Trafic de idei

Cu ocazia alegerilor locale din 2008, am creat pe Hubdub.com* un „prediction market” pentru primăria Bucureşti. Rezultatele au fost destul de încurajatoare, în ciuda unei lichidităţi destul de scăzute: în noaptea dinaintea alegerilor, Oprescu şi Blaga erau cotaţi la egalitate.

*„Hubdub is a web-based prediction market in which players use virtual money to trade predictions on future events. Over time users build up a portfolio of live predictions across their chosen categories of interest such as politics, sport, entertainment, technology or other categories” (Wikipedia).

Mă gândeam să creez ceva similar şi pentru alegerile prezidenţiale de acum, dar se pare că altcineva a fost mai rapid

Romanian presidential elections 2009, who will win?

Cifrele din imagine se actualizează în timp real. Crezi că un candidat este subestimat? Crezi că poţi anticipa evoluţiile politice mai bine ca ziariştii şi politicienii? Atunci intră pe Hubdub şi spune-ne cine va fi preşedinte .

Rezultatele alegerilor parlamentare din Moldova au condus la un şir de incidente ce au culminat cu tensionarea relaţiei cu România. Cred că este utilă o prezentare mai detaliată a principalelor rezultate şi o încercare de evaluare a posibilităţilor de fraudă.

Mai întâi, câteva date demografice. Read more…

Pe blogul Index Imobiliar, Renderman a publicat date privind evoluţia preţurilor apartamentelor din Bucureşti, culese de la mica publicitate. Pentru apartamentele cu două camere (vizitaţi linkul, fiindcă merită) are date începând cu octombrie 1996, un adevărat tur de forţă:

Pe scurt, sint luate in calcul 143 editii(ultima editie a fiecarei luni) insemnand un total de 122157 anunturi publicate intre datele de 31 octombrie 1996 si 26 februarie 2009.

Din graficul lui, reiese că preţurile au crescut în medie de 11 ori (în euro) până la maximul de la începutul anului 2008, iar de atunci au scăzut masiv, ajungând la nivelul sfârşitului lui 2006 (o scădere de peste 40%). Mai jos am făcut câteva grafice care se bazează pe datele Index Imobiliar, BNR şi INS.

Procentual, au existat creşteri lunare de 10-15% (faceţi click pe imagine pentru a o vedea mai clar):

Începutul creşterii se datorează liberalizării creditelor ipotecare în 2003. Ulterior, au intervenit probabil reducerile dobânzilor din a doua jumătate a anului 2004 şi, începând cu 2005, influxurile de capital din ce în ce mai mari.
Probabil că prăbuşirea pieţei va mai continua şi se pune întrebarea care este un nivel sustenabil al preţurilor. N-am nici cea mai mică idee în privinţa asta , dar probabil trebuie să ţinem cont de faptul că preţurile nu au cum să scadă la nivelul anului 2003, când nu prea exista creditare, şi de faptul că salariul mediu net pe economie s-a dublat în ultimii ani în termeni reali. Aşa că este interesant să calculăm un raport între preţ şi salariul net.

Într-o primă etapă, să vedem cum a evoluat preţul în RON (am convertit din EUR în RON la cursul zilei şi am ajustat fiecare cifră cu rata inflaţiei; valorile sunt în lei „constanţi” din februarie 2009):

În lei constanţi, creşterea nu a fost atât de abruptă ca în euro, din cauza ajustării cifrelor cu inflaţia şi aprecierii leului faţă de euro.

În prezent, suntem încă la de peste 4 ori nivelul anului 2003 (calculând în lei constanţi). Totuşi, cred că prima parte a creşterii nu a fost un balon. Nivelul din prima jumătate a anului 2004, după primul an de creditare „la liber” şi înainte de o scădere abruptă a dobânzilor, deşi deja triplat, era rezonabil (se şi observă o anumită plafonare în prima parte a anului 2004). Am refăcut graficul de mai sus luând ca bază luna martie 2004:

Faţă de nivelul lunii martie 2004 (în lei constanţi), maximul balonului a adus preţuri de 3.2 ori mai mari, iar nivelul de acum încă este de 2 ori mai mare.

