Pe 24 iunie 1968 era adoptată Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod ilicit.
Elementele principale ale legii erau următoarele:

Se aplica tuturor persoanelor fizice.

Articolul esenţial (art. 2) spunea astfel:
Valoarea bunurilor a cărei provenienţă nu se justifică este supusă unui impozit de 80%.
Prin justificarea provenienţei bunurilor se înţelege obligaţia persoanei de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor.

Verificarea averilor se făcea de o comisie compusă din doi judecători, un procuror, un delegat al administraţiei financiare judeţene şi un deputat în consiliul popular judeţean, municipal sau orăşenesc.

Această comisie putea decide clasarea cauzei, trimiterea spre soluţionare judecătoriei în raza căreia se află domiciliul persoanei în cauză sau trimiterea cauzei la unitatea competentă de procuratură.

Demnitarii beneficiau de o comisie de cercetare mai specială, alcătuită din doi judecători de la Tribunalul Suprem, un procuror din Procuratura Generală, un delegat al Ministerului Finanţelor şi un deputat în Marea Adunare Naţională. Această comisie putea proceda la verificare averii numai cu acordul Consiliului de Stat sau al Consiliului de Miniştri.

Procedura se aplică şi bunurilor comune ale soţilor. De asemenea, poate continua împotriva moştenitorilor. Poate începe direct şi împotriva moştenitorilor, dar numai în termen de 3 ani de la data deschiderii succesiunii.

Ministerul Finanţelor putea cere “desfiinţarea actelor prin care persoana în cauză a înstrăinat bunuri, cu titlu gratuit, în frauda drepturilor statului decurgând din această lege”.

Denunţarea calomnioasă este pedepsită.

Am redat principalele prevederi ale Legii 18/1968 deoarece se va vedea în continuare că aceasta a dat dovadă de o vitalitate ieşită din comun, ajungând, într-o formă mai restrânsă, până în zilele noastre. După revoluţia din 1989, această lege a intrat oarecum în desuetudine, însă nu a fost abrogată explicit în 1990.

În 1993 a fost adoptat primul act normativ post-decembrist care impunea o anumită formă de declarare a averilor. Este vorba de Hotărârea de Guvern nr. 473/1993. Principalele caracteristici ale acesteia:

Declaraţia de avere nu era publică.

Se aplica numai funcţionarilor din cadrul puterii executive cu funcţii de conducere. Nu se aplica puterii legislative sau judecătoreşti.

În mai 1996, pe rolul Curţii Constituţionale ajunge o excepţie de neconstituţionalitate privind Legea 18/1968, ridicată de soţii Mihăilă din Buhuşi. Sunt aduse mai multe argumente, din care Curtea Constituţională acceptă unul singur prin Decizia nr. 64 din 21 mai 1996:

Dispoziţiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 18/1968, care stabilesc ca “prin justificarea provenienţei bunurilor se înţelege obligaţia persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor”, sunt contrare prevederilor art. 41 alin. (7) teza II din Constituţie care instituie prezumţia caracterului licit al dobândirii bunurilor. Urmează, deci, să se constate că art. 2 alin. 2 din Legea nr. 18/1968, cu modificările ulterioare, este abrogat potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie.

Deşi legea nu era abrogată în mod explicit, abrogarea art. 2 alin. (2) o lipsea de obiect, nemaiputând fi aplicat impozitul de 80%.

O altă obiecţie ridicată se referea la comisia de verificare a averii, compusă, la grămadă, din judecători şi procurori (prin legea 45/1991, un judecător, un procuror şi un delegat al administraţiei financiare judeţene). Această comisie funcţiona mai mult ca un organ de anchetă, nu ca instanţă, dovadă fiind faptul că aceasta trimitea cauza spre soluţionare judecătoriei. Totuşi dispoziţia nu a fost considerată neconstituţională, deşi la această anchetă participau judecători.

Întâmplător sau nu, după două săptămâni, Guvernul transmitea Parlamentului un proiect de lege care în final s-a materializat în Legea nr. 115/1996, adoptată pe 16 octombrie 1996.

