Trafic de idei

S-a discutat mult despre votul uninominal, mai ales despre avantajul său principal, responsabilizarea parlamentarilor. Totuşi nu s-au discutat prea mult detaliile aplicării acestuia, nici posibile consecinţe secundare.

Există riscul unor conflicte asupra graniţelor circumscripţiilor electorale. În funcţie de cum sunt delimitate, pot fi avantajate unele sau altele dintre forţele politice (gerrymandering). De aceea, cel mai bine ar fi ca stabilirea acestora sa se facă la pachet, împreună cu legislaţia de introducere a votului uninominal, pentru a se asigura un consens. Pentru a limita posibile abuzuri, ar trebui interzisă includerea unor părţi dintr-un oraş/comună într-o circumscripţie, în timp ce restul face parte din alta (cu excepţia Bucureştiului şi, eventual, câteva alte mari oraşe).
Read more…

EUMAP a dat recent publicităţii un raport asupra stării televiziunii în Europa: Television across Europe: Regulation, Policy and Independence, citat de preşedintele Băsescu într-un interviu la TVR1 – moment în care a invocat şi o prevedere constituţională(??) privind dezvăluirea surselor de finanţare a presei.

Concluziile raportului sunt alarmiste. Rolul pivotal al televizunii în sprijinirea democraţiei în Europa este în pericol. Iată un rezumat al introducerii lui Miklos Haraszti, reprezentant OSCE pentru libertatea presei:

1) Ştirile obiective şi imparţiale, diversitatea conţinutul de bună calitate, acoperirea tuturor segmentelor, inclusiv minorităţi, sunt esenţiale pentru democraţie. “Din păcate”, televiziunea este sub presiuni comerciale.
2) Independenţa autorităţilor de reglementare este în pericol, iar alteori acestea sunt subfinanţate sau au puteri insuficiente.
3) “Prostirea” televiziunilor publice şi înmulţirea opiniilor privind inutilitatea posturilor publice.
4) Diversitatea conţinutului şi imparţialitatea ştirilor sunt periclitate în posturile comerciale, unde structurile de proprietate devin din ce în ce mai opace (aici bătea Băsescu).

Din păcate, multe din problemele semnalate sunt false, iar în cazul celor reale, soluţia nu este întotdeauna cea mai bună.
Ideea unui furnizor imparţial de ştiri este utopică. Simpla selectare a ştirilor de dat pe post (crime? tsunami? podul de la Mărăcineni?) se bazează, la modul ideal, excluzând influenţele politice, pe o anumită teorie asupra a ceea ce este semnificativ. Nu există fapte fără teorie, adică fără opinii.

Da, posturile publice sunt inutile, iar TVR ar trebui privatizat – releu cu releu, cel mai bine. Ţinând cont de ce-am spus mai sus, scopul său declarat devine superfluu, rămânând numai motivaţia politică, de controlare a electoratului. În privinţa comercializării – mai bine câteva ore cu Andreea Marin decât cu Ceauşescu, nu?

Chestiunea scăderii calităţii programelor este abordată şi în contextul posturilor private. Este un lucru vizibil şi în România. Însă se trec prea repede cu vederea cauzele acestei aşa-zise “prostiri”. În ultimii ani în România, puterea financiară a păturilor mai puţin educate ale populaţiei a crescut. Segmentul lor de piaţă a început să conteze economic. Ar trebui să ne bucurăm: pentru prima oara în ultima sută de ani, oamenii obişnuiţi încep s-o ducă mai bine şi la noi.

Independenţa autorităţilor de reglementare este o chestiune reală, mai ales în România. Dar mărirea finanţării unui organism cu potenţial abuziv nu este neapărat cea mai înţeleaptă decizie.

În privinţa opacităţii proprietăţii, la care s-a referit Băsescu, pot exista anumite dezavantaje, dar să nu uităm că anonimatul poate fi un instrument bun pentru a rezista presiunilor guvernamentale. Ca să poţi şantaja un post de televiziune, e bine să şi ştii cine e patronul.