Cum spuneam, salariile reale au crescut foarte mult în ultimii cinci ani (vârfurile periodice se datorează primelor de Crăciun):

Raportând preţul apartamentelor la salariu, obţinem următorul grafic:

Dacă la începutul lui 2003 aveam nevoie de circa 100 de salarii medii nete lunare pentru a cumpăra un apartament cu două camere, la începutul lui 2004 aveam nevoie de vreo 170 de salarii, iar la începutul lui 2008 erau necesare 375 de salarii. În februarie 2009, raportul era de circa 220.
Raportând la salariile anuale (salariul lunar x 12), avem următoarele date:

La începutul lui 2003, trebuia să muncim vreo 7-8 ani pe salariul mediu pentru un apartament de 2 camere, în prima parte a lui 2004 aveam nevoie de 13-14 ani, la vârful din 2008 munceam 31 de ani, iar în februarie 2009 deja doar 18.

Luând în calcul salariile, preţurile ar mai trebui scadă cu circa 25% (170/220=0.77) pentru a se atinge raportul preţ/salarii din prima parte a anului 2004. La un preţ mediu de 69 de mii de euro la sfârşitul lui martie 2009, conform Index imobiliar, şi presupunând o stagnare a salariilor şi a cursului de schimb, asta ar însemna că un nivel oarecum comparabil anului 2004 ar fi 53 de mii de euro. Evident, e foarte greu de spus dacă un asemenea nivel este sustenabil sau este prea mare/prea mic. Vom şti precis în câţiva ani

Se pare că guvernul a decis adoptarea noilor coduri juridice prin asumarea răspunderii.

Proiectele sunt disponibile pe site-ul Ministerului Justiţiei. Este vorba de următoarele coduri:

Total: 4791 de articole şi 1193 de pagini.

Cred că adoptarea rapidă a acestora e o idee nefericită.

Cele patru coduri existente (plus alte legi care vor fi înlocuite cu noile coduri) reglementează o grămadă de domenii esenţiale, care ne vizează pe toţi, de la moşteniri la criminalitatea informatică. Impactul pe care înlocuirea lor îl va avea asupra societăţii va fi enorm, mult mai mare decât un nou cod forestier, de exemplu.

Adoptarea fără o dezbatere serioasă (nu o săptămână, o lună sau un an; mai mult!) a noilor coduri este indezirabilă din mai multe motive:

1. Nu mă îndoiesc de competenţa celor care au redactat cele aproape cinci mii de articole ale codurilor. La fel de puţin mă îndoiesc de faptul că aceştia sunt supuşi greşelii, ca orice muritori (exemplu: Codul de procedură penală, art. 1 alin. (1): Normele de procedură penală reglemenatează [sic!] desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală.). Într-un proiect atât de complex este inevitabil să se se strecoare greşeli de formă sau de fond, indiferent cât de mult s-a lucrat la el. Din acest motiv este necesară dezbaterea celor patru proiecte atât de către parlament, cât şi de către opinia publică, pentru a putea identifica şi corecta din timp erorile (iată exemple de aspecte criticabile aici şi aici).

2. Există domenii în care e greu de spus ce reglementare juridică este optimă. De exemplu, la nivel mondial există o varietate de legi referitoare la incest: unele ţări îl condamnă, altele nu. Într-o anumită măsură, alegerea unei reglementări sau a alteia este subiectivă sau ţine de un calcul utilitar care depinde de la o comunitate la alta. Autorii proiectului noului cod penal românesc au ales să nu-l mai incrimineze. Desigur, Patriarhia se opune. Sincer, nu ştiu cum e mai bine. Sunt sigur că mai există o mulţime de dispoziţii potenţial controversate în cele cinci mii de articole care ar urma să fie adoptate. Ar fi bine ca aceste legi, într-o măsură rezonabilă, să corespundă anumitor preferinţe subiective ale „supuşilor”, altfel relaţia dintre justiţiabil şi lege poate degenera. Putem ajunge la o asemenea armonizare numai printr-o dezbatere serioasă.

