Trafic de idei

Alegerile din Ucraina din 2004 au arătat o scindare radicală a ţării: în timp ce vestul ţării vota în proporţie de 90% pentru Iuşcenko, regiunile industriale şi rusofone din Est votau la fel de masiv cu Ianukovici.

Deşi s-a accentuat mai mult caracterul etnic al diviziunii şi cel economic, nu trebuie neglijată existenţa unei fracturi istorice. Graniţa dintre portocaliu şi albastru corespunde în mare măsură frontierei estice a Poloniei în secolul XVII. E drept că această diviziune era în mare parte şi etnică (ucraineni vs. tătari şi, ulterior, ruşi).

Dar în interiorul zonei care l-a votat pe Iuşcenko mai apare o diviziune, între regiunile care i-au acordat peste 90% din voturi şi celelalte. Şi această diviziune este de natură istorică, fiind vorba de regiunile care în perioada 1918-1939 au făcut parte din Polonia.

În fine, în urma unor rearanjamente constituţionale care au redus puterea preşedintelui şi au generalizat votul proporţional, au avut loc noi alegeri parlamentare pe 26 martie 2006. De data asta, blocul portocaliu nu a mai fost unitar, apărând un conflict între Viktor Iuşcenko şi Iulia Timoşenko (sună cunoscut, nu?). Principalele forţe au fost: blocul lui Iuşcenko (roşu pe harta de mai jos), blocul lui Timoşenko (galben) şi Partidul Regiunilor al lui Ianukovici (albastru).

Notă: fiecare district este colorat în funcţie de primul clasat, indiferent de procentaj.
Se observă că Ianukovici şi-a menţinut bazinul electoral din Sud şi Est, de-a lungul primei fracturi istorice de care am vorbit. Foarte surprinzătoare este însă împărţirea voturilor între Iuşcenko şi Timoşenko. Aceasta din urmă preia marea majoritate a bazinului portocaliu, cu excepţia Bucovinei, Galiţiei şi Ucrainei Subcarpatice. Cu alte cuvinte, fostele teritorii austro-ungare.

Un aspect interesant al recentelor evoluţii din Ucraina este trecerea la votul proporţional. Sună oarecum contraintuitiv pentru noi, scârbiţi de parlamentarii noştri iresponsabili.
Introducerea în Ucraina a votului proporţional a făcut parte dintr-un compromis mai vast, destinat să evite un posibil război civil. În condiţiile unui stat centralizat şi monolitic, unde nu poţi deosebi executivul de legislativ sau de judiciar, ca să nu mai vorbim de autonomiile locale, alegerile parlamentare reprezintă o miză uriaşă. Cine le câştigă preia controlul asupra întregului aparat administrativ, fără să existe nici o contragreutate sau corp ponderator. Votul uninominal nu poate decât să agraveze această situaţie. În schimb, votul proporţional, care divizează parlamentul în grupări mai mici, evită ca o singură facţiune să obţină controlul total asupra statului. Ianukovici a acceptat să cedeze puterea numai prin obţinerea acestui tip de garanţie: viitoarele alegeri parlamentare nu vor duce la un parlament controlat în proporţie de două treimi de duşmanii săi. La fel, transferarea către acest nou parlament slăbit a unor atribuţii prezidenţiale a servit aceluiaşi scop.

Morala ar putea fi că atâta vreme cât România rămâne un stat hipercentralizat, cu un executiv supradimensionat şi o autoritate judecătorească mai mult formală, e mai bine să rămânem la un sistem proporţional, cu toate dezavantajele sale.