Trafic de idei

Constituţia României se remarcă în primul rând prin neclaritate, atât în privinţa garantării drepturilor fundamentale, cât şi în privinţa delimitării atribuţiilor între instituţii.
În special relaţia dintre preşedinte şi primul ministru este susceptibilă de confuzii. Un anumit vid a fost acoperit prin precizarea în 2003 a imposibilităţii revocării primului ministru de preşedinte, dar au rămas alte elemente. Iar Traian Băsescu, preşedintele jucător, ezită din ce în mai puţin să le folosească.

Prima forţare majoră a cadrului constituţional a avut loc după alegeri, când Băsescu a semnalizat că refuză numirea unui guvern PSD-PUR, în ciuda faptului că PSD-ul câştigase alegerile parlamentare. Nu s-a ajuns la Curtea Constituţională, dar s-a creat un precedent prin care puterea preşedintelui a crescut în mod substanţial. Oare ce se va întâmpla în 2008?

Alte două tentative de forţare au loc chiar acum. După semi-degringolada produsă de numirea lui Turianu şi sărbătorirea victoriei Stelei la braţ cu Becali, Băsescu a făcut două mişcări prin care încearcă din nou să-şi transfere segmente substanţiale de putere executivă:

1. A refuzat numirea unui nou ministru (Victor Paul Dobre), nesemnând decretul de numire a acestuia ca ministru pentru relaţia cu parlamentul. Astfel, preşedinţia îşi arogă dreptul de a controla orice modificare a componenţei guvernului.

2. Pe linia unei divergenţe ceva mai vechi cu Monica Macovei (semnalată şi de mine prin decembrie 2005), Traian Băsescu a refuzat să contrasemneze numirea lui Vasile Doana ca şef al Parchetelor Militare. Constituţia (articolele 124-134) nu este foarte clară în această privinţă (Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.), însă ma îndoiesc că intenţia a fost de a acorda preşedintelui un drept de veto în ceea ce priveşte numirea magistraţilor (acuma e vorba de un procuror, dar precedentul va fi valabil şi pentru un judecător).

România a fost şi rămâne o struţocămilă, jumătate republică prezidenţială, jumătate republică parlamentară, jumătate Belarus, jumătate Cehia. În acest moment, preşedintele Traian Băsescu vrea să forţeze un vast transfer de atribuţii către Cotroceni, în condiţiile pierderii sprijinului societăţii civile.
O “prezidenţializare” a sistemului politic românesc şi concentrarea puterii executive şi a unor importante alte pârghii în mâna unui singur om poate fi o opţiune rezonabilă pentru o democraţie veche, precum Statele Unite, dar nu este în nici un caz recomandabilă unei ţări ca România, a cărei opinie publică mai visează la lideri autoritari.

Guvernul Tăriceanu trebuie să conteste ambele uzurpări (cred că este corect să le numim astfel) în faţa Curţii Constituţionale, în speranţa că aceasta va răspunde de aşa natură încât să nu ducă la respectivul transfer de atribuţii către Cotroceni. În caz contrar, probabil că singura soluţie rămâne o nouă modificare a Constituţiei….

Ionuţ Popescu:

Fondul [Fondul Proprietatea] urma sa detina pachete de actiuni la cele mai importante societati, actiuni aflate in prezent in posesia statului. Este vorba de societati ca Romgaz, Petrom, RomTelecom, Nuclearelectrica, Loteria, Imprimeria etc. Fostii proprietari vor primi actiuni la acest fond(care este un fel de SIF) si, dupa listarea la bursa a fondului, vor putea vinde aceste actiuni. Administratorul Fondului ar urma sa fie ales printr-o licitatie internationala, pentru a se evita greseala facuta cu fostele FPP-uri(actualele SIF-uri), a caror administrare a fost data pe mana unor politruci. O modalitate de despagubire, zic eu, corecta, transparenta si cu numeroase efecte economice pozitive colaterale. Aproape imediat au inceput atacurile la adresa Fondului. Mai intai, chiar din partea celor care urmau sa fie despagubiti. Evident, era vorba de oameni care criticau ceva ce nu intelegeau; si nu pot fi acuzati ca nu sunt experti in piata de capital. Dar daca in fiecare zi li se spune ca vor primi, de fapt, niste hartii fara valoare, este de inteles atitudinea lor. Fondul va avea un capital social initial de aproape patru miliarde de euro, urmand a fi majorat daca valoarea despagubirilor acordate de statul roman in acest fel va fi mai mare.
[…]
Listarea la Bursa a Fondului va atrage, nu am nici o indoiala, investitii straine de o dimensiune neimaginata pana acum pe piata noastra de capital [de ce? - nota mea]. Cei care ataca acum Fondul, mai ales din ignoranta, fac un imens deserviciu tocmai celor care urmeaza sa fie astfel despagubiti. Criticile nefondate, unele chiar aberante, pot duce la scaderea pretului actiunilor si, implicit, la sume mai mici incasate de cei care in locul imobilelor disparute au primit actiuni la Fond.

Dan Vişoiu are altă părere:

There has been a lot of talk about how the Fund is in line with what Hungary did back in the early 1990s, and how its compensation program was successful. Well, let me make one thing clear: I spent over 7 years working as a legal consultant in Hungary, so I can vouch for the fact that the Hungarian compensation program was not successful. And in any event, there is one important difference: at that time, the European Court of Human Rights (the “ECHR”) had not yet rendered the Brumarescu v. Romania decision (in 2001), which decision introduced the principle of “just satisfaction” (or “compensation”) into the ECHR’s case law dealing with the type of compensation to be given to previous owners dispossessed by former communist authorities, thus establishing so-called legal precedent on point (the decision’s actual wording: “…[the State] shall make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach.”).
In my humble professional opinion, a risk-bearing instrument (such as a share) cannot be considered as “just compensation”, since at any time the actual value of this instrument could very well fall, and fall substantially.

