Mai întâi, câteva date demografice.

În prezent, Republica Moldova este compusă din 37 de unităţi administrative, din care se află efectiv sub autoritatea acesteia 33 de raioane, 2 municipii (Chişinău şi Bălţi) şi o regiune autonomă (Găgăuzia). Regiunea Transnistria şi oraşul Bender/Tighina se află sub control separatist.

Este o ţară destul de puţin urbanizată, doar 41% din populaţie locuind în mediul urban (conform BNS) . Chişinăul are peste 700 de mii de locuitori, următorul oraş fiind Bălţi, cu aproape 150 de mii. Celelalte oraşe aflate sub controlul Moldovei sunt mult mai mici, toate având sub 50 de mii de locuitori (oraşul Făleşti, de exemplu, are sub 15 mii de locuitori). Iată o hartă a raioanelor în funcţie de ponderea populaţiei urbane (click pentru o imagine detaliată; pentru Bender şi Transnistria nu există date oficiale):

Există raioane în care doar populaţia urbană este de circa 10% şi toate raioanele au o populaţie majoritar rurală.

Salariul mediu este mai mic decât în România (aici e o hartă cu salariul mediu în EUR, pe baza datelor BNS), iar diferenţele dintre raioane par a fi ceva mai mici decât în România. Cu excepţia Chişinăului, am senzaţia că nu explică foarte mult diferenţele de preferinţe politice între raioane. Iată o hartă prezentând salariul mediu pe raion ca procent din salariul mediu naţional:

Pe de altă parte, identificarea etnică pare a avea un rol destul de important în distribuţia voturilor. Iată principalele grupuri etnice, conform recensământului din 2004 (iarăşi, pentru Bender şi Transnistria nu există date).

Moldoveni:

Ucraineni:

Ruşi:

Români:

Găgăuzi:

Bulgari:

Moldoveni+români:

O sinteză:

Se observă două raioane cu puternice majorităţi ale minorităţilor, Găgăuzia şi Taraclia (bulgari), o importantă prezenţă ucraineană în şase raioane din nord (inclusiv oraşul Bălţi) şi o prezenţă relativ redusă a minorităţii ruse, în cele două oraşe importante ale ţării. Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că o parte a minorităţii ucrainene foloseşte în mod curent limba rusă.

Ponderea moldovenilor a crescut în comparaţie cu recensământul din 1989, de la 64,5% la 80% (dacă-i adăugăm şi cei care s-au declarat români). O parte a creşterii se datorează şi ieşirii Transnistriei de sub autoritatea Chişinăului.

După cum aţi observat, în concurenţa dintre cele două identităţi, moldovenească şi românească, prima câştigă în mod detaşat.

Ok, să trecem la rezultatele alegerilor.

Dintre partidele care au participat la alegeri, doar patru au trecut pragul electoral: Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), Partidul Liberal (PL), Alianţa Moldova Noastră (AMN) şi Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM).

La nivel naţional, rezultatele au fost următoarele:
PCRM: 49,48%
PL: 13,14%
PLDM: 12,43%
AMN: 9,77%
Iată rezultatele la nivel de raion pentru principalele patru partide:

PCRM:

PL:

PLDM:

AMN:

PCRM-ul pare să aibă un avantaj în zonele cu minorităţi (Găgăuzia, Taraclia, nordul republicii), în timp ce cele trei partide au procentaje mai mari în centrul ţării.

Iată o imagine sintetică a raporturilor de forţe (PCRM – roşu, PL – albastru, PLDM – verde, ANM – roz):

Cele trei partide de opoziţie împreună depăşesc PCRM în câteva raioane centrale (inclusiv Chişinău), iar acesta din urmă conduce în nord şi sud:

Iată rezultatele în mediul urban şi mediul rural pentru cele patru partide importante:

*Oraşul Chişinău, nu raionul, şi fără secţiile de votare din străinătate.
Am împărţit secţiile de votare în patru categorii: 1. cele din oraşul Chişinău; 2. cele din oraşul Bălţi (singurul oraş de peste 100 de mii de locuitori, în afară de Chişinău); 3. cele din restul oraşelor (sub 50 de mii de locuitori – „urban mic”); 4. cele din mediul rural. Am identificat oraşele pe Wikipedia (de exemplu, aici).

