea 115/1996 sau Legea 18/1968, uneori cu aceeaşi exprimare.

Spre deosebire de Legea 18/1968, care practica un impozit de 80%, şi de Legea 115/1996, care vorbea de confiscare, proiectul MJ sugerează un impozit de “numai” 32%.
Spre deosebire de reglementarea Legii 115/1996, de data asta se pare că există intenţia aplicării pe bune a legii ilicitului.
La fel ca în cazul Legii 18/1968 şi Legii 115/1996, dispoziţia de impozitare cu 32% a averilor este la fel de neconstituţională ca şi cele anterioare.

Probabil că se va ajunge la Curtea Constituţională în orice situaţie, cu Legea 115/1996 sau cu proiectul nou. Normal ar fi ca şi în acest caz Curtea să declare neconstituţionale aceste dispoziţii. Fiindcă într-un stat normal dobândirea legală a averii se prezumă.

Aplicarea unei asemenea legi la întreaga masă a funcţionarilor publici şi a familiilor lor (!) ar duce la o serie nesfârşită de vânători de vrăjitoare. Câţi nu şi-au făcut casă muncind la negru în România sau Italia… În condiţiile în care într-adevăr instanţele sunt de multe ori incompetente, oameni nevinovaţi se pot vedea aruncaţi în stradă. Politicienii vor internaliza aserţiunea “Ciocul mic”, deoarece oricând vor putea fi loviţi de o anchetă devastatoare.

Alte opinii: Doc pe blogul Hotnews.

Update. Poziţia APADOR-CH:

Astfel, prin art. 12 din proiect este instituita perchezitia domiciliara in materie civila, dar cu o alta denumire: cercetare locala. Masura este vadit neconstitutionala, deoarece nu se incadreaza printre conditiile prevazute de art. 27 al. 2 din Constitutie pentru efectuarea unei perchezitii.

De asemenea, proiectul ingradeste, prin incalcarea art. 21 din Constitutie, accesul la justitie pentru cenzurarea actelor esentiale dispuse de organele administrative in temeiul acestei legi: decizia prin care se constata conflictul de interese (art. 51 din proiect) si decizia prin care se constata cazul de incompatibilitate (art. 78 din proiect).
Este inadmisibil ca aceste decizii, care pot duce nemijlocit la sanctionarea, destitutirea sau eliberarea din demnitate sau functie, sa nu poata fi supuse controlului judecatoresc.

Proiectul nu prevede garantii de procedura suficiente pentru a impiedica hartuirea unei persoane sub pretextul desfasurarii activitatii de control.

Desi in proiect se mentioneaza ca durata cercetarii trebuie sa fie rezonabila (art. 22 alin. 3, art. 77 alin. 3), nu este prevazut un termen limita al acesteia, de exemplu 6 luni, care ar oferi si o garantie efectiva ca aceasta cercetare nu se poate prelungi o perioada nedefinita.

Proiectul prevede ca reluarea cercetarii se poate face oricand (art. 34 alin. 3, art. 54 alin. 3), desi, chiar cand este vorba de infractiuni – cele mai grave fapte ilicite – legea penala prevede un termen de prescriptie a raspunderii.

De menţionat că “cercetarea locală” există şi în legea 115/1996 (articolul 12, alineatul 3).

Cred ca cei care joaca acest joc extrem de straniu, se joaca cu viitorul tarii. De aceea sper ca doamna Macovei, presedintele Basescu si premierul Tariceanu vor primi sprijinul pentru ordonanta DNA si pentru toate cererile, pentru a inainta in investigatiile de coruptie. Este absolut nebuneste sa te joci cu viitorul tarii si cu aderarea ei, asta e situatia reala.
[...]
Nu pot interveni asupra deciziei pe care o va lua Curtea Constitutionala. Dar cred ca presedintele Basescu a avut perfecta dreptate in a ridica problema coruptiei judecatorilor. Si nu e o jignire pentru judecatori
[...]
Raportul din mai este raportul decisiv. Dar mi se pare util pentru Guvernul roman sa fie acompaniat de niste mecanisme permanente de monitorizare. Voi propune in iunie un soi de „tabel european”œ care sa monitorizeze permanent toate statele membre. Asa ca nu e vorba despre a decide daca Romania va adera in 2007 sau 2008, ci de un mecanism care sa previna ca Romania sa nu piarda timpul dupa luna mai pina in decembrie.

