Trafic de idei

Un prediction market este o piaţă creată în scopul efectuării unor predicţii. Seamănă cu pieţele de instrumente derivate, seamană cu pariurile… Un exemplu este Intrade. Utilitatea lor derivă din agregarea predicţiilor individuale asupra probabilităţii unui anumit eveniment. În general, predicţiile rezultate au fost destul de bune (un punct de pornire pentru o discuţie mai aprofundată este pagina de Wikipedia la care am pus link mai sus). Personal, cele mai interesante mi se par pieţele de predicţii politice.

Pentru piaţa politică românească nu a existat aşa ceva până acum, deşi au fost unele iniţiative care semănau într-o anumită măsură cu aşa ceva. Doc (aici şi aici) a realizat o agregare a opiniilor pentru alegerile europarlamentare, însă nu se putea observa evoluţia în timp a opiniilor. Dan Andronic a avut şi el o iniţiativă, printr-o interfaţă destul de rudimentară, care nu realiza nici o agregare a opiniilor individuale (e drept că nici nu intenţiona aşa ceva).

Oricum, rezultatele au fost foarte interesante în ambele cazuri. Aşa că m-am gândit că ar fi interesantă upgradarea unor astfel de experimente la un prediction market propriu-zis. Crearea de la zero a unui asemenea proiect fiind dincolo de posibilităţile mele, am recurs la alternativa Hubdub, unde fiecare utilizator poate crea pieţe.

Aşa că mi-am făcut cont şi am creat o piaţă: Who will be the next General Mayor of Bucharest, Romania?

Vă puteţi face cont şi miza cei 1000 de “hubdub dollars” pe care-i primiţi pe candidatul despre care credeţi că are cele mai mari şanse să devină viitorul primar. Din propria mea experienţă pe pieţele legate de candidaţii prezidenţiali americani, jocul pe bursa politică poate fi foarte addictive

De asemenea, puteţi crea propriile pieţe de predicţii (de exemplu, pentru viitorii preşedinţi ai consiliilor judeţene sau pentru procentele partidelor). Baftă!

S-a discutat mult în ultimele zile despre Kosovo, într-o notă pe care speram să nu o mai aud în România. Cred că singurele comentarii rezonabile pe care le-am auzit au fost aici, aici şi aici.

Problema este în ce măsură Kosovo reprezintă un precedent pentru alte aspiraţii secesioniste. Puţinele secesiuni din ultimele decenii s-au rezumat la foste state federale (URSS, Cehoslovacia, Iugoslavia) sau la foste colonii (Eritreea, Timorul de Est) care, după independenţă, au fost înglobate în alte state (Eritreea în Etiopia, Timorul de Est în Indonezia), deci entităţi care aveau o anumită existenţă “statală” oricum.

Aparent, Kosovo, care nu a avut vreo existenţă separată şi care nu a avut statut de republică federală în Iugoslavia, ar conduce la o ruptură radicală în dreptul internaţional public postbelic.

Situaţia mi se pare destul de complexă, dar nu aş merge pe ideea răsturnării unei cutume internaţionale, ci pe ideea rafinării teoriei

În general, judecătorii americani evită să răstoarne (overrule) o cutumă printr-un precedent, ei preferând să distingă precedentul de cazurile anterioare, restrângându-l la o situaţie specială.

Am să mă inspir cu neruşinare de la felul lor de a pune problema şi am să încerc să fac şi eu acelaşi lucru (atenţie, sunt diletant!) şi am să spun aşa:

În dreptul internaţional, avem două principii între care poate exista o anumită tensiune, principiul integrităţii teritoriale a statelor şi principiul autodeterminării. Până relativ recent nu prea am avut ocazia să studiem consecinţele acestei tensiuni, datorită blocajului din timpul Războiului Rece. Dar acum lucrurile s-au mai schimbat şi nu orice conflict local se poate transforma atât de uşor într-un proxy war. Aşa că trebuie să găsim o soluţie la tensiunea dintre cele două principii de care vorbeam mai sus.

Cu siguranţă că principiul integrităţii teritoriale a statelor este esenţial pentru a asigura un “concert al naţiunilor” cât de cât civilizat. Nu putem acorda oricărei mişcări secesioniste prezumţia de “nevinovăţie”, altfel ne-am prăbuşi în haos la nivel internaţional. Pe de altă parte, există situaţii în care trebuie să se acorde prioritate principiului autodeterminării. Dacă am nega asta, am nega, dragii mei, unirea Transilvaniei cu România, nu?

Atunci hai să încercăm să distingem situaţia din Kosovo de situaţia din Cecenia, din Ţara Bascilor, din Corsica, din Ţinutul Secuiesc.