Aceasta reprezintă un hibrid între Legea 18/1968 şi H.G 473/1993:

Legea nu se aplică tuturor cetăţenilor, ci numai funcţionarilor publici. Spre deosebire de H.G. 473/1993, se aplică şi puterilor legislativă şi judecătorească, precum şi tuturor funcţionarilor publici.

La fel ca H.G. 473/1993, impune declararea averilor. Această declaraţie este confidenţială.

Asemănător Legii 18/1968, există o comisie de cercetare alcătuită din doi judecători şi un procuror. În cazul în care se observă neconcordanţe etc. în declaraţia de avere, se sesizează această comisie. Sesizările anonime nu sunt luate în considerare.

Procedura este similară Legii 18/1968, existând posibilitatea clasării, trimiterii cauzei spre soluţionare (Curţii de Apel, de această dată) şi a trimiterii cauzei către parchet.

Spre deosebire de Legea 18/1968, Legea 115/1996 este mai severă în cazul în care se constată că dobândirea unor bunuri nu este justificată.
Dacă se constată că dobândirea unior bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei- părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanţă pe bază de expertiză.

Altre elemente provenind din Legea 18/1968: sunt supuse controlului şi bunurile transmise cu titlu oneros către rude sau cu titlu gratuit către orice persoană; demnitarii sunt cercetaţi de o comisie compusă din 2 judecători de la Curtea Supremă şi un procuror din Parchetul general; procedura de cercetare continuă şi împotriva moştenitorilor acesteia; cercetarea poate fi pornită şi direct împotriva moştenitorilor, dar numai în termne de 3 ani de la data deschiderii succesiunii; denunţul calomnios este pedepsit.

Printre dispoziţiile finale ale legii se numără abrogarea Legii 18/1968 şi a H.G. 473/1993.

Nu am cunoştinţă de aplicarea prevederilor referitoare la verificarea averilor în perioada 1996-2004. În prezent sunt cercetaţi în baza acestei legi Adrian Năstase cu soţia şi Dan Ioan Popescu. În cazul în care instanţa va stabili că averea nu este justificată, este confiscată partea nejustificată.
Destul de interesant, această confiscare nu este de natură penală şi înclin să cred ca imunitatea parlamentară nu i-ar proteja.

Dar stop! Tot acest circ este inutil, deoarece Curtea Constituţională s-a pronunţat deja în 1996 cu privire la neconstituţionalitatea impunerii cu 80% a averii “nejustificate” şi, în aceeaşi logică, ar trebui să stabilească neconstituţionalitatea confiscării acesteia (impunerii cu 100%, dacă doriţi). Greu de spus care a fost atunci logica adoptării Legii 115/1996… Poate una populistă. În fond, prevederile sale nu au fost utilizate până acum.

Fast forward 2003. Guvernul Năstase, într-un avânt heirupist, adoptă Legea 161/2003, o melanj de dispoziţii extrem de diverse, de la controlul averilor la pornografia infantilă. Printre ele se numără şi câteva modificări ale Legii 115/1996, legate de declaraţiile de avere.

Pentru prima dată, aceste devin publice.

Spre deosebire de Legea 115/1996, sunt mai puţin informative. Nu se mai precizează cuantumul sumelor din cont, de exemplu.

Legea 115/1996 mai suferă câteva modificări în ultimii doi ani ai guvernului Năstase.

Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 40/2003, se cere menţionarea cuantumului depozitelor şi conturilor curente.

Ordonanţa de Urgenţă nr. 24/2004 impune obligativitatea declaraţiilor de avere pentru candidaţii la funcţiile publice elective. De asemenea, se corectează o scăpare (sau “scăpare”) prin care nu era prevăzută o sancţiune pentru nedepunerea declaraţiei la instalarea în funcţie (spre deosebire de cea depusă la încetarea activităţii). În plus, declaraţia de avere este actualizată, devenind ceva mai detaliată şi scăzând pragul sumelor de la 10.000 la 5.000 euro.