Tăriceanu:

De altfel, si la intrebarea din final: „Cum a evoluat relatia dumneavoastra cu presedintele Traian Basescu?”, Tariceanu raspunde la fel de rece: „Relatia este una, as spune institutionala. (”¦) Dincolo de aceasta, nu avem decit Constitutia si legile care sa defineasca raporturile dintre presedinte si primul-ministru”.

Băsescu:

Tipam de privilegiile pentru ofiterii de informatii, dar nu ne uitam la propriile privilegii. Cat de demagogic pare! Ne situam undeva, ca parlamentari, deasupra societatii. Or, atata timp cat vorbim despre egalitate in fata legii, nu inteleg de unde atatea probleme cu aprobarea unei perchezitii.
[...]
Eu am mai multe probleme care-mi pot fi imputate. Pe drept sau pe nedrept. N-am facut un secret din a recunoaste ca am o eticheta nedreapta in ce priveste flota. Ca am o problema de moralitate in ce priveste apartamentul din Mihaileanu. Nu de legalitate, de moralitate.

Dar un presedinte nu poate pune inaintea activitatii lui ca sef al statului reprosurile lui interioare. El are obligatia de a lucra fara inhibitii pentru a promova o directie in care crede. De cate ori am ocazia, imi asum erorile trecutului.
[...]
Eu va pot spune in modul cel mai sincer ce a stimulat acest inceput de exod al primarilor, fara sa fie un atac la guvern. Guvernul trebuie sa fie foarte atent la modul cum s-au repartizat banii in luna decembrie catre primarii.

Sper sa nu utilizeze resursa financiara ca pe o parghie de atragere a primarilor. Esti din Alianta, primesti bani, nu, nu. Sunt practici vechi, le-au folosit toate guvernele, inclusiv cele in care eu am fost. Dar trebuie sa incetam.

Intr-un interviu pentru RFI Romania, coordonatorul de politica externa al Verzilor din Parlamentul European, considera ca guvernul roman face eforturi in lupta impotriva coruptiei, dar ca trebuie sa evite “show” urile politice si mediatice. “Avem un inceput promitator” a spus el, ” am vorbit cu procurorul sef, Daniel Morar si mi-a facut impresia buna.

De asemenea, stim angajamentul Presedintelui si al Ministrului Justitiei de a combate coruptia.”

Parlamentarul olandez atrage insa atentia “nu sant insa de acord cu cei care spun ca vor sa vada persoane condamnate acum. Nu vrem show-uri politice si mediatice in justitie. Nu vrem ca acest guvern sa loveasca in fosta guvernare, dar sa intocmeasca prost dosarele si sa obtina condamnari pe baza acestora. Vrem sa vedem condamndari, cand vor exista dosare bune. Nu va grabiti in luarea deciziilor” . (RFI via Hotnews)

În plus, nu mai e o noutate, dacă intrăm, vom intra pe jumătate:

Comisia Europeana ar putea veni cu masuri speciale sau cu proceduri speciale astfel incit si dupa 1 ianuaie 2007, UE sa poata urmari daca toate promisiunile frumoase sant puse in practica, deoarece atit in controlul frontierelor, cat si in combaterea coruptiei, Romania este abia la inceput.

Ar trebui ca si Parlamentul European sa ceara Comisiei sa gaseasca un mecanism de verificare, de monitorizare, control si, de presiune dupa aderare, aceasta pentru ca dupa aderare este mult mai greu pentru Uniunea Europeana sa mai faca presiuni asupra vreunui guvern, nu doar asupra celui de la Bucuresti.