Ce se poate observa în Kosovo:
(a) o mişcare secesionistă violentă;
(b) susţinerea largă a secesiunii de către populaţia locală;
(c) un comportament abominabil al autorităţilor statului;
(d) existenţa unei elite locale capabile să creeze un aparat statal independent.

Toate aceste patru elemente există în cazul Kosovo (pentru punctul (d), răposatul Rugova). În Cecenia, nu există punctul (d). În Corsica şi Ţara Bascilor, nu se poate pune problema punctului (c), şi nici punctul (b) nu pare a fi prea serios. Iar în secuime, cred că nu se poate vorbi de nimic (ok, poate punctul (d) - capacitatea administrativă a liderilor UDMR, bravo lor, dar să nu fim invidioşi degeaba).

Avem patru condiţii care numai împreună par să declanşeze o secesiune “acceptabilă”. Scoatem un singur element şi castelul de cărţi de joc se prăbuşeşte. Situaţia din Kosovo nu pare să se aplice nici în Abhazia, nici în Transnistria, nici în Osetia de Sud, nici în Covasna. În general, criteriul esenţial care ne lipseşte este punctul (c), “păcatul originar” al statului.

Cu ce rămânem de aici? Cu o armonizare a două principii esenţiale ale dreptului internaţional. Integritatea teritorială rămâne principiul primordial, dar un stat îşi dizolvă acest punct de sprijin dacă depăşeşte anumite limite foarte strict definite.

În acest sens se poate vorbi de un precedent, însă un precedent care nu aruncă în aer dreptul internaţional, ci distinge o situaţie în care se derogă de la un principiu, pentru a evita afectarea iremediabilă a altuia.

Îmi veţi spune:

(1) Dar ce spui tu este foarte vag, se poate interpreta în fel şi chip, când vom şti dacă e bine sau să acţionăm într-un fel sau altul?
Eu o să răspund că asta e situaţia, principiile dreptului internaţional nu sunt ele prea clare, le putem privi mai mult ca imperative morale. Înainte situaţia era şi mai neclară şi putea justifica atrocităţi.
(2) Dar cine va impune principiile astea? Dacă se va abuza?
Le poate “impune” doar o chestie foarte vagă, numită “comunitatea internaţională”, cum era şi mai înainte… Un echilibru fragil de bune intenţii şi interese, care sperăm să dureze, să-l apuce şi copiii noştri, dar fără alt Kosovo.
De orice normă se poate abuza, orice sistem juridic se sprijină pe fundamente destul de fragile. Avem norocul să trăim într-o perioadă în care purificările etnice nu mai par normale. Să încercăm să păstrăm acest lucru şi să-l ajutăm să dureze cât mai mult.

Nu mă reapuc de scris pe blog, dar am ceva mai mult timp (şi chef), aşa că îmi dau un pic cu părerea pe tema alegerilor pentru Parlamentul European.
Read the rest of this entry »

Din Cotidianul:

Marius Oprea, consilierul primului-ministru pe probleme de securitate nationala, nu a primit din partea Oficiului Registrului National al Informatiilor Secrete de Stat (ORNISS) certificatul de acces la informatiile clasificate. Oprea a aflat ca, reproducind verdictul SRI, refuzul ORNISS l-ar fi penalizat pentru „lipsa de loialitate, necinste, incorectitudine sau indiscretie”.

Wow!

Adrian Severin:

Tratatul de aderare este gresit negociat, crede euroobservatorul Adrian Severin. “Este o realizare pentru Bucuresti si o nerealizare din perspectiva Bruxelles-ului.” Si tocmai pentru ca acest lucru incepe sa devina vizibil pentru unele capitale europene, Severin crede ca exista un pericol real ca Tratatul sa nu fie ratificat de toate statele membre si sa se impuna o renegociere a acestuia. “Acesta e pericolul care ne paste,” spune Severin, chiar daca spera inca intr-o aderare la termen.

“O intarziere de un an ne-ar putea face bine”, spune Severin referindu-se la gradul de pregatire al Romaniei, “dar aceasta amanare poate deschide drumul catre raul mai mare al renegocierii.”

Până una-alta, iată stadiul ratificării Tratatului de Aderare:

Notă. Pe 1 martie am prezentat pe blog o hartă cu stadiul ratificării la acea dată, incluzând însă în mod eronat pe listă şi Olanda, bazându-mă în mod pripit pe presa valahă, nu pe sursa cea mai credibilă :D.
Dintr-un motiv similar acum nu am inclus Irlanda pe lista statelor care au ratificat tratatul de aderare, deşi presa românească a anunţat acest lucru.

