Trafic de idei

Ionuţ Popescu:

Fondul [Fondul Proprietatea] urma sa detina pachete de actiuni la cele mai importante societati, actiuni aflate in prezent in posesia statului. Este vorba de societati ca Romgaz, Petrom, RomTelecom, Nuclearelectrica, Loteria, Imprimeria etc. Fostii proprietari vor primi actiuni la acest fond(care este un fel de SIF) si, dupa listarea la bursa a fondului, vor putea vinde aceste actiuni. Administratorul Fondului ar urma sa fie ales printr-o licitatie internationala, pentru a se evita greseala facuta cu fostele FPP-uri(actualele SIF-uri), a caror administrare a fost data pe mana unor politruci. O modalitate de despagubire, zic eu, corecta, transparenta si cu numeroase efecte economice pozitive colaterale. Aproape imediat au inceput atacurile la adresa Fondului. Mai intai, chiar din partea celor care urmau sa fie despagubiti. Evident, era vorba de oameni care criticau ceva ce nu intelegeau; si nu pot fi acuzati ca nu sunt experti in piata de capital. Dar daca in fiecare zi li se spune ca vor primi, de fapt, niste hartii fara valoare, este de inteles atitudinea lor. Fondul va avea un capital social initial de aproape patru miliarde de euro, urmand a fi majorat daca valoarea despagubirilor acordate de statul roman in acest fel va fi mai mare.
[…]
Listarea la Bursa a Fondului va atrage, nu am nici o indoiala, investitii straine de o dimensiune neimaginata pana acum pe piata noastra de capital [de ce? - nota mea]. Cei care ataca acum Fondul, mai ales din ignoranta, fac un imens deserviciu tocmai celor care urmeaza sa fie astfel despagubiti. Criticile nefondate, unele chiar aberante, pot duce la scaderea pretului actiunilor si, implicit, la sume mai mici incasate de cei care in locul imobilelor disparute au primit actiuni la Fond.

Dan Vişoiu are altă părere:

There has been a lot of talk about how the Fund is in line with what Hungary did back in the early 1990s, and how its compensation program was successful. Well, let me make one thing clear: I spent over 7 years working as a legal consultant in Hungary, so I can vouch for the fact that the Hungarian compensation program was not successful. And in any event, there is one important difference: at that time, the European Court of Human Rights (the “ECHR”) had not yet rendered the Brumarescu v. Romania decision (in 2001), which decision introduced the principle of “just satisfaction” (or “compensation”) into the ECHR’s case law dealing with the type of compensation to be given to previous owners dispossessed by former communist authorities, thus establishing so-called legal precedent on point (the decision’s actual wording: “…[the State] shall make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach.”).
In my humble professional opinion, a risk-bearing instrument (such as a share) cannot be considered as “just compensation”, since at any time the actual value of this instrument could very well fall, and fall substantially.

Şi continuă:
- valoarea acţiunilor e stabilită de stat, fiind un mecanism similar tipăririi de bani, cu acelaşi efect: deprecierea;
- valoarea compensării e stabilită de o comisie subordonată primului ministru; conflict de interese! -> alte procese CEDO.

La astea s-ar mai putea adăuga:
- “acţionarii” vor alege cel mai probabil să-şi vândă imediat acţiunile, de unde prăbuşirea cursului;
- multe din activele alocate total sau parţial Fondului Proprietatea îşi bazează valoarea de piaţă pe poziţia de monopol acordată de statul român, ca în cazul Loteriei. Orice dereglementare va duce la scăderea drastică a valorii.

Îmi pun problema de ce statul a ales un sistem atât de dubios pentru compensarea foştilor proprietari… Dacă tot se privatizează activele date Fondului Proprietatea, de ce nu le vinde şi dă banii drept compensaţie?

Jurnalul Naţional prezintă un rezumat al acuzaţiilor la adresa Rompetrol. Care nu par foarte coerente, cel puţin din prezentarea lor în presă…
Firul poveştii:

07.04.2004: Rompetrol SA vinde acţiuni RRC (Rompetrol Rafinare Constanţa). Sunt 1,49 miliarde de acţiuni, din care un off-shore cipriot cumpără 1 miliard.
Care ar fi problemele, din punctul de vedere al anchetatorilor?
1) De ce Saltville cumpără 1 miliard de acţiuni fix când Rompetrol SA vinde 1,49 miliarde? Asta nu este o problemă per se. Din câte înţeleg (deşi este uneori greu de desluşit firul lucrurilor din presă), 7 aprilie 2004 a fost prima zi de tranzacţionare RRC. Practic toată lumea ştia că se vor vinde acţiuni RRC. Cel puţin aşa ar trebui să funcţioneze lucrurile pe o bursă normală. Chiar dacă Saltville este a lui Patriciu, nu este insider trading. Teoretic, oricine putea depune alte ordine de cumpărare pentru 1 miliard de acţiuni.
2) De ce Rompetrol SA vinde cu 116 lei, când majoritatea ordinelor de cumpărare erau pe la 350 lei? Poate că “majoritatea” ordinelor (cu excepţia Saltville) reprezenta 10 mii de acţiuni sau 100 de mii, nu un miliard şi jumătate, cât vindea Rompetrol. Oferta creşte, preţul scade.
3) Saltville nu avea bani în cont, încălcând regulamentul Bursei. Rămâne de văzut… Dar iarăşi insuficient pentru insider trading.