Exista progrese, vor fi recunoscute de Uniunea Europeana dar va fi nevoie de un mecanism de presiune prin care, daca va fi nevoie, sa se spuna guvernului de la Bucuresti:”Haideti, ati promis masuri de control la frontiere si masuri anticoruptie.

Trebuie sa le aplicati si dupa aderare”

Asa cum stiti functionarul Ambasadei SUA la Bucuresti a fost sanctionat cu mustrare de justitia americana pentru accidentul în care a murit cântaretul român Teo Peter.
Dvs. de ce credeti ca a primit doar mustrare?
Autoritatile române nu s-au preocupat
sa trimita probe/martori ………………………24%
Justitia din SUA nu este corecta ………………20%
România este tratata de SUA
ca o tara inferioara ………………………………22%
Autoritatile americane îsi protejeaza
militarii indiferent de faptele acestora ………24%
Alt motiv ……………………………………………1%
NS/NR………………………………………………9%

Posibilităţile de răspuns sunt dezechilibrate. Toate pleacă de la premisa că americanul a fost vinovat de accident. Nu există un răspuns de genul “decizia a fost corectă, puşcaşul marin nu a fost vinovat”.
În condiţiile astea sondajul îşi pierde din relevanţă. Paradoxal, totuşi tocmai întrebările sale tendenţioase sunt o fotografie a României de azi, în care chiar şi nişte sociologi o dau în bară când vine vorba de mândria naţională (sau ceva de genul ăsta, whatever…).

1. Adrian Năstase este un orator destul de bun.

2. Atitudinea Monicăi Macovei (“nu-i jigniţi pe procurori”, “cu ce sunt parlamentarii mai speciali”) nu a fost de natură să-i convingă pe membrii comisiei juridice.

3. Faptul că percheziţia este aprobată sau respinsă de parlament presupune că acesta deliberează pe tema cererii. E buna, nu e buna? Pentru aceasta trebuie să dispună de fapte în baza căreia să ia o decizie. Nu este ceva similar unui proces obişnuit, totuşi Ministerul Justiţiei trebuia să încerce să-i convingă cumva pe parlamentari, nu să meargă pe placa “e o anchetă în curs…elemente de confidenţialitate…”. În condiţiile unui vot pozitiv, s-ar fi putut crea un precedent prin care aprobarea parlamentului devenea formală, guvernul putând aresta şi percheziţiona orice membru al legislativului.

Argumentele Ministrului Justiţiei, şi anume autorizarea prealabilă a cererii de percheziţie de către un judecător şi egalitatea parlamentarilor cu restul cetăţenilor, au cu siguranţă impact la public, dar sunt destul de fragile.
Această garanţie constituţională suplimentară a fost acordată tocmai în ideea că executivul poate abuza de puterile sale, forţând fără nici o reţinere un singur judecător, în vânătoarea după un membru al legislativului (într-un caz extrem, aceasta poate duce la epurarea parlamentului de către un guvern autoritar).

Genul acesta de protecţie apare şi în Franţa. În SUA, protecţia este mai redusă. Trebuie ţinut însă cont de faptul că în România executivul este mult mai puternic decât în SUA, unde acesta este contrabalansat de autorităţile subnaţionale şi nu beneficiază de pârghii precum ordonanţele de urgenţă.

Un alt argument, foarte insidios, este “Dom’le, dacă e nevinovat, de ce pune beţe-n roate?”
La un anumit nivel, Năstase a sugerat posibile motive ale opunerii sale, precum copierea documentelor personale ale sale şi posibila plantare de probe.
La nivel mai general, toţi sau aproape toţi avem lucruri pe care vrem să le păstrăm numai pentru noi, în sfera noastră privată. Lucruri, care dacă se află, ne fac şantajabili. Un simplu cetăţean şantajabil nu e foarte mult. Un preşedinte de cameră deja înseamnă ceva.