3. Presupunând, prin absurd, că legile sunt perfecte, mai există o problemă majoră. De la o zi la alta se va schimba întregul fundament al sistemului de drept din România. Opinia publică nu are cum să se familiarizeze doar în câteva luni cu noile prevederi. Pentru asta este nevoie de mai mult timp şi de mult mai multe resurse alocate popularizării celor mai importante dispoziţii noi. Ministerul Justiţiei ar trebui să desfăşoare o campanie de informare la nivel naţional, pe o perioadă de cel puţin un an. În caz contrar, a doua zi după adoptarea lor ne vom trezi că, brusc, ceea ce ştiam până acum nu mai înseamnă nimic şi că nu avem idee despre ceea ce este valabil de acum înainte. Un răspuns de tipul „citeşte legea, tataie” nu este rezonabil. Limbajul juridic, din păcate, depăşeşte posibilităţile celor mai mulţi justiţiabili şi puţini vor putea să-şi aloce timpul necesar parcurgerii celor cinci mii de articole.

4. Acelaşi lucru este valabil pentru judecători. Să nu ne facem iluzia că ei vor avea posibilitatea sau disponibilitatea de a studia în profunzime proiectele înainte de adoptare, astfel încât să nu fie prinşi pe picior greşit după intrarea lor în vigoare. Vom avea decizii greşite în toate instanţele, de la judecătorie la ICCJ, ceea ce va fi de natură de a crea un val de nemulţumire ce va mai bate un cui în sicriul delegitimizării sistemului.

5. Şi o ultimă problemă. Legile nu pot întotdeauna să creeze reguli extrem de detaliate. În primul rând, fiindcă procesul elaborării lor ar fi anevoios şi, în al doilea rând, fiindcă legiuitorul nu are cum să se gândească a priori la toate situaţiile posibile care pot apărea în realitate. Legea este un fel de şvaiţer sau ţesătură cu goluri mai mari sau mai mici. În lumea reală, aceste goluri legislative sunt completate prin două procese (în diversele sisteme de drept continental): practica judecătorească şi doctrina. Deşi practica judecătorească nu creează precedente la noi (v-ar spune asta repejor orice profesor de drept), în cei 150+ de ani de la adoptarea codului civil s-a ajuns la un anumit consens la nivelul „castei” judecătorilor cu privire la interpretarea golurilor din lege. Noi, justiţiabilii, ştim astfel la ce să ne aşteptăm când dăm de o dispoziţie mai neclară din Codul civil (sau ne zice avocatul, care a citit cărţile groase de „doctrină”, unde este prezentată această experienţă colectivă numită practică judecătorească). Ce s-ar întâmpla acum? Legea veche dispare şi, cu ea, toată această tradiţie mai mult sau mai puţin vagă de interpretare. Legea ar deveni la loc un mare şvaiţer, unde fiecare judecător va propune, de bună credinţă, o anumită interpretare acolo unde legea e neclară. Tragedia este că oamenii pot interpreta un text de lege într-o mulţime de feluri (amintiţi-vă de discuţiile privind diverse decizii ale Curţii Constituţionale). Vom ajunge în situaţia în care fiecare tribunal va avea părerea lui proprie, iar asta fără a se putea spune clar că o anumită decizie e greşită (găurile şvaiţerului se pot umple într-o infinitate de feluri). Rezultatul va lua forma haosului, dacă-mi permiteţi: nimeni nu va mai şti precis care e comportamentul corect într-o mulţime de situaţii (să nu uităm că sunt modificate o mulţime de norme fundamentale) şi ne vom afunda într-o confuzie generalizată. Dacă vrem totuşi să schimbăm temeliile sistemului nostru juridic, mai bine înlocuim rând pe rând câte un perete; altfel, dacă dărâmăm casa, până construim alta o să tremurăm de frig în ploaie.