Partid	Urban	Rural
PCRM
PL
PLDM
AMN

Se pare că votul „etnic” a avut o importanţă mare şi în mediul rural, şi în cel urban. Nefiind familiarizat cu politica din Republica Moldova, nu ştiu în ce măsură cele trei partide de opoziţie (PL, PLDM şi AMN) au fost votate de minorităţi. Dacă am presupune că au fost votate doar de cei care s-au declarat moldoveni sau români, procentajele obţinute de ele în rândul acestora ar fi cam aşa:

PL	PLDM	AMN

Şi aici se observă un vot mai ridicat pentru opoziţie în raioanele centrale.

Cam atât despre distribuţia geografică a votului. Fişierele SHP şi DBF pe baza cărora am creat hărţile sunt aici (se bazează pe SHP-ul de la berkeley.edu). Pentru Chişinău nu am luat în calcul secţiile de votare din străinătate.

A fost sau nu a fost fraudă? S-a vorbit despre folosirea excesivă a listelor suplimentare. În baza datelor detaliate pe secţie de votare de la Comisia Electorală Centrală, putem încerca să facem nişte corelări, să vedem dacă bate la ochi ceva.

Iată un prim grafic, ce compară la nivel de raion nivelul de voturi pe listele suplimentare (ca raport între înscrierile pe listele suplimentare şi voturile exprimate) cu procentul votului dat fiecărui partid (ca de obicei, click pentru a mări imaginea):

Pare să existe o uşoară corelare pozitivă între votul pro-PCRM şi listele suplimentare la nivel de raion şi o corelare negativă pentru PLDM, dar nu pare să existe o influenţă asupra PL şi AMN. Am putea încerca să dezagregăm datele la nivel de secţie de votare şi pe mediul urban şi rural.

Mai întâi, să vedem corelaţiile la nivel de secţie de votare, dar fără defalcare pe urban/rural, pentru fiecare partid:

La nivel de secţie de votare, pare să existe o corelaţie negativă între votul PCRM şi listele suplimentare, în sensul că pe măsură ce creşte numărul de voturi pe liste suplimentare, procentajul PCRM scade uşor (urmăriţi „linia de trend” – mersi, Excel!). Pe de altă parte, voturile PL şi PLDM par să crească odată cu creşterea listelor suplimentare. Pentru AMN, influenţa pare a fi uşor negativă.

Să defalcăm pe urban/rural:

Se pare că un număr sporit de alegători pe listele suplimentare a influenţat negativ votul pentru PCRM mai ales în urbanul mic, dar şi la Chişinău şi chiar în mediul rural. Votul pro-PL a fost influenţat pozitiv de listele suplimentare în urbanul mic, dar negativ la Bălţi (dar eşantionul Bălţi e mic). Influenţa listelor suplimentare asupra PLDM este asemănătoare. Influenţa asupra AMN este mai ambiguă (negativă în mediul rural, pozitivă în urban).
Acuma, graficele din Excel nu au neapărat o valoare statistică ridicată, dar totuşi, din panta corelaţiei, mie mi se pare puţin probabil ca listele suplimentare să fi avut un impact pozitiv asupra votului pro-PCRM. Dimpotrivă, PL şi PLDM par a fi corelate pozitiv cu listele suplimentare. O posibilă explicaţie ar putea fi o migraţie internă mai mare către centre locale cu un dinamism economic mai ridicat, care ar fi totodată mai puţin conservatoare şi mai puţin dispuse să voteze PCRM. E doar o speculaţie…

Un alt element de luat în calcul este prezenţa la vot.