În concluzie: în condiţiile în care Ministerul Justiţiei nu a reuşit să aducă elemente care să justifice realizarea percheziţiei în apartamentul lui Năstase din Zambaccian (în condiţiile în care celelalte apartamente din bloc au fost investigate sau sigilate), este foarte bine că votul din comisie a fost negativ.

Ştiu, este oarecum incomod să fiu de aceeaşi părere cu Ponta şi Bolcaş, dar asta e…

In opinia dumneavoastra, ce trebuie sa faca Romania pentru a primi un raspuns favorabil in mai, in perspectiva aderarii la 1 ianuarie 2007?
Romania trebuie sa continue reforma in justitie intr-un mod calm si rational, fara sa-si propuna anumite rezultate, cum ar fi un anumit numar de capete care trebuie sa cada. Nu aceasta este calea corecta. Reforma in justitie, proces care a inceput in timpul mandatului ministrului Diaconescu, fiind dus mai departe de actualul ministru, Monica Macovei, trebuie sa continue fara a cadea in capcanele politicii. Asta e ceea ce trebuie sa faceti in primul rand.
O alta chestiune este cea legata de securizarea frontierelor, dar asta reprezinta o problema de ordin tehnic, si nu una politica. Calea pe care ati apucat trebuie urmata, dar, dupa cum spuneam, este mai mult o problema tehnica pe care autoritatile romane trebuie sa o rezolve cu mijloacele pe care le au la indemana si cu resursele proprii, dar si cu asistenta din partea UE. In mod surprinzator, se pare ca 25% din granitele UE vor fi comune cu granitele Romaniei, ceea ce va necesita un sprijin tehnic si o foarte buna organizare, dar cred ca majoritatea suntem de acord ca Romania va indeplini aceste cerinte.
Cum apreciati activitatea ministrului Monica Macovei si a ministrului de Interne, Vasile Blaga?
Sunt doua alegeri bune, amandoi fac o treaba excelenta si inspira incredere altor jucatori europeni.
Este coruptia principalul factor care ar putea amana aderarea Romaniei? Ce ar trebui sa faca Romania? Sa arate niste ”œpesti mari”?
”œPestii mari” nu sunt o solutie. Daca vreti sa faceti o reforma corecta a justitiei, trebuie sa luati faptele asa cum sunt, sa alcatuiti dosare, sa construiti cazuri, sa faceti investigatii si pe baza acestora puteti declansa procedurile de urmarire penala, dar nu va puteti stabili deadline-uri de cateva luni, asta nu e posibil.
Dar trebuie sa facem ceva inainte de Raportul de tara din mai.
Nu, trebuie doar sa urmati procedurile standard de drept ale UE, dar fara sa va fixati anumite tinte, pentru ca aceasta ar duce la o imixtiune a politicului in actul de justitie si ar fi in contradictie cu procedurile de drept penal.

Bizar, nu? E anormal şi revoltător ca executivul să poată suspenda un anumit proces după cum pofteşte. Aşa ceva se poate numai în Africa.
Ei bine, nu! Cei care au avut această opinie au fost minoritari – Kozokar şi Cochinescu. Restul de şapte judecători au zis “Să trăiţi!”.

Opinia minoritară spune cam aşa (sursă: juridice.ro):

Judecatorii minoritari apreciaza ca textul mentionat incalca principiul separatiei si echilibrului puterilor, ce sta la baza organizarii statului, potrivit art. 1 alin. (4) din Constitutie, precum si dreptul fundamental de acces liber la justitie, consacrat de art. 21 din aceeasi Lege fundamentala.