Capitol despre România (aici în format PDF) este realizat cam pe aceleaşi coordonate. De remarcat ar fi următorul pasaj:

În perioada 2002-2004, atât televiziunile comerciale , cât si cea publica au evitat în mod deliberat sa atinga subiectele politice delicate, în special materialele critice la adresa partidului de guvernamânt si a liderilor sai. În locul stirilor si a programelor de investigatii, statiile de televiziune au umplut grila de programe cu produse de divertisment, precum spectacole de varietati si talk-show-uri usoare. Din cauza caracterului partinitor al relatarilor despre partidul de guvernamânt si a trivializarii programelor în general, interesul telespectatorilor în chestiunile politice a scazut dramatic. Mizând pe divertismentul ieftin, televiziunea a capatat ceea ce a dorit, anume ratinguri mai mari, dar un interes diminuat fata de televiziunea de buna calitate.

Pînă în decembrie 2004 părea destul de credibilă ipoteza că televiziunile au renunţat la politică în favoarea crimelor pentru a nu-l supăra pe premier. Dar programele nu s-au schimbat semnificativ după alegeri, astfel că pare mai realistă ipoteza următoare: din 2000 încoace, interesul pentru politică al oamenilor a scăzut (ceea ce poate a facilitat într-o oarecare măsură influenţarea presei de către PSD); simultan a crescut ponderea audienţei cu gusturi populare, ceea ce a determinat reorientarea programelor.

Se pare că presupusa apariţie a gripei aviare la Ceamurlia de Jos a declanşat un scenariu care aduce oarecum aminte de “Războiul sfârşitului lumii” al lui Vargas Llosa sau de nuvelele lui Platonov.

Ieri seara, situatia era extrem de tensionata in Ceamurlia de Jos. Oamenii au iesit cu fruci si cu toapoare la porti ca sa-si apere pasarile amenintate de ordinul prefecturii. (Cotidianul, luni)
Nici o oratanie nu a fost sacrificata ieri la Ceamurlia, dar prefectura a dat ordin ca exterminarea pasarilor sa inceapa in aceasta dimineata. Asta daca angajatii DSV-ului vor avea ce sa mai sacrifice, fiindca de doua zile taranii taie pasarile pe care le cred sanatoase, le frig si le ascund pe post de provizii. (Cotidianul, marţi)

În ciuda faptului că pericolul unei pandemii, asemănătoare gripei din 1918, este real, lipsa de încredere în autorităţi, al căror palmares istoric este în general abuziv, precum şi măsurile luate acum, care nu sunt decât confirmarea acestui palmares, pot duce la scăparea de sub control a situaţiei.

Duminică oamenii au ieşit cu furcile împotriva “organelor” venite să le ia animalele fără cine ştie ce temei juridic, pentru confiscare fiind necesară confirmarea bolii. Carantina, a cărei eficienţă oricum ar fi fost redusă, este respectată numai de ziarişti (sau cel puţin aşa spun ei). S-au trecut cu vederea elementele de economie naturală a zonei, sacrificarea tuturor păsărilor necesitând, în afara unor compensaţii financiare (care dacă au venit, se pare că au fost ridicol de mici), şi furnizarea unor ajutoare în natură.

Deşi probabil aceste lucruri se vor rezolva, sper, în următoarele zile, cel mai revoltător lucru auzit până acum este următorul:

Unii ceamurleni i s-au plins subprefectului ca li s-a facut vaccin antigripal la cite douazeci de oameni cu aceeasi seringa si cu acelasi ac. Doctorul din Ceamurlia, Anefi Jeanir, spune ca nu este adevarat.

În rest, se pare că piaţa internă a reacţionat rapid, preţul unui kilogram de carne de pasăre scăzând, cel puţin în Bucureşti, cu 15-20 de mii de lei.

Şi încă ceva: marii producători interni de carne de pasăre pretind că ei sunt feriţi de o posibilă epidemie. Ar trebui să ţină cont de faptul că

“o ferma din Rusia, din regiunea Kurgan, trebuie sa sacrifice toti cei 460.000 de pui pe care ii detine pentru a evita raspindirea gripei aviare, detectata in rindul pasarilor.” (tot din Cotidianul)

Ce-i de făcut?
Mobilizarea de fonduri şi alimente pentru despăgubirea locuitorilor.
Realizarea unei vaccinări corespunzătoare (dacă nu din compasiune, măcar din raţiuni tactice, pentru a evita degenerarea situaţiei).
Rămâne de discutat utilitatea carantinei…
Şi nu în ultimul rând, mai multă coordonare la nivel declarativ, pentru a evita situaţiile în care miniştrii se contrazic între ei.