Iată rezultatele agregate pe raioane:

Iar aici datele pe secţie de votare, fără defalcare pe urban/rural:

În primul rând, au fost câteva secţii de votare cu prezenţă de peste 100%, dar nu foarte multe. La multe dintre aceste secţii, numărul de voturi pe listele suplimentare a depăşit numărul de alegători înscrişi pe lista de bază. Nu au fost foarte multe secţii cu situaţia asta, înclin să cred că sunt diverse probleme locale care au afectat transmiterea datelor între serviciul de evidenţă a populaţiei şi comisiile electorale.

Revenind la grafice, se observă o corelaţie pozitivă între prezenţa la vot şi votul pro-PCRM. Această corelaţie este negativă pentru PL şi PLDM.

Să defalcăm pe urban/rural:

Sare în ochi puternica corelaţie pozitivă dintre prezenţa la vot în mediul rural şi votul pro-PCRM. La fel, corelaţia negativă din mediul rural pentru PL, PLDM şi AMN. Acelaşi lucru este valabil pentru oraşul Bălţi (cu excepţia AMN-ului).
Pe de altă parte, se observă o corelaţie pozitivă între prezenţa la vot în urbanul mic şi votul pro-PL şi pro-PLDM.
Practic, acolo unde electoratul rural s-a mobilizat mai mult, acest lucru a folosit PCRM-ului. Acolo unde s-a mobilizat electoratul din micile oraşe, acest lucru a fost favorabil PL-ului şi PLDM-ului.
Urbanul mic a fost corelat şi la listele suplimentare cu partidele de opoziţie, aş merge pe aceeaşi explicaţie ca mai sus.
În privinţa puternicei corelaţii dintre prezenţa la vot în mediul rural şi PCRM, este posibil să fi fost o „mobilizare” administrativă în unele sate, care a favorizat PCRM-ul. Nu sunt familiarizat cu situaţia de pe teren de acolo, dar e o ipoteză de luat în calcul, fiind un lucru întâlnit şi în alte ţări din zonă. Un studiu mai detaliat pe raioane ar putea indica zonele de mobilizare mai puternică a mediului rural.

Sursele datelor şi hărţilor de mai sus sunt următoarele:

• Comisia Electorală Centrală a Republicii Moldova, cu rezultatele provizorii (înainte de renumărare; nu cred că renumărarea va aduce schimbări importante);
• Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova, pentru datele referitoare la urbanizare şi minorităţi;
• Harta administrativă a Republicii Moldova, în format SHP, de aici (berkeley.edu);

Hărţile au fost realizate cu MapWindow GIS şi TatukGIS Viewer.

Problema este în ce măsură Kosovo reprezintă un precedent pentru alte aspiraţii secesioniste. Puţinele secesiuni din ultimele decenii s-au rezumat la foste state federale (URSS, Cehoslovacia, Iugoslavia) sau la foste colonii (Eritreea, Timorul de Est) care, după independenţă, au fost înglobate în alte state (Eritreea în Etiopia, Timorul de Est în Indonezia), deci entităţi care aveau o anumită existenţă “statală” oricum.

Aparent, Kosovo, care nu a avut vreo existenţă separată şi care nu a avut statut de republică federală în Iugoslavia, ar conduce la o ruptură radicală în dreptul internaţional public postbelic.

Situaţia mi se pare destul de complexă, dar nu aş merge pe ideea răsturnării unei cutume internaţionale, ci pe ideea rafinării teoriei

În general, judecătorii americani evită să răstoarne (overrule) o cutumă printr-un precedent, ei preferând să distingă precedentul de cazurile anterioare, restrângându-l la o situaţie specială.