Acestea ar fi argumentele mele împotriva adoptării pripite şi la grămadă a noilor coduri. Aş vedea două contraargumente:

a. Primul ar fi că aceste coduri noi nu aduc multe lucruri noi. Răspunsul meu ar fi următorul: dacă nu aduc multe lucruri noi, la ce bun să ne complicăm, nu e mai simplu să facem modificări punctuale, acolo unde e nevoie?

b. „Ne cere Europa”. Uniunea Europeană nu are competenţe cu privire la modificarea în bloc a fundamentelor sistemelor de drept ale statelor membre. Sorry. În cazul în care există probleme la nivelul anumitor dispoziţii, putem opera la fel de bine modificări punctuale acolo unde este nevoie, fără a da peste cap toată societatea.

Mulţumesc pentru răbdare, am terminat!

Un prediction market este o piaţă creată în scopul efectuării unor predicţii. Seamănă cu pieţele de instrumente derivate, seamană cu pariurile… Un exemplu este Intrade. Utilitatea lor derivă din agregarea predicţiilor individuale asupra probabilităţii unui anumit eveniment. În general, predicţiile rezultate au fost destul de bune (un punct de pornire pentru o discuţie mai aprofundată este pagina de Wikipedia la care am pus link mai sus). Personal, cele mai interesante mi se par pieţele de predicţii politice.

Pentru piaţa politică românească nu a existat aşa ceva până acum, deşi au fost unele iniţiative care semănau într-o anumită măsură cu aşa ceva. Doc (aici şi aici) a realizat o agregare a opiniilor pentru alegerile europarlamentare, însă nu se putea observa evoluţia în timp a opiniilor. Dan Andronic a avut şi el o iniţiativă, printr-o interfaţă destul de rudimentară, care nu realiza nici o agregare a opiniilor individuale (e drept că nici nu intenţiona aşa ceva).

Oricum, rezultatele au fost foarte interesante în ambele cazuri. Aşa că m-am gândit că ar fi interesantă upgradarea unor astfel de experimente la un prediction market propriu-zis. Crearea de la zero a unui asemenea proiect fiind dincolo de posibilităţile mele, am recurs la alternativa Hubdub, unde fiecare utilizator poate crea pieţe.

Aşa că mi-am făcut cont şi am creat o piaţă: Who will be the next General Mayor of Bucharest, Romania?

Vă puteţi face cont şi miza cei 1000 de “hubdub dollars” pe care-i primiţi pe candidatul despre care credeţi că are cele mai mari şanse să devină viitorul primar. Din propria mea experienţă pe pieţele legate de candidaţii prezidenţiali americani, jocul pe bursa politică poate fi foarte addictive

De asemenea, puteţi crea propriile pieţe de predicţii (de exemplu, pentru viitorii preşedinţi ai consiliilor judeţene sau pentru procentele partidelor). Baftă!

S-a discutat mult în ultimele zile despre Kosovo, într-o notă pe care speram să nu o mai aud în România. Cred că singurele comentarii rezonabile pe care le-am auzit au fost aici, aici şi aici.

Problema este în ce măsură Kosovo reprezintă un precedent pentru alte aspiraţii secesioniste. Puţinele secesiuni din ultimele decenii s-au rezumat la foste state federale (URSS, Cehoslovacia, Iugoslavia) sau la foste colonii (Eritreea, Timorul de Est) care, după independenţă, au fost înglobate în alte state (Eritreea în Etiopia, Timorul de Est în Indonezia), deci entităţi care aveau o anumită existenţă “statală” oricum.