În 2005 este adoptată Ordonanţa de Urgenţă nr. 14/2005, prin care este adoptat un model de declaraţie de avere substanţial mai detaliat, incluzând, de exemplu, numele băncii unde este deschis contul, bijuteriile, obiectele de artă, precum şi veniturile realizate în ultimul an fiscal. Aici puteţi găsi ultimele declaraţii de avere ale lui Adrian Năstase, pe stil vechi şi nou.

Legea 161/2003, în afară de modificarea Legii 115/1996, are şi un set de dispoziţii noi referitoare la conflictul de interese, cum ar fi:

Definirea conflictului de interese.

Actele administrative emise sau actele juridice încheiate în condiţiile unui conflict de interese sunt lovite de nulitate absolută. Cam dur, aş zice…

Lista incompatibilităţilor.

Modelul declaraţiei de interese.

Atunci când cineva a realizat foloase materiale în cazul unui conflict de interese, este sesizat organul de urmărire penală sau comisia de cercetare a averii în baza Legii 115/1996.

Pe 2 martie 2006, Ministerul Justiţiei a publicat un proiect de lege (versiune Word din 6 martie) care reuneşte şi modifică dispoziţiile actuale privind declaraţiile de avere, verificarea averilor, declaraţiile de interese, conflictul de interese şi incompatibilităţi.
Principalele modificări în domeniul controlului averilor sunt:

Comisiile de verificare a averilor sunt înlocuite de Direcţia Naţională de Integritate [sic!], aflată în subordinea ANAF.

Inspectorul financiar are acces la orice date, inclusiv financiare, fiscale, bancare, personale, confidenţiale ori clasificate. Formularea pare a extinde gama de date ce pot fi puse la dispoziţia “organelor”.

Declaraţiie de avere sunt transmise automat către Direcţia Naţională de Integritate de persoanele desemnate să le păstreze.

Controlul poate fi efectuat în termen de maxim 5 ani de la data încheierii mandatului sau a încetării activităţii.

Judecarea cauzei se face de urgenţă.

Sumele şi bunurile dobândite nejustificat se impozitează cu dublul cotei prevzută de lege pentru veniturile din salarii în vigoare la data întocmirii procesului verbal, potrivit Codului fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Asta ar însemna 32% acuma.

Multe alte dispoziţii provin din Legea 115/1996 sau Legea 18/1968, uneori cu aceeaşi exprimare.

Spre deosebire de Legea 18/1968, care practica un impozit de 80%, şi de Legea 115/1996, care vorbea de confiscare, proiectul MJ sugerează un impozit de “numai” 32%.
Spre deosebire de reglementarea Legii 115/1996, de data asta se pare că există intenţia aplicării pe bune a legii ilicitului.
La fel ca în cazul Legii 18/1968 şi Legii 115/1996, dispoziţia de impozitare cu 32% a averilor este la fel de neconstituţională ca şi cele anterioare.

Probabil că se va ajunge la Curtea Constituţională în orice situaţie, cu Legea 115/1996 sau cu proiectul nou. Normal ar fi ca şi în acest caz Curtea să declare neconstituţionale aceste dispoziţii. Fiindcă într-un stat normal dobândirea legală a averii se prezumă.

Aplicarea unei asemenea legi la întreaga masă a funcţionarilor publici şi a familiilor lor (!) ar duce la o serie nesfârşită de vânători de vrăjitoare. Câţi nu şi-au făcut casă muncind la negru în România sau Italia… În condiţiile în care într-adevăr instanţele sunt de multe ori incompetente, oameni nevinovaţi se pot vedea aruncaţi în stradă. Politicienii vor internaliza aserţiunea “Ciocul mic”, deoarece oricând vor putea fi loviţi de o anchetă devastatoare.

Alte opinii: Doc pe blogul Hotnews.