P.S.
Un blog specializat pe gripa aviară este AvianFlu.
Este totuşi posibil ca gripa aviară să nu se confirme: “After 4 days, as at Sunday 9 October, this test has not given any positive result so far”.

Actualul ministru de interne, Blaga, susţinut că impunerea unor restricţii la ieşirea din ţară se datorează cerinţelor Uniunii Europene, în speţă Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen şi Manualul Comun Schengen:

Dorim să aderăm la Uniunea Europeană pentru a face parte din lumea civilizată şi pentru a avea parte de un trai mai lipsit de griji. Dar pentru a ajunge la capătul acestui drum, trebuie să respectăm o serie de reguli, impuse de statele membre ale Uniunii, care constituie condiţii obligatorii în vederea aderării. Unele dintre aceste reguli (transpuse în legislaţia românească, aşa cum au fost formulate în Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen şi în Manualul Comun Schengen, acte obligatorii pentru România) sunt prezentate în acest ghid de călătorie. (Ghid destinat cetăţenilor români care călătoresc în străinătate, MAI 2005)

Evident, este ilogic ca un proces care are ca scop intrarea României în spaţiul Schengen, şi astfel eliminarea tuturor controalelor la frontierele cu statele Schengen, să înceapă cu impunerea unor restricţii draconice asupra cetăţenilor români. De altfel, Planul de Acţiune Schengen Revizuit 2004, publicat în M.O. Partea I nr. 129bis din 10/02/2005 nu suflă nici un cuvânt despre aşa ceva. Practic, acest plan se referă la consolidarea viitoarei frontiere externe a spaţiului Schengen (cu Ucraina şi Moldova, mai ales), la combaterea imigraţiei ilegale din ţări terţe, nu din România, şi alte dispoziţii similare.

Pe de altă parte, este puţin probabil ca actualul guvern să rişte să ia măsuri atât de nepopulare dacă nu există presiuni externe puternice în acest sens. Este totuşi greu de găsit vreun document oficial al Comisiei care să sugereze că sprijină astfel de măsuri. Singurul material pe care l-am găsit până acum, care să indice indirect aşa ceva, este o pagină de pe site-ul Comisiei, probabil din 2003-2004, care spune aşa:

[...] On the basis of the 2003 Regular Report, the situation in November 2003 was as follows :
[...] What are the next steps?
[...] In the field of migration, despite the strict self-imposed exit requirements, and the fact that Romanians sent back to Romania face up to five years in prison, there has been an increase in the number of Romanians returned from EU member states. The large numbers of Romanian nationals involved in petty crime, aggressive begging and other anti-social behaviour across the EU has prompted several member states to take action. [...]

Deşi acquis-ul Schengen în domeniul migraţiei se referă la controlarea migraţiei din state terţe, se pare ca la nivel mai puţin oficial se impun aceste restricţii “voluntare” din partea României. De altfel, Emma Nicholson a exprimat recent o astfel de preocupare:

Fostul raportor pentru România susţine că unul dintre motivele care vor contribui la menţinerea interdicţiei de liberă circulaţie este situaţia ”œsănătăţii poporului”. ”œSănătatea naţiunii nu este foarte bună. Sănătatea este un motiv foarte important pentru tratamentul pe care o să îl aveţi la graniţe”, a spus Nicholson, care a ţinut să-i roage pe parlamentari să facă tot ceea ce este necesar pentru îmbunătăţirea domeniului sanitar.

În ciuda tonalităţii eugenice destul de neplăcute, este vorba de teama ca imigraţia română să nu ducă la suprasolicitarea sistemelor de protecţie socială din Europa Occidentală.