Astfel, legiuitorul este unica autoritate competenta sa stabileasca cazurile in care opereaza suspendarea de drept a judecarii proceselor ori a procedurilor de executare silita, insa aceasta presupune emiterea unor reguli de procedura general aplicabile oricaror procese sau proceduri si oricaror persoane implicate in acestea, aflate in ipoteza normei juridice. Textul de lege examinat, intrucat prevede suspendarea judecarii litigiilor si a procedurilor de executare silita in care sunt implicate societatile comerciale nominalizate, nu constituie o norma de procedura abstracta si general aplicabila, ci o dispozitie individuala in interesul unui numar restrans de persoane juridice, deci, o ingerinta expresa in atributiile organelor autoritatii judecatoresti.

“Dreptul fundamental de acces liber la justitie nu semnifica numai posibilitatea oricarei persoane de a introduce o cerere la o instanta judecatoreasca pentru apararea drepturilor, libertatilor si a intereselor sale legitime, ci si garantia dreptului sau de a starui in judecarea cererii pana la solutionarea ei, printr-o hotarare definitiva si irevocabila, iar, in continuare, in executarea, chiar si silita la nevoie, a hotararii obtinute. Textul de lege supus controlului restrange, fara nici o justificare constitutionala, exercitiul acestui drept fundamental.”

2. Însă a venit rândul Curţii Supreme să se dea în stambă. Conform relatărilor din presă (Cotidianul, Gândul), membrii Comisiei de verificare a averilor nu au vrut să-i ia în considerare veniturile lui Dan Ioan Popescu pentru că

Este de neinteles din punct de vedere logic cum aceasta persoana care a platit aparent cercetatilor suma de 980.000 USD, la un interval de numai o luna si 17 zile, sa consimta pierderea aceleiasi sume prin cedarea ei cu titlu gratuit unor terti

Ok, o fi ceva dubios, dar e insuficient. Dar nu aţi aflat tot despre competenţa membrilor Comisiei:

Referitor la susţinerea instanţei supreme potrivit căreia extrasele de cont prezentate de fostul demnitar nu ar fi valabile fără ştampila băncii emitente, Dan Ioan Popescu a prezentat un înscris emis de banca respectivă, care arată, fără dubii, că extrasele de cont sunt valabile şi fără semnătura reprezentanţilor instituţiei bancare şi fără ştampila acestora.

Oamenii aceia ar fi trebuit să ştie că nu prea sunt ştampile pe extrasele de cont.
Partea cea mai gravă este că această Comisie este alcătuită din judecători de la Curtea Supremă. Pe lângă îndoielile îndreptăţite asupra actului de justiţie pe care le ridică asemenea opinii “competente”, este îngrijorător faptul că astfel D.I.P. este acuzat de cei care ar trebuie să fie judecători imparţiali. Unirea funcţiei de procuror acuzator cu cea de judecător nu a făcut bine nici unei republici.

3. Dar şi Daniel Morar a fost un drăguţ zilele astea, refuzând într-un limbaj foarte lemnos invitaţia Camerei Deputaţilor. Citez:

Respectând dreptul Parlamentului de a deschide anchete parlamentare, se constată o imposibilitate obiectivă de a răspunde invitaţiei, întrucât cele două dosare se află în faza de urmărire penală, prin urmare investigarea presupuselor încălcări ale drepturilor învinuiţilor nu poate face obiectul unei cercetări parlamentare, după cum precizează art. 74 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, concordant cu art. 1 din Constituţie, care consacră principiul separaţiei puterilor în stat. Departamentul Naţional Anticorupţie face parte din autoritatea judecătorească, alăturat instanţelor judecătoreşti, iar Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. În acest context, persoanele care se consideră vătămate prin măsuri ori acte de urmărire penală pot să adreseze o plângere procurorului ierarhic superior, instanţei de judecată, respectiv Consiliului Superior al Magistraturii în temeiul art. 275 – 2781 din Codul de procedură penală ori art. 97 din Legea nr.303 / 2004, modificată

Într-adevăr, parchetele sunt menţionate în Constituţie în capitolul legat de autoritatea judecătoarească (o confuzie regretabilă), dar faptul că tot acolo scrie că

Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei

ar fi trebuit să-l facă să-şi dea seama că face parte din autoritatea executivă, nu din cea judecătorească. Şi de ce seamănă aşa de mult cu comunicatul preşedinţiei?