Update. Poziţia APADOR-CH:

Astfel, prin art. 12 din proiect este instituita perchezitia domiciliara in materie civila, dar cu o alta denumire: cercetare locala. Masura este vadit neconstitutionala, deoarece nu se incadreaza printre conditiile prevazute de art. 27 al. 2 din Constitutie pentru efectuarea unei perchezitii.

De asemenea, proiectul ingradeste, prin incalcarea art. 21 din Constitutie, accesul la justitie pentru cenzurarea actelor esentiale dispuse de organele administrative in temeiul acestei legi: decizia prin care se constata conflictul de interese (art. 51 din proiect) si decizia prin care se constata cazul de incompatibilitate (art. 78 din proiect).
Este inadmisibil ca aceste decizii, care pot duce nemijlocit la sanctionarea, destitutirea sau eliberarea din demnitate sau functie, sa nu poata fi supuse controlului judecatoresc.

Proiectul nu prevede garantii de procedura suficiente pentru a impiedica hartuirea unei persoane sub pretextul desfasurarii activitatii de control.

Desi in proiect se mentioneaza ca durata cercetarii trebuie sa fie rezonabila (art. 22 alin. 3, art. 77 alin. 3), nu este prevazut un termen limita al acesteia, de exemplu 6 luni, care ar oferi si o garantie efectiva ca aceasta cercetare nu se poate prelungi o perioada nedefinita.

Proiectul prevede ca reluarea cercetarii se poate face oricand (art. 34 alin. 3, art. 54 alin. 3), desi, chiar cand este vorba de infractiuni – cele mai grave fapte ilicite – legea penala prevede un termen de prescriptie a raspunderii.

De menţionat că “cercetarea locală” există şi în legea 115/1996 (articolul 12, alineatul 3).

Cristian Banu are o propunere excelentă în acest sens:

Rezolvarea este foarte simplă: crearea unui sistem unic naţional de raportare.
Paşii:
1. Ministerul de Finanţe ar trebui să stabilească cerinţele de bază ale sistemului şi să organizeze o licitaţie deschisă pentru selectarea unui număr de 3 furnizori la nivel naţional, asta pentru a nu institui un monopol care poate deveni periculos.
2. Crearea unei baze de date unice, care să poată fi accesată de celelalte instituţii ale statului în funcţie de necesităţi;
3. Raportarea să se facă într-un singur loc, la ANAF. De asemenea, să existe posibilitatea raportării în format electronic.
4. Raportarea trebuie să verifice şi să facă o corelaţie între declaraţii şi plata efectivă a obligaţiilor (de exemplu, în raportare să fie inclus numărul şi data ordinului de plată, care să fie generat tot de această aplicaţie unică de raportare).

Citiţi tot articolul.

Tot în acest sens, puteţi semna Petiţia fiscală.

Mai jos redau o parte a mesajului pe care l-am transmis săptămâna trecută pe romania_eu_list în legătură cu această problemă a haosului fiscal:

Desi nu sunt contabil, tin contabilitatea propriei mele firme, asa ca stiu despre ce este vorba.
Probabil ca cel mai bun exemplu al tupeului incredibil al producatorilor de norme de la Finante si alte ministere este recenta declaratie a unui domn, conform caruia o norma introdusa acum cateva zile, dar aplicabila de la 1 ianuarie, nu este retroactiva, deoarece exercitiul financiar se incheie pe 31 decembrie!!!
In aceeasi categorie intra si puzderia de declaratii lunare care parca sunt inventate pe banda rulanta: declaratia 100, declaratia CAS, declaratia somaj, declaratia sanatate, declaratia FNUASS, declaratia ITM.
Culmea absurdului, declaratiile contin aproape acelasi lucru: impozitele si numele angajatilor. E o taina si-un mister de ce trebuie sa existe atatea. Nu ar fi greu crearea unei declaratii unice, ale carei date sa fie redistribuite la celelalte ministere de catre Finante, de exemplu.
Pe urma, pentru fiecare declaratie stai la o coada, la capatul careia se gaseste un functionar tupeist si nevrotic. Suntem in 2006, ar trebui sa putem folosi internetul pentru depunerea declaratiilor. Ma rog, latimea de banda alocata institutiilor publice trebuie protejata, altfel cum ne mai jucam online in timpul programului.
De fapt, sistemul fiscal din Romania sufera de doua boli: nesimtirea si paranoia.
Nesimtirea, in sensul ca normele sunt gandite astfel incat sa le fie lor mai bine. Un exemplu: dupa ce depui trimestrial, de fapt de acuma lunar, copie dupa ordinul de plata privind plata comisionului de 0,75% la camera de munca (ITM), la sfarsitul anului ti se cere sa faci un tabel cu ordinele de plata pe care le-ai depus la ei. Motivul: LENEA. Ei ar trebui sa faca aceste tabele.
Paranoia. Tot sistemul sufera de un formalism coplesitor – sute de pagini de formulare standard obligatorii -, de cultul stampilei si de o suspiciune generalizata. Contribuabilul este suspectat la tot pasul, iar tot ce face el trebuie reglementat strict. Kafka este roman si lucreaza la Administratia Financiara.