Mai ciudat este alt lucru. În comunicatul MAI din 20 august, cu ocazia scandalului reţinerii paşapoartelor (nu l-am mai găsit online), onor ministerul ne spune aşa:

Respectarea de către cetăţenii români a Acordului Schengen este cu atât mai importantă cu cât începând din data de 1 februarie 2006 va intra în vigoare Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 29 iulie 2005). Acest act normativ prevede că restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă, pentru o perioadă de cel mult trei ani, numai de către instanţa de judecată şi numai în cazul persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat sau celor a căror prezenţă pe teritoriul unui stat ar aduce atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.

Deci de la 1 februarie 2006, teoretic tot acest tămbălău va fi de domeniul trecutului. Probabil că guvernul încearcă o “curăţare” pe ultima sută de metri a emigraţiei româneşti. Este greu de spus dacă presiunile externe sunt atât de mari (oare în Bulgaria şi Turcia cum e?) sau asistăm la o noua dovadă de heirupism valah.

Se pot ridica unele obiecţii la adresa propunerii de adaptare a votului uninominal pentru a menţine ponderea actuală în parlament a UDMR:

(1) Este un sistem atipic.
Da, este atipic.
(2) Creează o discriminare pozitivă.
Într-adevăr. Ca orice compromis politic, nu este o schemă ideală. Scopul ei este de a acomoda anxietatea UDMR faţă de votul uninominal.
(3) Aşa pot cere şi armenii, polonezii, croaţii din România reprezentare specială.
Au deja aşa ceva, prin deputaţii minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară.
(3) Este un prim pas spre (a) federalizarea României şi (b) pierderea unei părţi dinTransilvania.
(a) puţin probabil, dar ce este rău în asta?
(b) Helloo… Funar?!

Unul din principalii oponenţi ai votului uninominal este UDMR, care ar pierde probabil jumătate din reprezentanţii săi in parlament. Astfel, în senat ar obţine probabil, în locul celor 10 locuri actuale, maxim 5-6 (2 în Covasna, 2 în Harghita, 1-2 în Mureş şi eventual 1 în Satu Mare – depinde şi de cum sunt trasate circumscripţiile electorale).
Totuşi se poate imagina un sistem care combină votul uninominal cu garantarea reprezentării pentru minoritatea maghiară. De exemplu, în judeţul Sălaj votul proporţional acordă un senator din doi UDMR-ului. În cazul votului uninominal, judeţul este împărţit în două circumscripţii electorale. Dacă la alegeri în cel puţin una din circumscripţii iese un candidat al minorităţii maghiare (UDMR sau un partid alternativ, de ce nu?), totul este ok. În cazul în care, deşi UDMR are un procentaj consistent, nu este ales nici un candidat al său, este totuşi inclus în parlament candidatul UDMR cu cel mai mare număr de voturi (astfel, Sălaj va avea doi senatori români şi unul UDMR).
Sistemul poate fi generalizat în felul următor:
- 1 senator garantat pentru UDMR în Sălaj;
- 1 senator garantat pentru UDMR în Satu Mare;
- 1 senator garantat pentru UDMR în ansamblul Bihor-Arad;
- 1 senator garantat pentru UDMR în ansamblul Cluj-Maramureş;
- 2 senatori garantaţi pentru UDMR în ansamblul Mureş-Braşov.
Impreuna cu cei 4 senatori de Covasna-Haghita, se obţine un total de zece.
Această schemă este într-adevăr atipică, prin faptul că numărul de senatori nu este fix şi prin posibila suprareprezentare a anumitor judeţe (Sălaj va avea 3 senatori în loc de 2). Însă există exemple pe plan internaţional, cum ar fi Noua Zeelandă, unde există un amestec de sistem uninominal şi proporţional, cu un număr variabil de parlamentari.
O problemă poate scăderea ponderii UDMR sub nivelul actual. De aceea, se poate limita superior numărul de senatori UMDR în funcţie de procentajul de voturi obţinut la alegeri. De asemenea, în cazul în care un candidat UDMR obţine un fotoliu de senator într-un judeţ atipic (Timiş sau, de ce nu, Suceava), numărul de senatori de alocat prin sistemul descris mai sus scade în consecinţă.