4. Cu acelaşi sentiment înalt de respect pentru separarea puterilor în stat,

Ministrul Macovei a facut afirmatii conform carora parlamentarii nu sunt in stare sa judece aceste probleme si consider ca nu a ajutat deloc o astfel de atitudine

spune Marko Bela.

5. Ei bine, acuma vine lovitura finală. După cum aţi aflat, ordonanţa de urgenţă privind DNA a fost respinsă de Senat.
Dincolo de indignările societăţii civile şi ale ambasadelor, trebuie remarcat modul vicios de legiferare prin ordonanţe, mai ales într-un domeniu atât de sensibil.
Şi mai interesant e altceva. Ordonanţa pare a fi neconstituţională, spune Gândul:

Este vorba despre o decizie a Curţii Constituţionale din data de 5 mai 2005, prin care s-a soluţionat o excepţie de neconstituţionalitate ridicată de grupul parlamentar al Partidului România Mare. Parlamentarii PRM au avut câştig de cauză, instanţa constituţională apreciind – la vremea respectivă – că numai Parchetul Înaltei Curţi are competenţa de a urmări penal şi de a trimite în judecată penală senatori şi deputaţi, această atribuţie neputând fi împărţită cu nici un alt Parchet. Ca atare, DNA-ul de atunci a trebuit să trimită la Parchetul Înaltei Curţi toate dosarele cu parlamentari.

Actuala Putere a încercat să remedieze această situaţie şi a rebotezat PNA-ul în DNA, spunând că nu mai este un Parchet de sine-stătător, ci un departament în cadrul Parchetului Înaltei Curţi. Modificarea a fost însă doar una formală, pentru că, în realitate, DNA-ul este tot un Parchet autonom, şi fără o subordonare efectivă faţă de Parchetul Înaltei Curţi. Principalul argument se referă la faptul că DNA-ul este ordonator principal de credite, bugetul acestuia nedepinzând şi neavând nici o legătură cu cel al Parchetului Înaltei Curţi. De altfel, în ordonanţa de urgenţă respinsă se spune clar că DNA este o structură autonomă, cu personalitate juridică proprie, care funcţionează în cadrul Parchetului Înaltei Curţi (?!), această înşiruire plină de contradicţii încercând să mulţumească şi Constituţia, dar şi să păstreze independenţa DNA-ului. Dincolo de aspectul financiar – care este expresia deplină a independenţei unei instituţii – chiar şi realitatea a demonstrat că DNA-ul nu are nici o treabă cu Parchetul Înaltei Curţi. Astfel, în ultimele luni a fost mai mult decât evident faptul că între procurorul-şef Daniel Morar şi procurorul general al României Ilie Botoş nu există decât o subordonare formală, acesta din urmă neavând nici un fel de intervenţie asupra activităţii DNA-ului.

Rezumatul ultimei săptămâni pare a fi următorul: o autoritate judecătoarească total incompetentă, un executiv poate bine intenţionat, dar care începe să miroasă a iacobinism, şi un parlament paralizat şi absenteist, ca de obicei. Pe fundal, siguranţa naţională

Ca vectori de amenintare la adresa securitatii nationale, pe linga coruptie, au mai fost introduse in noua Strategie proasta guvernare, iresponsabilitatea politica, abuzul de putere, lipsa de transparenta si deviationismele spre dictatura spre guvernari autoritariste de orice fel. (Ce frumos, nu?)

şi un val de adeziuni.