Am să mă inspir cu neruşinare de la felul lor de a pune problema şi am să încerc să fac şi eu acelaşi lucru (atenţie, sunt diletant!) şi am să spun aşa:

În dreptul internaţional, avem două principii între care poate exista o anumită tensiune, principiul integrităţii teritoriale a statelor şi principiul autodeterminării. Până relativ recent nu prea am avut ocazia să studiem consecinţele acestei tensiuni, datorită blocajului din timpul Războiului Rece. Dar acum lucrurile s-au mai schimbat şi nu orice conflict local se poate transforma atât de uşor într-un proxy war. Aşa că trebuie să găsim o soluţie la tensiunea dintre cele două principii de care vorbeam mai sus.

Cu siguranţă că principiul integrităţii teritoriale a statelor este esenţial pentru a asigura un “concert al naţiunilor” cât de cât civilizat. Nu putem acorda oricărei mişcări secesioniste prezumţia de “nevinovăţie”, altfel ne-am prăbuşi în haos la nivel internaţional. Pe de altă parte, există situaţii în care trebuie să se acorde prioritate principiului autodeterminării. Dacă am nega asta, am nega, dragii mei, unirea Transilvaniei cu România, nu?

Atunci hai să încercăm să distingem situaţia din Kosovo de situaţia din Cecenia, din Ţara Bascilor, din Corsica, din Ţinutul Secuiesc.

Ce se poate observa în Kosovo:
(a) o mişcare secesionistă violentă;
(b) susţinerea largă a secesiunii de către populaţia locală;
(c) un comportament abominabil al autorităţilor statului;
(d) existenţa unei elite locale capabile să creeze un aparat statal independent.

Toate aceste patru elemente există în cazul Kosovo (pentru punctul (d), răposatul Rugova). În Cecenia, nu există punctul (d). În Corsica şi Ţara Bascilor, nu se poate pune problema punctului (c), şi nici punctul (b) nu pare a fi prea serios. Iar în secuime, cred că nu se poate vorbi de nimic (ok, poate punctul (d) – capacitatea administrativă a liderilor UDMR, bravo lor, dar să nu fim invidioşi degeaba).

Avem patru condiţii care numai împreună par să declanşeze o secesiune “acceptabilă”. Scoatem un singur element şi castelul de cărţi de joc se prăbuşeşte. Situaţia din Kosovo nu pare să se aplice nici în Abhazia, nici în Transnistria, nici în Osetia de Sud, nici în Covasna. În general, criteriul esenţial care ne lipseşte este punctul (c), “păcatul originar” al statului.

Cu ce rămânem de aici? Cu o armonizare a două principii esenţiale ale dreptului internaţional. Integritatea teritorială rămâne principiul primordial, dar un stat îşi dizolvă acest punct de sprijin dacă depăşeşte anumite limite foarte strict definite.

În acest sens se poate vorbi de un precedent, însă un precedent care nu aruncă în aer dreptul internaţional, ci distinge o situaţie în care se derogă de la un principiu, pentru a evita afectarea iremediabilă a altuia.

Îmi veţi spune:

(1) Dar ce spui tu este foarte vag, se poate interpreta în fel şi chip, când vom şti dacă e bine sau să acţionăm într-un fel sau altul?
Eu o să răspund că asta e situaţia, principiile dreptului internaţional nu sunt ele prea clare, le putem privi mai mult ca imperative morale. Înainte situaţia era şi mai neclară şi putea justifica atrocităţi.
(2) Dar cine va impune principiile astea? Dacă se va abuza?
Le poate “impune” doar o chestie foarte vagă, numită “comunitatea internaţională”, cum era şi mai înainte… Un echilibru fragil de bune intenţii şi interese, care sperăm să dureze, să-l apuce şi copiii noştri, dar fără alt Kosovo.
De orice normă se poate abuza, orice sistem juridic se sprijină pe fundamente destul de fragile. Avem norocul să trăim într-o perioadă în care purificările etnice nu mai par normale. Să încercăm să păstrăm acest lucru şi să-l ajutăm să dureze cât mai mult.

Dar în interiorul zonei care l-a votat pe Iuşcenko mai apare o diviziune, între regiunile care i-au acordat peste 90% din voturi şi celelalte. Şi această diviziune este de natură istorică, fiind vorba de regiunile care în perioada 1918-1939 au făcut parte din Polonia.

