Rezultatele alegerilor parlamentare din Moldova au condus la un şir de incidente ce au culminat cu tensionarea relaţiei cu România. Cred că este utilă o prezentare mai detaliată a principalelor rezultate şi o încercare de evaluare a posibilităţilor de fraudă.
Mai întâi, câteva date demografice. Read more…
S-a discutat mult în ultimele zile despre Kosovo, într-o notă pe care speram să nu o mai aud în România. Cred că singurele comentarii rezonabile pe care le-am auzit au fost aici, aici şi aici.
Problema este în ce măsură Kosovo reprezintă un precedent pentru alte aspiraţii secesioniste. Puţinele secesiuni din ultimele decenii s-au rezumat la foste state federale (URSS, Cehoslovacia, Iugoslavia) sau la foste colonii (Eritreea, Timorul de Est) care, după independenţă, au fost înglobate în alte state (Eritreea în Etiopia, Timorul de Est în Indonezia), deci entităţi care aveau o anumită existenţă “statală” oricum.
Aparent, Kosovo, care nu a avut vreo existenţă separată şi care nu a avut statut de republică federală în Iugoslavia, ar conduce la o ruptură radicală în dreptul internaţional public postbelic.
Situaţia mi se pare destul de complexă, dar nu aş merge pe ideea răsturnării unei cutume internaţionale, ci pe ideea rafinării teoriei 
În general, judecătorii americani evită să răstoarne (overrule) o cutumă printr-un precedent, ei preferând să distingă precedentul de cazurile anterioare, restrângându-l la o situaţie specială.
Am să mă inspir cu neruşinare de la felul lor de a pune problema şi am să încerc să fac şi eu acelaşi lucru (atenţie, sunt diletant!) şi am să spun aşa:
În dreptul internaţional, avem două principii între care poate exista o anumită tensiune, principiul integrităţii teritoriale a statelor şi principiul autodeterminării. Până relativ recent nu prea am avut ocazia să studiem consecinţele acestei tensiuni, datorită blocajului din timpul Războiului Rece. Dar acum lucrurile s-au mai schimbat şi nu orice conflict local se poate transforma atât de uşor într-un proxy war. Aşa că trebuie să găsim o soluţie la tensiunea dintre cele două principii de care vorbeam mai sus.
Cu siguranţă că principiul integrităţii teritoriale a statelor este esenţial pentru a asigura un “concert al naţiunilor” cât de cât civilizat. Nu putem acorda oricărei mişcări secesioniste prezumţia de “nevinovăţie”, altfel ne-am prăbuşi în haos la nivel internaţional. Pe de altă parte, există situaţii în care trebuie să se acorde prioritate principiului autodeterminării. Dacă am nega asta, am nega, dragii mei, unirea Transilvaniei cu România, nu?
Atunci hai să încercăm să distingem situaţia din Kosovo de situaţia din Cecenia, din Ţara Bascilor, din Corsica, din Ţinutul Secuiesc.
Ce se poate observa în Kosovo:
(a) o mişcare secesionistă violentă;
(b) susţinerea largă a secesiunii de către populaţia locală;
(c) un comportament abominabil al autorităţilor statului;
(d) existenţa unei elite locale capabile să creeze un aparat statal independent.
Toate aceste patru elemente există în cazul Kosovo (pentru punctul (d), răposatul Rugova). În Cecenia, nu există punctul (d). În Corsica şi Ţara Bascilor, nu se poate pune problema punctului (c), şi nici punctul (b) nu pare a fi prea serios. Iar în secuime, cred că nu se poate vorbi de nimic (ok, poate punctul (d) – capacitatea administrativă a liderilor UDMR, bravo lor, dar să nu fim invidioşi degeaba).
Avem patru condiţii care numai împreună par să declanşeze o secesiune “acceptabilă”. Scoatem un singur element şi castelul de cărţi de joc se prăbuşeşte. Situaţia din Kosovo nu pare să se aplice nici în Abhazia, nici în Transnistria, nici în Osetia de Sud, nici în Covasna. În general, criteriul esenţial care ne lipseşte este punctul (c), “păcatul originar” al statului.
Cu ce rămânem de aici? Cu o armonizare a două principii esenţiale ale dreptului internaţional. Integritatea teritorială rămâne principiul primordial, dar un stat îşi dizolvă acest punct de sprijin dacă depăşeşte anumite limite foarte strict definite.
În acest sens se poate vorbi de un precedent, însă un precedent care nu aruncă în aer dreptul internaţional, ci distinge o situaţie în care se derogă de la un principiu, pentru a evita afectarea iremediabilă a altuia.
Îmi veţi spune:
(1) Dar ce spui tu este foarte vag, se poate interpreta în fel şi chip, când vom şti dacă e bine sau să acţionăm într-un fel sau altul?
Eu o să răspund că asta e situaţia, principiile dreptului internaţional nu sunt ele prea clare, le putem privi mai mult ca imperative morale. Înainte situaţia era şi mai neclară şi putea justifica atrocităţi.
(2) Dar cine va impune principiile astea? Dacă se va abuza?
Le poate “impune” doar o chestie foarte vagă, numită “comunitatea internaţională”, cum era şi mai înainte… Un echilibru fragil de bune intenţii şi interese, care sperăm să dureze, să-l apuce şi copiii noştri, dar fără alt Kosovo.
De orice normă se poate abuza, orice sistem juridic se sprijină pe fundamente destul de fragile. Avem norocul să trăim într-o perioadă în care purificările etnice nu mai par normale. Să încercăm să păstrăm acest lucru şi să-l ajutăm să dureze cât mai mult.