07.04.2004: Rompetrol SA vinde acţiuni RRC (Rompetrol Rafinare Constanţa). Sunt 1,49 miliarde de acţiuni, din care un off-shore cipriot cumpără 1 miliard.
Care ar fi problemele, din punctul de vedere al anchetatorilor?
1) De ce Saltville cumpără 1 miliard de acţiuni fix când Rompetrol SA vinde 1,49 miliarde? Asta nu este o problemă per se. Din câte înţeleg (deşi este uneori greu de desluşit firul lucrurilor din presă), 7 aprilie 2004 a fost prima zi de tranzacţionare RRC. Practic toată lumea ştia că se vor vinde acţiuni RRC. Cel puţin aşa ar trebui să funcţioneze lucrurile pe o bursă normală. Chiar dacă Saltville este a lui Patriciu, nu este insider trading. Teoretic, oricine putea depune alte ordine de cumpărare pentru 1 miliard de acţiuni.
2) De ce Rompetrol SA vinde cu 116 lei, când majoritatea ordinelor de cumpărare erau pe la 350 lei? Poate că “majoritatea” ordinelor (cu excepţia Saltville) reprezenta 10 mii de acţiuni sau 100 de mii, nu un miliard şi jumătate, cât vindea Rompetrol. Oferta creşte, preţul scade.
3) Saltville nu avea bani în cont, încălcând regulamentul Bursei. Rămâne de văzut… Dar iarăşi insuficient pentru insider trading.

07.04.04-15.04.04
Saltville revinde 550 de milioane de acţiuni către diverşi (Camelia Voiculescu, Verestoy etc.) la preţuri de 250-300.
Din câte ştiu despre funcţionarea burselor, în general nu-ţi alegi partenerii de tranzacţie. S-a întîmplat. Si dacă Patriciu vroia sa facă afaceri “speciale” cu respectivii, le vindea pe 07.04.04 cu 116 lei.

09.04.04
Tăriceanu cumpără de la RRC 10 milioane de acţiuni pe piaţa DEAL (tranzacţii directe) la preţul de 500 de lei. Preţul pieţei la acea dată: 500. Rabat: 4%.
Acuzaţia la adresa lui Tăriceanu e ridicolă. Omu’ a obţinut un rabat de 4% pentru o achiziţie en-gros. Iar 500 este mult mai mare decât 116, preţul iniţial al acţiunilor.

15.04.04
Rompetrol SA şi Rompetrol Downstream (răs)cumpără acţiuni RRC. Rompetrol SA cumpără 252 milioane de acţiuni (din cele 1,49 miliarde vândute), iar Rompetrol Downstream 59 de milioane, la preţul de 690 de lei.

Practic, procurorii sugerează că:
a) Saltville e a lui Patriciu;
b) Patriciu a pariat pe creşterea cursului;
c) vânzând ieftin la Saltville şi răscumpărând scump, a transferat ditai profitul (vreo 6 milioane dolari) în afara ţării.

Probleme:
1) Şi ce dacă? Rişti şi cîştigi. Preţul putea să scadă.
2) De ce a aplicat schema asta numai la 300 de milioane de acţiuni, nu la toate 1,49 miliarde?

În orice caz, cu siguranţă oferta iniţială de 1,49 de miliarde nu a fost destinată speculaţiei prin care s-au cîştigat cele circa 6 milioane de dolari. Rompetrol lucrează la o scară mai mare, nu merita efortul.
Şi nu creezi scheme complicate prin bursă pentru a transfera acţionariatul în Cipru, când poţi face asta mult mai simplu, la notariat, fără să intri pe bursă.

O coincidenţă interesantă în afacerea Rompetrol este că ascultarea telefoanelor a început în toamna lui 2003, atunci când Tănăsescu a convertit datoriile istorice în obligaţiuni (convertibile în acţiuni, din câte am înţeles). Poate că pur şi simplu “organele” nu au înţeles logica acestei operaţiuni şi au devenit în consecinţă suspicioase.

Vom vedea în episodul viitor, căci telenovela continuă.