În fine, în urma unor rearanjamente constituţionale care au redus puterea preşedintelui şi au generalizat votul proporţional, au avut loc noi alegeri parlamentare pe 26 martie 2006. De data asta, blocul portocaliu nu a mai fost unitar, apărând un conflict între Viktor Iuşcenko şi Iulia Timoşenko (sună cunoscut, nu?). Principalele forţe au fost: blocul lui Iuşcenko (roşu pe harta de mai jos), blocul lui Timoşenko (galben) şi Partidul Regiunilor al lui Ianukovici (albastru).

Notă: fiecare district este colorat în funcţie de primul clasat, indiferent de procentaj.
Se observă că Ianukovici şi-a menţinut bazinul electoral din Sud şi Est, de-a lungul primei fracturi istorice de care am vorbit. Foarte surprinzătoare este însă împărţirea voturilor între Iuşcenko şi Timoşenko. Aceasta din urmă preia marea majoritate a bazinului portocaliu, cu excepţia Bucovinei, Galiţiei şi Ucrainei Subcarpatice. Cu alte cuvinte, fostele teritorii austro-ungare.

Un aspect interesant al recentelor evoluţii din Ucraina este trecerea la votul proporţional. Sună oarecum contraintuitiv pentru noi, scârbiţi de parlamentarii noştri iresponsabili.
Introducerea în Ucraina a votului proporţional a făcut parte dintr-un compromis mai vast, destinat să evite un posibil război civil. În condiţiile unui stat centralizat şi monolitic, unde nu poţi deosebi executivul de legislativ sau de judiciar, ca să nu mai vorbim de autonomiile locale, alegerile parlamentare reprezintă o miză uriaşă. Cine le câştigă preia controlul asupra întregului aparat administrativ, fără să existe nici o contragreutate sau corp ponderator. Votul uninominal nu poate decât să agraveze această situaţie. În schimb, votul proporţional, care divizează parlamentul în grupări mai mici, evită ca o singură facţiune să obţină controlul total asupra statului. Ianukovici a acceptat să cedeze puterea numai prin obţinerea acestui tip de garanţie: viitoarele alegeri parlamentare nu vor duce la un parlament controlat în proporţie de două treimi de duşmanii săi. La fel, transferarea către acest nou parlament slăbit a unor atribuţii prezidenţiale a servit aceluiaşi scop.

Morala ar putea fi că atâta vreme cât România rămâne un stat hipercentralizat, cu un executiv supradimensionat şi o autoritate judecătorească mai mult formală, e mai bine să rămânem la un sistem proporţional, cu toate dezavantajele sale.

Recent developments in the four countries that experienced ”œcolored revolutions,” however, raise questions over whether the promotion of democratic revolution from abroad significantly advances the long-term prospects for democracy–or, alternatively, has unanticipated and sometimes deleterious effects for democratic development. There are real dangers in the export of revolution as a strategy for democratization: first, the danger that democracy could come to be viewed as a tool of external statecraft rather than an indigenous development; second, that human rights organizations could compromise their ability to act as independent monitoring organizations if they involve themselves with specific political movements or come to be identified as ”œrevolutionary organizations”; third, that efforts to promote democratic revolution could produce intensified ethnic conflict and even civil war; and finally, that giving democratic revolution ”œa little extra shove” could lead to postrevolutionary situations in which democratic development is highly vulnerable to reversal.

For the past eight months, however, Ukraine’s economic policy has been nothing short of disastrous[...]The blame for this startling deterioration must lie with the government’s economic policies. By agitating for widespread nationalisation and renewed sales of privatised companies, the government undermined property rights. In addition, it raised the tax burden sharply to finance huge increases in welfare spending and public wages. Very publicly, Ms Tymoshenko interfered in pricing and property disputes, criticising individual businessmen. Chaos and uncertainty prevailed. This populist policy had little in common with the electoral promises of Viktor Yushchenko, the president, about liberal market reforms.