Şi continuă:
- valoarea acţiunilor e stabilită de stat, fiind un mecanism similar tipăririi de bani, cu acelaşi efect: deprecierea;
- valoarea compensării e stabilită de o comisie subordonată primului ministru; conflict de interese! -> alte procese CEDO.

La astea s-ar mai putea adăuga:
- “acţionarii” vor alege cel mai probabil să-şi vândă imediat acţiunile, de unde prăbuşirea cursului;
- multe din activele alocate total sau parţial Fondului Proprietatea îşi bazează valoarea de piaţă pe poziţia de monopol acordată de statul român, ca în cazul Loteriei. Orice dereglementare va duce la scăderea drastică a valorii.

Îmi pun problema de ce statul a ales un sistem atât de dubios pentru compensarea foştilor proprietari… Dacă tot se privatizează activele date Fondului Proprietatea, de ce nu le vinde şi dă banii drept compensaţie?

(Încercare de a înţelege ultimele zile)
Vă mai amintiţi de anii ‘90? Zecile de partide şi platforme electorale? Multitudinea discursurilor politice?

- Anticomuniştii radicali din PNT-CD
- Naţionaliştii regionali (şi infami) ai PUNR-ului
- Partidul-stat FDSN, cu stabilitatea şi democraţia originală a tătucului Iliescu
- Partide “brune” anti-sistem, precum PSM sau PRM (Jos mafia, sus patria)
- Un discurs “european” preluat în diverse proporţii de partidele ce urmau să guverneze în perioada 1997-2000

Fast forward 2001. Linişte. Ce s-a întamplat, unde a dispărut toată gălăgia? Nu cred că “vinovatul” trebuie căutat în perioada 2001-2004. Liniştea a început dinainte. Vă mai amintiţi tăcerea apăsătoare dintre cele două tururi de scrutin în 2000? Campania electorală redusă la două monologuri separate la TVR (Iliescu şi Vadim)?
Spaima produsă de mineriadele din 1999, iar apoi de rezultatul catastrofal al primul tur de scrutin, a determinat o autocenzură masivă. Eliminarea radicalilor de pe radarul politic era justificată din raţiuni superioare. Radicali de orice culoare: naţional-comunişti, maghiarofobi sau anticomunişti. A trebuit să strângem din dinţi şi să-l votăm pe Iliescu.

Rămâneau două discursuri majore şi în mare parte consensuale: Europa şi stabilitatea internă. Aici a intervenit abilitatea politică a lui Adrian Năstase: a reuşit să “trianguleze” între cele două discursuri. Le-a combinat. Partidul care oferea “cornuleţ cu lapte” ne dădea şi integrarea. Astfel a scurtcircuitat discursul rămăşiţelor opoziţiei. Ce mai puteau spune, când PSD-ul dădea şi el Europa, iar ca bonus nişte stabilitate?

Peisajul presei din perioada 2001-2004 poate fi explicat parţial şi prin această împrejurare. În afara deplasării consumiste şi a “stimulentelor” partidului-stat, a existat şi o doză mare de oboseală şi teamă de haos. Iar prin limitarea accesul lui Vadim pe micul ecran în 2000 se crease un precedent de controlare a presei.

Astfel că în 2004 problema opoziţiei era diferenţierea. Cum puteau fi deosebiţi de PSD şi cum puteau construi un discurs credibil? Axa Washington-Londra-Bucureşti a lui Băsescu poate fi înţeleasă şi astfel. Idem cota unică (cum puteai atrage clasa mijlocie, în condiţiile în care şi PSD-ul promitea integrare în UE?).

Acum a intervenit a doua “triangulare” majoră. Problema corupţiei devenise mainstream, lucru la care a contribuit în parte presiunea externă. “Jos mafia, sus patria” nu mai era un discurs tarat din principiu. O retorică anti-corupţie putea fi combinată cu respectabilitatea. De aici RAFO “JAFO” Oneşti. Marea lovitură a Alianţei D.A. a fost îmbinarea discursului pro-european cu cel radical anti-sistem, în condiţiile în care stabilitatea economică şi politică începuse să fie de la sine înţeleasă.
Martore sunt voturile pro-Băsescu din Gorj, fost fief PRM şi PSM.

Dar triangularea lui Băsescu nu s-a oprit aici. Figura sa carismatică a dus la aproprierea unui nou discurs, cel al stabilităţii. Părintele naţiunii veghează.
Avem aici un om care a reuşit să îmbine trei curente de opinie destul de diferite: (1) stabilitate, (2) Europa şi (3) discursul anti-corupţie & anti-sistem. Dacă punem la socoteală înţepăturile anti-maghiare, am avea, sotto voce, şi o reiterare a discursului PUNR-ist.

Însă prea multe strică. Apropierea lui de serviciile de informaţii i-a creat o vulnerabilitate pe care Tăriceanu a reuşit s-o exploateze magistral, prin propunerea lui Ticu Dumitrescu la şefia CNSAS, unul dintre puţinii supravieţuitori ai anticomunismului anilor ‘90. Scandalul CNSAS (despre care sper să mai vorbesc într-o însemnare viitoare) i-a tras covorul de sub picioare lui Băsescu şi este de natură să-l priveze de o mare parte a sprijinului acordat iniţial de curentul de opinie pro-european (”societatea civilă”, cum îşi spune).
Aici nu e vorba doar de o triangulare între Europa şi anti-comunism, ci de o reînviere din morţi. Cine credea în 2006 că mesajul Convenţiei mai poate fi prezentat cu atât suces în spaţiul public?
Se anunţă vremuri gălăgioase…