Filip G,
contribuabil furios

Capatul de cerere privind incalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie (dreptul la un proces echitabil) a fost declarat inadmisibil, instanta europeana considerand ca litigiul care l-a generat are natura fiscala si, prin urmare, iese din sfera de aplicabilitate a art. 6.

Aşa că, până la noi evoluţii, rămânem cu un stat poliţienesc solid în materie fiscală, fără recurs la vreo Înaltă Poartă mai cu bun simţ decât miliţienii inspectorii fiscali români.

Sloganul campaniei este “Plăteşte cu bani, nu cu ani“. Reclama este odioasă, de-a dreptul orwelliană. Are chestii de genul că evidenţa contabilă eronată este evaziune şi alte porcării. Câtă vreme a fost rulată pe site-urile ziarelor, le-am evitat pe cele care o dădeau.

Ei bine, ieri, pe când stăteam acum două zile la infama coadă din subsolul Administraţiei Financiare, văd în dreapta mea respectivul afiş şi am o revelaţie: sloganul trebuie interpretat în cheia “La Familia”:

Cine să mă scape,
Avocatul vrea dolari,
Procesul e la ‘şto,
N-ai blat, iei an.

Cum spunea reclama? Plăteşte cu bani, nu cu ani? He he, comisarii gărzii financiare ştiu ce ştiu.

Şi că veni vorba de komisarii gărzii, Vlădescu m-a uns pe inimă:

Corupti, incapabili, neprofesionisti, o organizatie inchisa, asa considera toata lumea Fiscul si o recunoaste si capul Finantelor, Sebastian Vladescu. Cu toate acestea, cei de la Garda Financiara, si nu numai ei, vor sa fie mai multi, sa aiba salarii mai mari si sa nu mai fie batuti cind vin dupa spaga [norocoşi, părerea mea!].

Agentia Nationala de Administrare Fiscala a decis sa puna sechestru pe Gara de Nord, hotarare prin care se urmareste recuperarea integrala a datoriilor acumulate de compania CFR.

Presedintele ANAF, Sebastian Bodu a precizat ca aceeasi masura a fost aplicata si in cazul companiei Termoelectrica, procedurile de executare silita fiind in plina desfasurare.

Bodu a explicat ca atat centralele puse sub sechestru cat si Gara de Nord pot fi vandute daca se vor gasi investitori, intrucat “executarea silita poate fi si o forma de privatizare”.

Cea mai drăguţă ştire a săptămânii. Vestea bună: Gara de Nord nu are nepoţi. Vestea proastă: cine să cumpere aşa ceva, când toate şinele care ies din gară ar aparţine altcuiva?
De urmărit…

”œAm acceptat o dezbatere publică a Codului Fiscal, dar nu cu presa. Vă rog să părăsiţi imediat sala!”, a fost mesajul „cald” de întâmpinare al secretarului de stat din Finanţe, Mara Râmniceanu.

Mulţumesc Cristian Banu pentru link.