Pe piaţa internetului românesc, cel mai subestimat sector este cel al reţelelor de cartier. Chiar şi numele este uşor peiorativ. Cele mai multe dintre ele - şi sunt mii - au apărut spontan, fără ideea unei afaceri, din dorinţa de a partaja costurile unei conexiuni broadband.
Succesul lor se datorează nu atât fiabilităţii conexiunii externe, unde Astral, RDS sau Romtelecom sunt ceva mai buni, ci preţului scăzut şi mai ales excelentei conexiuni cu cartierul. La 5-10 MB/s, poţi descărca un film înainte să se termine reclama la ClickNet.
Pe piaţă vor avea loc procese de consolidare. Sunt cartiere în care în acelaşi perimetru există mai multe reţele de cartier. Fără a face reclamă, reţeaua cu cea mai bună dezvoltare în Bucureşti este C-Zone. Pornită din Crângaşi, în iarnă se întindea cam de la intersecţia Turda-Mihalache până în Militari, acoperind bucăţi importante din sectoarele 6 şi 1. În prezent se extind către Griviţa/Mihalache şi Drumul Taberii!

Am scris post-ul ăsta fiindcă mi s-a părut inspirată reclama aleasă pentru campania lor de extindere:

Pe 16 mai APADOR a prezentat un comunicat cu privire la propunerile preşedinţiei în privinţa siguranţei naţionale:

APADOR-CH aduce la cunoştinţa opiniei publice că, vineri 12 mai a.c. a transmis consilierilor prezidenţiali, care au tangenţă cu cele patru “propuneri de proiect”, comentariile şi sugestiile sale. Este vorba despre Legea informaţiilor, contrainformaţiilor şi securităţii naţionale, Legea privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii (SRI), Legea privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe (SIE) şi Statutul ofiţerilor de informaţii. APADOR-CH consideră că primele trei “propuneri” conţin prea multe prevederi proaste sau de-a dreptul aberante pentru a putea fi modificate. Ele trebuie, pur şi simplu, rescrise, pornind de la respectarea standardelor europene (Recomandarea 1402/1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi hotărîri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului) şi a Constituţiei României dar şi de la multele abuzuri permise de Legea siguranţei naţionale nr.51/1991, încă în vigoare.

Comentarii mai detaliate se găsesc aici. Iată finalul:

APADOR-CH cere iniţiatorilor şi Preşedintelui României care şi-a asumat public propunerile de proiecte retragerea imediată a acestora. Nici serviciile “secrete”, nici preşedinţia şi nici CSAT nu au drept de iniţiativă legislativă. Toate aceste instituţii trebuie să se abţină de la orice “propunere” sau proiect în domeniul securităţii naţionale.

Renate Weber în revista 22:

Se pare ca dictonul latin “sa se faca dreptate, chiar de-ar pieri lumea” a fost inlocuit cu altul: “poate sa piara intreaga lume, cata vreme SRI supravietuieste si secretizeaza”.

Ar fi utilă o comparaţie cu Central Intelligence Agency (CIA) din Statele Unite:

The CIA director’s responsibilities include:

* Collecting intelligence through human sources and by other appropriate means, except that he shall have no police, subpoena, or law enforcement powers or internal security functions;

Văd că nu am mai scris nimic de o lună întreagă. La fel ca şi blogul meu anterior, care a supravieţuit din februarie până în august 2004, şi acesta pare în pericol de moarte
Se pare că am perioade când am chef să scriu şi altele când nu prea… Cel puţin pot garanta că blogul va rămâne online, dar este posibil ca postările să fie mult mai rare.
Până una alta, puteţi vedea ce chestii interesante am mai citit şi ce cărţi mişto recomandă lumea pe net. Ambele au RSS.

Revin cu un comentariu despre aplicarea lustraţiei în România.

Până acum, discuţia a fost cantonată în următoarele coordonate. Cei PRO spuneau că astfel se va curăţa clasa politică românească, cei CONTRA spuneau că e o măsură injustă/neliberală şi că se poate crea un precedent pentru alte epurări (cu sau fără ghilimele).

În aceste coordonate, discuţia seamănă cu dezbaterile din secolul 19 şi începutul secolului 20 referitoare la votul cenzitar. Personal, nu neg unele merite votului cenzitar - deci şi lustraţiei - dar multe lucruri depind de context. Despre crearea unui precedent pentru alte epurări sunt relativ sceptic, deşi articolele care-i vizau direct pe Băsescu şi Stolojan ar putea indica posibilitatea unor răzbunări politice.

Dar cred că există şi alte argumente împotriva lustraţiei.

În primul rând, cine stabileşte cine trebuie “lustrat”? CNSAS, nu? Care CNSAS este în prezent un organism fără cine ştie ce autoritate morală şi care depinde de SRI pentru dosare. Oare câte dosare nu au fost “curăţate” deja? Riscăm ca cei care-i vor alege pe guvernanţi să nu fie electoratul, ci ofiţerii de securitateinformaţii.

