Trafic de idei

Cezar Giosan în Dilema veche:

De fiecare dată cînd ascult manele, nu pot să nu fiu impresionat de talentul - brut, needucat - al interpreţilor. Vocea lui Adrian Copilul Minune (sau de Vito sau cum îl va mai chema la apariţia acestor rînduri) este curgătoare şi vibrantă, atacînd fără eroare note de tenor cu un timbru uşor răguşit. Sună ţigăneşte? Da, bineînţeles. Sună bine? Da, excepţional de bine. Lăsînd la o parte versurile, reprezentanţii cei mai iluştri ai manelelor, majoritatea ţigani, au, în opinia mea, nu tocmai needucată în muzică, un talent nativ pe care nici “vedetele” cele mai des afişate la televiziunea română nu îl egalează.

Se compară, de exemplu, un Bănică Jr., care o viaţă l-a imitat copilăreşte şi amatoriceşte pe Elvis, cu Sorin Copilul de Aur? Se compară vocile acestor doi? Da, Bănică Jr. arată mai bine, e înalt de statură, are părul frumos dat pe spate, e îmbrăcat bine şi nu şi-a schimbat numele în Ştefan Presley. Însă în ceea ce priveşte talentul pur, muzical, distanţa dintre cei doi e uriaşă. Bănică Jr. este înconjurat de o pleiadă de conservatorişti şi designeri şi se concentrează pe voce cînd cîntă. Sorin C.A. şi alţi manelişti au pornit la drum doar cu talentul nativ şi un stil de muzică original. Ultimul lucru la care se gîndesc maneliştii cînd cîntă e vocea lor, pentru că nu au de ce. Vocea le curge instinctiv, fără efort. La fel şi ritmul.

Ceea ce lipseşte manelelor, la ora asta, este acelaşi lucru care a lipsit rock’n'roll-ului pînă la Elvis, sau rap-ului, pînă la Eminem: un reprezentant al păturii favorizate în societate - un român sadea, în cazul nostru - care să cînte manele mai bine decît ţiganii. Un reprezentant care să aibă suficient talent şi în versuri, încît să intelectualizeze curentul. Un reprezentant alb care să transmită mesaje în versuri inteligente prin ritmuri şi armonii românesc-arăbeşti. Abia atunci se va vorbi despre manele ca despre noua muzică populară românească. Pentru că maneaua asta este: muzică populară românească. A izvorît de jos, nu a fost impusă de sus şi a fost selectată de români, gradual, progresiv, prin eliminarea naturală, neforţată, a alternativelor.

Maneaua nu este o ameninţare asupra culturii româneşti. Dimpotrivă. O parte a elitei intelectuale româneşti, prin încercările nereuşite de a o cenzura, reprezintă o ameninţare asupra mersului firesc, natural, al societăţii româneşti.

Update. Nu rataţi nici articolul lui Sorin Adam Matei din EvZ.

Romania are prin manele propria sa sansa de a fi universala prin creolizare. Desigur, muzica si versurile acestora trebuie slefuite. Multe dintre falseturi si aritmii trebuie disciplinate. Daca as fi in industria locala a muzicii as investi serios in orchestratie, linie melodica si videoclipuri (cam la fel cum a facut hip-hopul local, care este la acelasi nivel cu cel occidental, ba chiar mai bun uneori prin sinceritate). Odata ce stangaciile melodice si de imagine vor fi rezolvate, super-starurile manelelor vor fi precis auzite pe piata internationala. Ele vor da, in sfarsit, o justificare sloganului: „Romania, mereu surprinzatoare”.

This entry was posted on Wednesday, January 25th, 2006 at 3:25 pm and is filed under Societate. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.