Trafic de idei

Horaţiu Pepine are un articol interesant în “Idei în dialog”, Etimologia bicameralismului românesc. Publicaţia nefiind online, voi face un rezumat al articolului:

La origine, organizarea bicamerală a fost opera lui Cuza, care căuta soluţii să înfrîngă voinţa Adunării generale, ostilă reformei funciare… Bicameralismul s-a născut aşadar ca artificiu…nu dintr-o necesitate mai adîncă privitoare la mai buna reprezentare a societăţii sau a intereselor.

[Prin Constituţia din 1866,] Senatul era preponderent Camera proprietarilor de moşii, în timp ce Adunarea Deputaţilor îi includea…şi pe tîrgoveţi, pe cei aparţinând profesiunilor liberale, pe profesori, funcţionarii şi ofiţerii în retragere.

Bicameralismul post-comunist oferă societăţii o construcţie complicată, fără motivaţie evidentă…Partidele politice au găsit în acest sistem de reprezentare posibilitatea de a-şi satisface mai uşor clientela politică…Constituţia revizuită din 2003 înlătură anumite redundanţe, dar, desfiinţînd procedura de mediere şi acordînd dreptul de a decide unei singure Camere, admite implicit că avem mai curînd de a face cu un sistem dublu-monocameral.

De ce-am păstra aşadar sistemul bicameral? Ungurii din Transilvania, de pildă, au destule motive. Pentru ei ar fi important ca una din camere să reprezinte provinciile. Senatul ar dobîndi astfel o funcţie ponderatoare, menită să atenueze tendinţa centralistă şi depersonalizantă a Statului.

Dar, cît îi priveşte pe români, conservatorismul regional este plăpînd şi dăinuieşte doar în mintea intelectualilor, de regulă ardeleni, preocupaţi să reînvie sentimentul apartenenţei la o necorporală Europă centrală.

În atare împrejurări poate că cea mai bună cale ar fi soluţia simplă şi logică asemeni scrierii fonologice.

Şi totuşi, reprezentarea intereselor regionale în Senat este atât de improbabilă?

Nu rataţi nici articolul lui Traian Ungureanu, în aceeaşi revistă:

De ce n-au nici o şansă conglomeratele dureale Islamului şi de ce anume nu reuşesc saltul decisiv măcar societăţile mult mai flexibile ale aspiranţilor chinezi şi indieni? Răspunsul: evoluţia rapidă a structurilor cognitive occidentale. China, mai ales cum este ilustrată în descrierile fotopitoreşti ale revistelor ilustrate, pare o ameninţare economică. În realitate, puterea formidabilă a economiei chineze nu reuşeşte decît să producă şi să reproducă perfect o infinitate de bunuri de consum. Spiritul occidental lucrează în altă dimensiune şi stabileşte în permanenţă un avans de nerecuperat pe care disponibilitatea extraordinară a noilor proletariate chinez, indian şi est-european nu îl poate egala. Palas Athena luminează.