07.04.04-15.04.04
Saltville revinde 550 de milioane de acţiuni către diverşi (Camelia Voiculescu, Verestoy etc.) la preţuri de 250-300.
Din câte ştiu despre funcţionarea burselor, în general nu-ţi alegi partenerii de tranzacţie. S-a întîmplat. Si dacă Patriciu vroia sa facă afaceri “speciale” cu respectivii, le vindea pe 07.04.04 cu 116 lei.

09.04.04
Tăriceanu cumpără de la RRC 10 milioane de acţiuni pe piaţa DEAL (tranzacţii directe) la preţul de 500 de lei. Preţul pieţei la acea dată: 500. Rabat: 4%.
Acuzaţia la adresa lui Tăriceanu e ridicolă. Omu’ a obţinut un rabat de 4% pentru o achiziţie en-gros. Iar 500 este mult mai mare decât 116, preţul iniţial al acţiunilor.

15.04.04
Rompetrol SA şi Rompetrol Downstream (răs)cumpără acţiuni RRC. Rompetrol SA cumpără 252 milioane de acţiuni (din cele 1,49 miliarde vândute), iar Rompetrol Downstream 59 de milioane, la preţul de 690 de lei.

Practic, procurorii sugerează că:
a) Saltville e a lui Patriciu;
b) Patriciu a pariat pe creşterea cursului;
c) vânzând ieftin la Saltville şi răscumpărând scump, a transferat ditai profitul (vreo 6 milioane dolari) în afara ţării.

Probleme:
1) Şi ce dacă? Rişti şi cîştigi. Preţul putea să scadă.
2) De ce a aplicat schema asta numai la 300 de milioane de acţiuni, nu la toate 1,49 miliarde?

În orice caz, cu siguranţă oferta iniţială de 1,49 de miliarde nu a fost destinată speculaţiei prin care s-au cîştigat cele circa 6 milioane de dolari. Rompetrol lucrează la o scară mai mare, nu merita efortul.
Şi nu creezi scheme complicate prin bursă pentru a transfera acţionariatul în Cipru, când poţi face asta mult mai simplu, la notariat, fără să intri pe bursă.

O coincidenţă interesantă în afacerea Rompetrol este că ascultarea telefoanelor a început în toamna lui 2003, atunci când Tănăsescu a convertit datoriile istorice în obligaţiuni (convertibile în acţiuni, din câte am înţeles). Poate că pur şi simplu “organele” nu au înţeles logica acestei operaţiuni şi au devenit în consecinţă suspicioase.

Vom vedea în episodul viitor, căci telenovela continuă.

Un comentariu foarte interesant, de Cătălin Dimofte (merită citit în întregime):

In incheierea acestei scurte paranteze “politice” merita remarcata regretabila usurinta cu care unii comentatori au descris recentul incident in termeni de bine si rau – respectiv tanara putere revolutionara ucraineana, pro-occidentala, pro-democratie, hotarata sa devina cu adevarat independenta etc., aflata in inegala lupta cu imperiul raului de la Rasarit, hotarat sa tina Ucraina subjugata politic si economic s.a.m.d.

Nimeni (din ce-am citit/auzit/vazut eu) nu pare sa-si fi pus urmatoarea intrebare simpla – cand este o tara (Ucraina) mai dependenta de un furnizor de materii prime strategice (Rusia), atunci cand economia sa este bazata pe preturi preferentiale platite pentru acele materii prime, sau atunci cand plateste pretul pietei?

Un singur articol din Averea reuşeşte să adune trei erori economice şi o afirmaţie gratuită.
1) Afirmaţia gratuită se găseşte în titlu. “Piata combustibililor e dominata de cartelul Petrom/OMV-Rompetrol-Lukoil-Mol”. Corect era oligopol. Iar oligopol nu înseamnă neapărat cartel.
2) Eroarea nr. 1: “cifra de afaceri a celor patru mari companii din domeniul petrolier va depasi cu usurinta in acest an patru miliarde euro, potrivit estimarilor analistilor si companiilor. Ea reprezinta aproximativ sase procente din Produsul Intern Brut al Romaniei pe 2005, estimat la 72-73 miliarde euro.” Este o eroare frecventă, se împart mere la pere. Raporturile corecte erau profit/PIB sau C.A./PGB (produs global brut). PIB-ul este suma bunurilor/serviciilor finale sau a valorii adăugate de fiecare firmă (respectiv profitul). Produsul global brut (gross output) este în linii mari suma cifrelor de afaceri ale tuturor firmelor din economie şi include şi consumul intermediar. Această eroare este frecventă, datorită impactului mediatic al unor comparaţii de genul cifra de afaceri a multinaţionalei cutare este mai mare decât PIB-ul Nigeriei, de exemplu.
3) Eroarea nr. 2: “Firmele din domeniul petrolier au avut in 2005 un an fast, pe seama cresterii la nivel mondial a pretului petrolului.” De pe urma creşterii preţurilor petrolurilor au avut de câştigat producătorii (OPEC, Rusia etc.) Intermediarii (rafinării, benzinării) doar au transmis creşterea către consumator. În funcţie de elasticitatea cererii din România, este posibil chiar să fi avut de pierdut.
4) Eroarea nr. 3: “In prezent, extragem din subsolul romanesc 6 milioane tone de titei, adica aproximativ 50% din consum, ceea ce ne face dependenti de importuri. ” În primul rând, 50% producţie internă este mult mai mult decât pentru Elveţia, de exemplu. În al doilea rând eram dependenţi de importuri şi dacă produceam 0% pe plan intern, şi dacă produceam 100%. În condiţiile în care piaţa este liberalizată, evoluţiile externe se transmit în interior, iar preţul intern este egal cu cel extern. Evident, dacă preferăm utopiile autarhice, altfel se pune problema.