În al doilea rând, în România încă nu prea există competenţă administrativă în afara sistemului. Cu puţine excepţii, numai foştii UTC-isti, secretari de partid sau securişti stiu cum funcţionează administraţia publică. Nu există competenţe alternative în societatea civilă, oameni care să nu fi avut nici un contact cu puterea pre-1989. Eliminarea acestei birocraţii post-comuniste ar duce la dezorganizarea administraţiei publice. Trist, dar adevărat. În condiţiile eliminării din politică a foştilor nomenclaturişti de a doua generaţie, locul lor va fi luat de lideri incompetenţi şi populişti. Nu vă spune nimic combinaţia dintre declinul lui Năstase şi ascensiunea lui Vanghelie?

În al treilea rând, aceşti nomenclaturişti/securişti au ajuns în parlament sau la conducerea partidelor fiindcă au practicat un discurs apreciat de România profundă. Eliminarea lor din politică va face ca 50% din populaţia ţării să rămână orfană, fără tătuci în Parlament (nu suntem Cehia, ci o fostă provincie otomană). Ce se va întâmpla? Ce defulări vor apărea? Vrem mişcări radicale care să acţioneze violent în afara sistemului, fiindcă înăuntru nu li se permite?

Din fericire, scenariile de mai sus sunt doar teoretice, fiindcă am încredere (sunt uşor ironic aici) că legiuitorii noştri vor transforma lustraţia în apă de ploaie. Şi, culmea, mă bucur că se va întâmpla astfel…

Constituţia României se remarcă în primul rând prin neclaritate, atât în privinţa garantării drepturilor fundamentale, cât şi în privinţa delimitării atribuţiilor între instituţii.
În special relaţia dintre preşedinte şi primul ministru este susceptibilă de confuzii. Un anumit vid a fost acoperit prin precizarea în 2003 a imposibilităţii revocării primului ministru de preşedinte, dar au rămas alte elemente. Iar Traian Băsescu, preşedintele jucător, ezită din ce în mai puţin să le folosească.

Prima forţare majoră a cadrului constituţional a avut loc după alegeri, când Băsescu a semnalizat că refuză numirea unui guvern PSD-PUR, în ciuda faptului că PSD-ul câştigase alegerile parlamentare. Nu s-a ajuns la Curtea Constituţională, dar s-a creat un precedent prin care puterea preşedintelui a crescut în mod substanţial. Oare ce se va întâmpla în 2008?

Alte două tentative de forţare au loc chiar acum. După semi-degringolada produsă de numirea lui Turianu şi sărbătorirea victoriei Stelei la braţ cu Becali, Băsescu a făcut două mişcări prin care încearcă din nou să-şi transfere segmente substanţiale de putere executivă:

1. A refuzat numirea unui nou ministru (Victor Paul Dobre), nesemnând decretul de numire a acestuia ca ministru pentru relaţia cu parlamentul. Astfel, preşedinţia îşi arogă dreptul de a controla orice modificare a componenţei guvernului.

2. Pe linia unei divergenţe ceva mai vechi cu Monica Macovei (semnalată şi de mine prin decembrie 2005), Traian Băsescu a refuzat să contrasemneze numirea lui Vasile Doana ca şef al Parchetelor Militare. Constituţia (articolele 124-134) nu este foarte clară în această privinţă (Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.), însă ma îndoiesc că intenţia a fost de a acorda preşedintelui un drept de veto în ceea ce priveşte numirea magistraţilor (acuma e vorba de un procuror, dar precedentul va fi valabil şi pentru un judecător).

România a fost şi rămâne o struţocămilă, jumătate republică prezidenţială, jumătate republică parlamentară, jumătate Belarus, jumătate Cehia. În acest moment, preşedintele Traian Băsescu vrea să forţeze un vast transfer de atribuţii către Cotroceni, în condiţiile pierderii sprijinului societăţii civile.
O “prezidenţializare” a sistemului politic românesc şi concentrarea puterii executive şi a unor importante alte pârghii în mâna unui singur om poate fi o opţiune rezonabilă pentru o democraţie veche, precum Statele Unite, dar nu este în nici un caz recomandabilă unei ţări ca România, a cărei opinie publică mai visează la lideri autoritari.

Guvernul Tăriceanu trebuie să conteste ambele uzurpări (cred că este corect să le numim astfel) în faţa Curţii Constituţionale, în speranţa că aceasta va răspunde de aşa natură încât să nu ducă la respectivul transfer de atribuţii către Cotroceni. În caz contrar, probabil că singura soluţie rămâne o nouă modificare a Constituţiei….