Ne amintim cu toţii de asemănările dintre alegerile din România şi Ucraina de anul trecut: o polarizare între foştii comunişti şi reformişti, acuzaţii de falsificare a alegerilor, culoarea portocalie, ba chiar şi DA-ul românesc a fost replicat de TAK-ul lui Yushchenko.

Dar cred că paralelismele nu se opresc aici. La fel ca în Ucraina, şi în România a apărut un conflict interinstituţional care, simplificând puţin situaţia, se situează pe aceleaşi coordonate. Un preşedinte “incoruptibil”, dar ceva mai puţin responsabil (Rompetrol, OMV etc.), şi un prim ministru care, până una-alta, pare să beneficieze de încrederea Uniunii Europene.

Alegerile prezidenţiale din Polonia par să prefigureze o scindare asemănătoare a forţelor de “dreapta” între Tusk, candidat moderat pro-business, şi Kaczynski, căruia “nu-i pasă doar de interesele celor bogaţi”. Destul de interesant, în cursul unei confruntări televizate, fiind “intrebaţi despre destinaţia unei prime deplasari în străinătate în calitate de preşedinte, cei doi au dat răspunsuri semnificative: Lech Kaczynski a citat Washingtonul, în timp ce Tusk a preferat Bruxellesul” (sursa).

Ce se întâmplă? Să revenim la articolul din Financial Times despre Ucraina:

The crucial political battle, however, is the elections next March. The confirmation vote for Mr Yekhanurov suggests a new dividing line in Ukrainian politics. Most of the rightwing and centrist party factions supported Mr Yekhanurov, while Ms Tymoshenko’s bloc, the communists, and two oligarchic parties opposed him.

From now on, the big antagonists in Ukrainian politics are likely to be Mr Yushchenko and Ms Tymoshenko. Their individual popularity remains roughly equal. A consolidation around these two figures is possible, especially as the next elections will be proportional. Ideally, a US-type Republican party could be formed around Mr Yushchenko and a more leftwing, populist Democratic party around Ms Tymoshenko, but it is also possible that the old fragmentation will persist.

O ipoteză atrăgătoare este următoarea: la 15 ani de la căderea comunismului, nu mai crede nimeni în mitul unei “democraţii originale”, adică în păstrarea sistemului (Iliescu are 1%), iar grupările foştilor comunişti încep să scadă în sondaje, urmând a se destrăma. În acelaşi timp, forţele reformiste îşi permit luxul conflictelor interne, divizându-se conform modelului modern, în liberali pro-piaţă şi social-democraţi (autentici) moralizatori. Grupărilor post-comuniste nu le rămâne decât să se ataşeze uneia din cele două orientări. În Polonia, Tusk este sprijinit de Kwasniewski, iar în România se speculează asupra unei apropieri PSD-PD, în timp ce discursul revoluţionar al lui Băsescu a atras voturile PRM-ului.

Pe termen lung, o asemenea evoluţie este probabil inevitabilă, însă pe termen scurt e greu de spus în ce măsură segmentele de populaţie dependente de un stat autoritar vor reuşi să se adapteze acestui model de politică, putând apărea reacţii şi partide anti-sistem. Rămâne de văzut cum va evolua conflictul Ardeal-Moldova din PSD şi ce se va întâmpla cu Vadim (va reuşi Băsescu să-l dizloce?).

P.S. S-ar putea oferi şi altă ipoteză “axei Washington-Londra-Băsescu”, promovate în campania din 2004, în afara unei strategii de diferenţiere a mesajului politic. Dacă e să ne luăm după Polonia, asocierea dintre reformele economice şi Uniunea Europeană a condus la scăderea popularităţii acesteia din urmă, căutându-se alt “frate mai mare”. Vestea bună e că acesta este găsit la Washington, nu la Moscova…