Aparent, Kosovo, care nu a avut vreo existenţă separată şi care nu a avut statut de republică federală în Iugoslavia, ar conduce la o ruptură radicală în dreptul internaţional public postbelic.

Situaţia mi se pare destul de complexă, dar nu aş merge pe ideea răsturnării unei cutume internaţionale, ci pe ideea rafinării teoriei

În general, judecătorii americani evită să răstoarne (overrule) o cutumă printr-un precedent, ei preferând să distingă precedentul de cazurile anterioare, restrângându-l la o situaţie specială.

Am să mă inspir cu neruşinare de la felul lor de a pune problema şi am să încerc să fac şi eu acelaşi lucru (atenţie, sunt diletant!) şi am să spun aşa:

În dreptul internaţional, avem două principii între care poate exista o anumită tensiune, principiul integrităţii teritoriale a statelor şi principiul autodeterminării. Până relativ recent nu prea am avut ocazia să studiem consecinţele acestei tensiuni, datorită blocajului din timpul Războiului Rece. Dar acum lucrurile s-au mai schimbat şi nu orice conflict local se poate transforma atât de uşor într-un proxy war. Aşa că trebuie să găsim o soluţie la tensiunea dintre cele două principii de care vorbeam mai sus.

Cu siguranţă că principiul integrităţii teritoriale a statelor este esenţial pentru a asigura un “concert al naţiunilor” cât de cât civilizat. Nu putem acorda oricărei mişcări secesioniste prezumţia de “nevinovăţie”, altfel ne-am prăbuşi în haos la nivel internaţional. Pe de altă parte, există situaţii în care trebuie să se acorde prioritate principiului autodeterminării. Dacă am nega asta, am nega, dragii mei, unirea Transilvaniei cu România, nu?

Atunci hai să încercăm să distingem situaţia din Kosovo de situaţia din Cecenia, din Ţara Bascilor, din Corsica, din Ţinutul Secuiesc.

Ce se poate observa în Kosovo:
(a) o mişcare secesionistă violentă;
(b) susţinerea largă a secesiunii de către populaţia locală;
(c) un comportament abominabil al autorităţilor statului;
(d) existenţa unei elite locale capabile să creeze un aparat statal independent.

Toate aceste patru elemente există în cazul Kosovo (pentru punctul (d), răposatul Rugova). În Cecenia, nu există punctul (d). În Corsica şi Ţara Bascilor, nu se poate pune problema punctului (c), şi nici punctul (b) nu pare a fi prea serios. Iar în secuime, cred că nu se poate vorbi de nimic (ok, poate punctul (d) – capacitatea administrativă a liderilor UDMR, bravo lor, dar să nu fim invidioşi degeaba).

Avem patru condiţii care numai împreună par să declanşeze o secesiune “acceptabilă”. Scoatem un singur element şi castelul de cărţi de joc se prăbuşeşte. Situaţia din Kosovo nu pare să se aplice nici în Abhazia, nici în Transnistria, nici în Osetia de Sud, nici în Covasna. În general, criteriul esenţial care ne lipseşte este punctul (c), “păcatul originar” al statului.

Cu ce rămânem de aici? Cu o armonizare a două principii esenţiale ale dreptului internaţional. Integritatea teritorială rămâne principiul primordial, dar un stat îşi dizolvă acest punct de sprijin dacă depăşeşte anumite limite foarte strict definite.

În acest sens se poate vorbi de un precedent, însă un precedent care nu aruncă în aer dreptul internaţional, ci distinge o situaţie în care se derogă de la un principiu, pentru a evita afectarea iremediabilă a altuia.