Alegerile din Ucraina din 2004 au arătat o scindare radicală a ţării: în timp ce vestul ţării vota în proporţie de 90% pentru Iuşcenko, regiunile industriale şi rusofone din Est votau la fel de masiv cu Ianukovici.
Deşi s-a accentuat mai mult caracterul etnic al diviziunii şi cel economic, nu trebuie neglijată existenţa unei fracturi istorice. Graniţa dintre portocaliu şi albastru corespunde în mare măsură frontierei estice a Poloniei în secolul XVII. E drept că această diviziune era în mare parte şi etnică (ucraineni vs. tătari şi, ulterior, ruşi).
Dar în interiorul zonei care l-a votat pe Iuşcenko mai apare o diviziune, între regiunile care i-au acordat peste 90% din voturi şi celelalte. Şi această diviziune este de natură istorică, fiind vorba de regiunile care în perioada 1918-1939 au făcut parte din Polonia.
În fine, în urma unor rearanjamente constituţionale care au redus puterea preşedintelui şi au generalizat votul proporţional, au avut loc noi alegeri parlamentare pe 26 martie 2006. De data asta, blocul portocaliu nu a mai fost unitar, apărând un conflict între Viktor Iuşcenko şi Iulia Timoşenko (sună cunoscut, nu?). Principalele forţe au fost: blocul lui Iuşcenko (roşu pe harta de mai jos), blocul lui Timoşenko (galben) şi Partidul Regiunilor al lui Ianukovici (albastru).
Notă: fiecare district este colorat în funcţie de primul clasat, indiferent de procentaj.
Se observă că Ianukovici şi-a menţinut bazinul electoral din Sud şi Est, de-a lungul primei fracturi istorice de care am vorbit. Foarte surprinzătoare este însă împărţirea voturilor între Iuşcenko şi Timoşenko. Aceasta din urmă preia marea majoritate a bazinului portocaliu, cu excepţia Bucovinei, Galiţiei şi Ucrainei Subcarpatice. Cu alte cuvinte, fostele teritorii austro-ungare.
Un aspect interesant al recentelor evoluţii din Ucraina este trecerea la votul proporţional. Sună oarecum contraintuitiv pentru noi, scârbiţi de parlamentarii noştri iresponsabili.
Introducerea în Ucraina a votului proporţional a făcut parte dintr-un compromis mai vast, destinat să evite un posibil război civil. În condiţiile unui stat centralizat şi monolitic, unde nu poţi deosebi executivul de legislativ sau de judiciar, ca să nu mai vorbim de autonomiile locale, alegerile parlamentare reprezintă o miză uriaşă. Cine le câştigă preia controlul asupra întregului aparat administrativ, fără să existe nici o contragreutate sau corp ponderator. Votul uninominal nu poate decât să agraveze această situaţie. În schimb, votul proporţional, care divizează parlamentul în grupări mai mici, evită ca o singură facţiune să obţină controlul total asupra statului. Ianukovici a acceptat să cedeze puterea numai prin obţinerea acestui tip de garanţie: viitoarele alegeri parlamentare nu vor duce la un parlament controlat în proporţie de două treimi de duşmanii săi. La fel, transferarea către acest nou parlament slăbit a unor atribuţii prezidenţiale a servit aceluiaşi scop.
Morala ar putea fi că atâta vreme cât România rămâne un stat hipercentralizat, cu un executiv supradimensionat şi o autoritate judecătorească mai mult formală, e mai bine să rămânem la un sistem proporţional, cu toate dezavantajele sale.
În Dissent:
Recent developments in the four countries that experienced “colored revolutions,” however, raise questions over whether the promotion of democratic revolution from abroad significantly advances the long-term prospects for democracy—or, alternatively, has unanticipated and sometimes deleterious effects for democratic development. There are real dangers in the export of revolution as a strategy for democratization: first, the danger that democracy could come to be viewed as a tool of external statecraft rather than an indigenous development; second, that human rights organizations could compromise their ability to act as independent monitoring organizations if they involve themselves with specific political movements or come to be identified as “revolutionary organizations”; third, that efforts to promote democratic revolution could produce intensified ethnic conflict and even civil war; and finally, that giving democratic revolution “a little extra shove” could lead to postrevolutionary situations in which democratic development is highly vulnerable to reversal.
În general, crimele mafiote se dezvolta atunci când apare un domeniu foarte profitabil (alcoolul, în timpul Prohibiţiei, de exemplu; la bulgari, creşterea economică ce a extins piaţa pentru taxe de protecţie?) şi clanurile se luptă pentru piaţă. În timp, mafioţii ajung să stabilească mecanisme de mediere, supravieţuirea fiind mai importantă decât mărirea segmentului de piaţă.
România şi Bulgaria sunt două ţări asemănătoare. Totuşi, la noi nu există crime mafiote. Ce ar putea explica diferenţa? Câteva ipoteze (ordinea e aleatoare):
Un articol mai vechi din Financial Times prezintă ultimele evoluţii din Ucraina, finalizate prin schimbarea primului ministru, Iulia Timoşenko:
For the past eight months, however, Ukraine’s economic policy has been nothing short of disastrous[...]The blame for this startling deterioration must lie with the government’s economic policies. By agitating for widespread nationalisation and renewed sales of privatised companies, the government undermined property rights. In addition, it raised the tax burden sharply to finance huge increases in welfare spending and public wages. Very publicly, Ms Tymoshenko interfered in pricing and property disputes, criticising individual businessmen. Chaos and uncertainty prevailed. This populist policy had little in common with the electoral promises of Viktor Yushchenko, the president, about liberal market reforms.
