Trafic de idei

Se pare că guvernul a decis adoptarea noilor coduri juridice prin asumarea răspunderii.

Proiectele sunt disponibile pe site-ul Ministerului Justiţiei. Este vorba de următoarele coduri:

Total: 4791 de articole şi 1193 de pagini.

Cred că adoptarea rapidă a acestora e o idee nefericită.

Cele patru coduri existente (plus alte legi care vor fi înlocuite cu noile coduri) reglementează o grămadă de domenii esenţiale, care ne vizează pe toţi, de la moşteniri la criminalitatea informatică. Impactul pe care înlocuirea lor îl va avea asupra societăţii va fi enorm, mult mai mare decât un nou cod forestier, de exemplu.

Adoptarea fără o dezbatere serioasă (nu o săptămână, o lună sau un an; mai mult!) a noilor coduri este indezirabilă din mai multe motive:

1. Nu mă îndoiesc de competenţa celor care au redactat cele aproape cinci mii de articole ale codurilor. La fel de puţin mă îndoiesc de faptul că aceştia sunt supuşi greşelii, ca orice muritori (exemplu: Codul de procedură penală, art. 1 alin. (1): Normele de procedură penală reglemenatează [sic!] desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală.). Într-un proiect atât de complex este inevitabil să se se strecoare greşeli de formă sau de fond, indiferent cât de mult s-a lucrat la el. Din acest motiv este necesară dezbaterea celor patru proiecte atât de către parlament, cât şi de către opinia publică, pentru a putea identifica şi corecta din timp erorile (iată exemple de aspecte criticabile aici şi aici).

2. Există domenii în care e greu de spus ce reglementare juridică este optimă. De exemplu, la nivel mondial există o varietate de legi referitoare la incest: unele ţări îl condamnă, altele nu. Într-o anumită măsură, alegerea unei reglementări sau a alteia este subiectivă sau ţine de un calcul utilitar care depinde de la o comunitate la alta. Autorii proiectului noului cod penal românesc au ales să nu-l mai incrimineze. Desigur, Patriarhia se opune. Sincer, nu ştiu cum e mai bine. Sunt sigur că mai există o mulţime de dispoziţii potenţial controversate în cele cinci mii de articole care ar urma să fie adoptate. Ar fi bine ca aceste legi, într-o măsură rezonabilă, să corespundă anumitor preferinţe subiective ale „supuşilor”, altfel relaţia dintre justiţiabil şi lege poate degenera. Putem ajunge la o asemenea armonizare numai printr-o dezbatere serioasă.

3. Presupunând, prin absurd, că legile sunt perfecte, mai există o problemă majoră. De la o zi la alta se va schimba întregul fundament al sistemului de drept din România. Opinia publică nu are cum să se familiarizeze doar în câteva luni cu noile prevederi. Pentru asta este nevoie de mai mult timp şi de mult mai multe resurse alocate popularizării celor mai importante dispoziţii noi. Ministerul Justiţiei ar trebui să desfăşoare o campanie de informare la nivel naţional, pe o perioadă de cel puţin un an. În caz contrar, a doua zi după adoptarea lor ne vom trezi că, brusc, ceea ce ştiam până acum nu mai înseamnă nimic şi că nu avem idee despre ceea ce este valabil de acum înainte. Un răspuns de tipul „citeşte legea, tataie” nu este rezonabil. Limbajul juridic, din păcate, depăşeşte posibilităţile celor mai mulţi justiţiabili şi puţini vor putea să-şi aloce timpul necesar parcurgerii celor cinci mii de articole.

4. Acelaşi lucru este valabil pentru judecători. Să nu ne facem iluzia că ei vor avea posibilitatea sau disponibilitatea de a studia în profunzime proiectele înainte de adoptare, astfel încât să nu fie prinşi pe picior greşit după intrarea lor în vigoare. Vom avea decizii greşite în toate instanţele, de la judecătorie la ICCJ, ceea ce va fi de natură de a crea un val de nemulţumire ce va mai bate un cui în sicriul delegitimizării sistemului.

5. Şi o ultimă problemă. Legile nu pot întotdeauna să creeze reguli extrem de detaliate. În primul rând, fiindcă procesul elaborării lor ar fi anevoios şi, în al doilea rând, fiindcă legiuitorul nu are cum să se gândească a priori la toate situaţiile posibile care pot apărea în realitate. Legea este un fel de şvaiţer sau ţesătură cu goluri mai mari sau mai mici. În lumea reală, aceste goluri legislative sunt completate prin două procese (în diversele sisteme de drept continental): practica judecătorească şi doctrina. Deşi practica judecătorească nu creează precedente la noi (v-ar spune asta repejor orice profesor de drept), în cei 150+ de ani de la adoptarea codului civil s-a ajuns la un anumit consens la nivelul „castei” judecătorilor cu privire la interpretarea golurilor din lege. Noi, justiţiabilii, ştim astfel la ce să ne aşteptăm când dăm de o dispoziţie mai neclară din Codul civil (sau ne zice avocatul, care a citit cărţile groase de „doctrină”, unde este prezentată această experienţă colectivă numită practică judecătorească). Ce s-ar întâmpla acum? Legea veche dispare şi, cu ea, toată această tradiţie mai mult sau mai puţin vagă de interpretare. Legea ar deveni la loc un mare şvaiţer, unde fiecare judecător va propune, de bună credinţă, o anumită interpretare acolo unde legea e neclară. Tragedia este că oamenii pot interpreta un text de lege într-o mulţime de feluri (amintiţi-vă de discuţiile privind diverse decizii ale Curţii Constituţionale). Vom ajunge în situaţia în care fiecare tribunal va avea părerea lui proprie, iar asta fără a se putea spune clar că o anumită decizie e greşită (găurile şvaiţerului se pot umple într-o infinitate de feluri). Rezultatul va lua forma haosului, dacă-mi permiteţi: nimeni nu va mai şti precis care e comportamentul corect într-o mulţime de situaţii (să nu uităm că sunt modificate o mulţime de norme fundamentale) şi ne vom afunda într-o confuzie generalizată. Dacă vrem totuşi să schimbăm temeliile sistemului nostru juridic, mai bine înlocuim rând pe rând câte un perete; altfel, dacă dărâmăm casa, până construim alta o să tremurăm de frig în ploaie.

Acestea ar fi argumentele mele împotriva adoptării pripite şi la grămadă a noilor coduri. Aş vedea două contraargumente:

a. Primul ar fi că aceste coduri noi nu aduc multe lucruri noi. Răspunsul meu ar fi următorul: dacă nu aduc multe lucruri noi, la ce bun să ne complicăm, nu e mai simplu să facem modificări punctuale, acolo unde e nevoie?

b. „Ne cere Europa”. Uniunea Europeană nu are competenţe cu privire la modificarea în bloc a fundamentelor sistemelor de drept ale statelor membre. Sorry. În cazul în care există probleme la nivelul anumitor dispoziţii, putem opera la fel de bine modificări punctuale acolo unde este nevoie, fără a da peste cap toată societatea.

Mulţumesc pentru răbdare, am terminat!