Îmi veţi spune:

(1) Dar ce spui tu este foarte vag, se poate interpreta în fel şi chip, când vom şti dacă e bine sau să acţionăm într-un fel sau altul?
Eu o să răspund că asta e situaţia, principiile dreptului internaţional nu sunt ele prea clare, le putem privi mai mult ca imperative morale. Înainte situaţia era şi mai neclară şi putea justifica atrocităţi.
(2) Dar cine va impune principiile astea? Dacă se va abuza?
Le poate “impune” doar o chestie foarte vagă, numită “comunitatea internaţională”, cum era şi mai înainte… Un echilibru fragil de bune intenţii şi interese, care sperăm să dureze, să-l apuce şi copiii noştri, dar fără alt Kosovo.
De orice normă se poate abuza, orice sistem juridic se sprijină pe fundamente destul de fragile. Avem norocul să trăim într-o perioadă în care purificările etnice nu mai par normale. Să încercăm să păstrăm acest lucru şi să-l ajutăm să dureze cât mai mult.

Nu mă reapuc de scris pe blog, dar am ceva mai mult timp (şi chef), aşa că îmi dau un pic cu părerea pe tema alegerilor pentru Parlamentul European.
Read more…

Din Cotidianul:

Marius Oprea, consilierul primului-ministru pe probleme de securitate nationala, nu a primit din partea Oficiului Registrului National al Informatiilor Secrete de Stat (ORNISS) certificatul de acces la informatiile clasificate. Oprea a aflat ca, reproducind verdictul SRI, refuzul ORNISS l-ar fi penalizat pentru „lipsa de loialitate, necinste, incorectitudine sau indiscretie”.

Wow!

Adrian Severin:

Tratatul de aderare este gresit negociat, crede euroobservatorul Adrian Severin. “Este o realizare pentru Bucuresti si o nerealizare din perspectiva Bruxelles-ului.” Si tocmai pentru ca acest lucru incepe sa devina vizibil pentru unele capitale europene, Severin crede ca exista un pericol real ca Tratatul sa nu fie ratificat de toate statele membre si sa se impuna o renegociere a acestuia. “Acesta e pericolul care ne paste,” spune Severin, chiar daca spera inca intr-o aderare la termen.

“O intarziere de un an ne-ar putea face bine”, spune Severin referindu-se la gradul de pregatire al Romaniei, “dar aceasta amanare poate deschide drumul catre raul mai mare al renegocierii.”

Până una-alta, iată stadiul ratificării Tratatului de Aderare:

Notă. Pe 1 martie am prezentat pe blog o hartă cu stadiul ratificării la acea dată, incluzând însă în mod eronat pe listă şi Olanda, bazându-mă în mod pripit pe presa valahă, nu pe sursa cea mai credibilă .
Dintr-un motiv similar acum nu am inclus Irlanda pe lista statelor care au ratificat tratatul de aderare, deşi presa românească a anunţat acest lucru.

Pe piaţa internetului românesc, cel mai subestimat sector este cel al reţelelor de cartier. Chiar şi numele este uşor peiorativ. Cele mai multe dintre ele – şi sunt mii – au apărut spontan, fără ideea unei afaceri, din dorinţa de a partaja costurile unei conexiuni broadband.
Succesul lor se datorează nu atât fiabilităţii conexiunii externe, unde Astral, RDS sau Romtelecom sunt ceva mai buni, ci preţului scăzut şi mai ales excelentei conexiuni cu cartierul. La 5-10 MB/s, poţi descărca un film înainte să se termine reclama la ClickNet.
Pe piaţă vor avea loc procese de consolidare. Sunt cartiere în care în acelaşi perimetru există mai multe reţele de cartier. Fără a face reclamă, reţeaua cu cea mai bună dezvoltare în Bucureşti este C-Zone. Pornită din Crângaşi, în iarnă se întindea cam de la intersecţia Turda-Mihalache până în Militari, acoperind bucăţi importante din sectoarele 6 şi 1. În prezent se extind către Griviţa/Mihalache şi Drumul Taberii!

Am scris post-ul ăsta fiindcă mi s-a părut inspirată reclama aleasă pentru campania lor de extindere: